Varaždin, Croația

Varaždin este un oraș situat în nordul Croației. A fost prima dată menționat cu numele Garestin într-un document al Regelui Ungariei și Croației Béla III (1181) prin care acesta a returnat Eparhiei Zagreb moșia Toplice, inclusă ilegal în districtul (raionul) Varaždin.

Fiind situat la intersecția drumurilor ce treceau de-a lungul râului Drava, în secolul XII s-a construit o fortificație din piatră patrulateră, cu rol de apărare. În 1209 Garestin a primit statutul de târg, numit Varaždin după cuvântul maghiar varoš (târg), Regele Andrei II din Dinastia Arpad declarându-l oraș regal liber, economic, administrativ și militar, devenind sediul prefectului.

În secolul XIV, deținut de Conții de Celje, aceștia au îmbunătățit fortificația, construind turnurile de pază circulare, în stil gotic, din 1523 a intrat în posesia magrafului George de Brandenburg-Ansbach, când în apropiere s-a amenajat un grânar. Intrând în posesia lui Ivan Ungnad de Sooneg, acesta a modificat vechiul fort, transformându-l în Cetatea Varaždin (Varaždin Grad), un punct strategic important în fața invaziei turcești, numită și Poarta spre Stiria.

În perioada 1543-1562  s-au construit zidurile înconjurătoare  înalte, prevăzute cu deschideri pentru arme de foc, cu galerii care conectau turnurile de apărare și bastioanele. La exterior s-a creat un șanț adânc umplut cu apă.

Astfel în jurul turnul patrulater s-a delimitat orașul, de formă alungită, neregulată, care putea fi accesat prin Turnul de Poartă, ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, perioadă când fostul grânar a fost transformat în arsenal pentru trupele de frontieră slavone.

La sfârșitul secolului castelul a fost achiziționat de Contele Toma Erdödy, în 1607 numit prefectul districtului Varaždin, printr-un act emis de Rudolph II de Habsburg, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Regele Ungariei și Boemiei.

A rămas în posesia familiei până în 1925, perioadă în care cetatea a fost transformată  în stil baroc, devenind castel rezidențial (sec. XVII, sec. XVIII), în cadrul căruia s-a creat Capela Sf. Laurențiu.

Intrând în proprietatea orașului, a fost transformat în Muzeul Municipal Varaždin (Gradski muzej Varaždin), cu profil istoric, care în cele 10 camere amenajate expune obiecte, documente istorice, arme, mobilier de epocă, etc. Castelul a fost renovat în perioada 1983-1989.

Încă din secolul XIII în oraș a existat o biserică construită de Ordinul Cavalerilor Ospitalieri. În decursul timpului clădirea a fost refăcută și extinsă de mai multe ori, apoi pe locul ei s-au construit noua Mănăstire Franciscană și Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Franjevački samostan i crkva sv. Ivana Krstitelja), în stil baroc timpuriu, cu un turn-clopotniță de 54,5 metri înălțime (1626-1655).

Interiorul prezintă o navă, a căror laterale au fost amenajate cu nișe, împărțite de stâlpi cu arcade, în care se află altarele laterale, bogat ornamentate cu picturi și statui prezentând sfinții sau scenele biblice cărora le sunt dedicate.

Altarul principal e structurat în 3 porțiuni, delimitate de coloane. Central este postată o pictură prezentându-l pe Sf. Ioan botezându-l pe Isus și în porțiunile laterale picturile unor sfinți. Cele 3 picturi sunt flancate de statuile aurite ce prezintă personaje religioase. Coloanele susțin porțiunea superioară, cu o nișă centrală, ornată cu 2 statui feminine, înconjurată de numeroase statui de îngeri.

La intrarea în naos, superior este postată orga, spațiu susținut de coloane cu arcade.

În 1630 în oraș au venit iezuiții. Ajutați de Contele Gašpar Drašković  în 1647 au construit Biserica Adormirea Maicii Domnului (Crkva Uspenja Majke Božje) și lângă ea o mânăstire. Biserica, în stil baroc, cu o singură navă, altar principal și 2 capele laterale, a fost decorată cu fresce (1727) și statui prezentând personaje și scene biblice. Deasupra portalului s-a postat stema contelui, vizibilă și azi.

Ulterior au fost preluate de Ordinul Paulin și au aparținut de Episcopia Zagrebului până în 1997, când orașul a devenit sediul episcopal. Dieceza de Varaždin devenind Eparhie a Bisericii Catolice din nordul Croației, biserica a devenit Catedrala Varaždin. 

La invitația Contesei Magdalena Drašković în jurul anului 1703 în oraș s-a stabilit Ordinul Ursulinelor. Cu ajutorul contesei în 1707 au construit Mânăstirea Ursulinelor și Biserica Nașterea lui Hristos (Uršulinski samostan i crkva Rođenja Kristova), cu un turn-clopotniță în stil baroc (1726) și au deschis o școală de fete.

În partea sudică a vechiului oraș se află Biserica Sf. Nicolae (Crkva svetog Nikole), dedicată Sfântului patron al orașului. A fost ridicată pe locul unei vechi biserici (sec. XII), dedicată Sf. Vjenceslav, menționată documentar abia în 1334, clădire în stil romanic, refăcută în stil gotic, când i s-a ridicat turnul-clopotniță (1494), păstrat până azi, pe care e postată stema orașului din 1464. Turnul a fost folosit și de străjerii orașului, care anunțau eventualele atacuri sau incendii.

Despre prima biserică circulă o legendă. Se spune că pe acel loc se afla vizuina unei ursoaice, în care erau ascunși puii ei. Constructorii au alungat-o dar după terminarea bisericii ursoaica s-a întors. Negăsindu-și puii, a împietrit de tristețe și, fiindu-le milă, constructorii au au încastrat-o în zid, unde poate fi văzută și azi.  În timp ruinându-se, biserica a fost demolată și pe locul ei construită actuala biserică (1753-1761), în stil baroc, care în momentul vizitei mele era în curs de renovare (2023).

Până la sfârșitul secolului XVIII în jurul bisericii s-a aflat cimitirul, loc pe care azi este amenajat un mic părculeț.

În acea perioadă orașul s-a dezvoltat, s-au înființat mai multe bresle și a devenit un centru cultural și economic important, în secolul XVIII cei mai importanți fiind meșteșugarii aurari și argintari, care împreună cu comercianții, între care și evrei, au ocupat centrul orașului. În 1756 feldmareșalul Franz Leopold von Nádasdy auf Fogaras și-a mutat reședința oficială la Varaždin. Orașul devenind sediul Consiliului Regal Croat, fondat de Împărăteasa Maria Tereza și a Episcopului Zagrebului, a atras nobilii, care au construit palate, în stil baroc, unele dintre ele păstrate până azi.

Unul dintre ele este fostul palat construit în secolul XVII de familia Trupaj și în 1683 vândut Baronului Prassinsky, ofițerul vamal suprem al Croației.  Moștenit de nepoata sa, căsătorită cu baronul de Sermag, aceștia l-au transformat (1750), devenind actualul Palat Sermage (Sermage palača), o clădire cu un etaj, în forma literei L, a cărei fațadă principală, având ferestrele cu axe inegale, prezintă un portal în stil baroc, mărginit de pilaștri și deasupra lui un balcon. Fiul lor a vândut palatul Reginei Drašković (1791), apoi a părăsit orașul. În perioada 1808-1851, fiind în posesia lui Carolus Eduardus Paszthory, acesta a cumpărat casa vecină și a transformat-o în anexă a palatului. Azi fostul palat găzduiește Galeria Maeștrilor Vechi și Contemporani, un muzeu deschis după renovarea din 1947.

În Piața Franciscană se află Palatul Patačić (Patačić palača), numit după contele care l-a cumpărat în 1764 de la un negustor, an inscripționat deasupra portalului din piatră, în stil clasicist timpuriu și l-a transformat în stil rococo. Conacul a devenit centrul vieții nobilimii din oraș. 

Sub Maria Tereza (sec. XVIII) s-a efectuat o reorganizare a administrației prin care în fiecare județ s-a construit o clădire în care să se desfășoare ședințele adunării județene și era cazat grefierul, funcție nou înființată. În centrul orașului Varaždin, pe locul fortificațiilor zonei militare (Generalatul Varaždin), azi latura sudică a Pieței Franciscane, vis a vis de Biserica Franciscană, în perioada 1769-1772 s-a construit Palatul Županijska (Županijska palača), o clădire dreptunghiulară, cu 4 aripi, în stil baroc târziu, care a rezistat doar câțiva ani, fiind distrusă în Marele Incendiu (1776). Ulterior palatul a fost refăcut, cu fațada în stil clasicist, azi fiind conectat spre vest cu o clădire neobarocă, construită la începutul secolului XX și spre est cu Palatul Patačić. Până în 1924 a fost reședința a 25 de prefecți, din 1925, când județele au fost desființate, a găzduit birourile judecătoriei și administrative, postbelic a devenit sediul diverselor companii și societăți politice și după renovarea în forma originală (2006) găzduiește Palatul Județean Varaždin. 

Palatul Herzer (Herzer palača) a fost construit în stil baroc târziu (1791) de familia Herzer. Îmbogățită prin afacerea poștală pe care o dețineau, și-au cumpărat titlul de conte, stema lor fiind situată deasupra portalului de piatră. Falimentând, palatul a trecut în posesia altor proprietari. Din 1954 palatul găzduiește expoziția permanentă numită „Lumea insectelor”, din cadrul Departamentul Istoric și Arheologic al Muzeului Orașului Varaždin, fosta colecție entomologică a profesorului Franchisz Kozhech.

În apropiere se află Piața Primăriei, mărginită de clădirile de epocă, între care clădirea Primăriei și pe latura opusă Catedrala Varaždin.

În secolul XVI orașul vechi era deținut de Magraful George de Brandenburg-Ansbach, funcție ce-i acorda libertatea organizării trupelor armate, pentru apărarea graniței și cuprindea și rolul de magistrat (judecător). Pe locul unei case vechi, moștenită de soția lui, în 1523 a construit sediul magistratului, clădire care în secolul XVI a fost refăcută în stil romanic. În 1776 Marele Incendiu a distrus clădirea, dar până în 1793 a fost refăcută, primid aspectul actual, cu 2 etaje,  fațada în stil baroc, pe care central se află portalul de piatră, deasupra lui un balcon, cu balustrada din piatră sculptată și un turn cu 2 niveluri, pe cel inferior fiind postată stema orașului și pe cel superior un ceas, devenind Primăria Orașului Varaždin (Gradska vijećnica Varaždin), care funcționează și azi, lângă care în fiecare sâmbătă se desfășoară o ceremonie de schimbare a gărzii, amintind de Purgari, vechea gardă a orașului. 

Pe una din laturile pieței se află Palatul Drašković (Drašković palača), o clădire din secolul XVI, deținută de familia ai cărei descendenți au devenit politicieni, lidei ai armatei și demnitari religioși renumiți, a cărei stemă aurită este postată deasupra portalului din piatră. Un secol mai târziu a intrat în posesia Contelui  Franjo Nadasdy, care a refăcut-o în stil rococo (1756). A găzduit Consiliul Regal de Regență, când Varaždin a devenit capitala Croației, până în 1776 când Marele Incendiu a distrus-o, împreună cu mare parte din oraș și instituțiile administrative s-au mutat înapoi la Zagreb.

Până în 1851 zidurile, fortificațiile și casele ruinate au fost demolate, șanțul de apărare a fost astupat, s-au construit noi case, palatele rămase au fost refăcute, s-a amenajat Parcul orașului și centrul orașului a fuzionat cu fostele suburbii, primind aspectul actual. În partea sudică a parcului, amenajat de el, fizicianul Dr. Vilim Müller (1785-1863) și-a construit reședința. După moartea lui, a intrat în posesia Banului Koloman Bedeković, liderul Partidului Unionist Croat, care a remodelat-o în stil clasicist, formă în care Vila Bedeković s-a păstrat până azi.

Pe aceeași stradă se află și Sinagoga Varaždin, construită în 1861, care a funcționat până în 1941, când evreii su fost expulzați de naziști. Din1696 în ea au funcționat Universitatea Populară și un cinematograf. Apoi a fost părăsită (anii 1990), treptat s-a degradat, fiind restaurată abia în 2019. Clădirea cu 2 niveluri prezintă 2 turnuri în formă de ceapă, fiecare susținând Steaua lui David. Pe fațada principală inferior se află porțile de intrare, cele 3 centrale mărginite de arcade, susținute de 4 coloane, elemente care se găsesc și la ferestrele din partea superioară.  

Spre capătul străzii se află Teatrul Varaždin (Varaždinu kazalište), construit în 1873, al doilea teatru din oraș, primul funcționând încă din 1788 în Gimnaziul Iezuit.

După ce construcția a fost terminată, în 1898 s-a înființat primul ansamblu teatral croat profesionist din Varaždin, administrat de Societatea Dramatică Croată. În perioada 1915-1925 a funcționat ca Teatru Orășenesc permanent, în care se desfășurau piese de teatru, spectacole de operă și operetă, în limba germană și croată.

Apoi stagiunile de teatru s-au mutat în Teatrul din Osijek și au revenit abia în 1945, când teatrul din Varaždin și-a redeschis porțile. Începând cu anul 1971 în el se desfășoară anual un festival de muzică barocă și festivalul istoric.

În zona teatrului la începutul secolului XX treptat s-au construit clădiri noi, pe lângă care am trecut și eu, în drumul spre mașină.  

Banca Națională Varaždin (Varaždinska narodna banka)

Palatul Poștei (Poštanski ured)- 1902, în stil istoricist

La sfârșitul Primului Război Mondial Croația a fost încadrată în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. În 1941 orașul a fost ocupat de naziști, care au expulzat evreii, declarându-l oraș Judenfrei. Din 1991, după Războiul Croat de Independență, Varaždin a revenit Croației.   

Ptuj, Slovenia

Orașul Ptuj este situat în nord-estul Sloveniei, pe râul Drava. A fost locuit încă de la sfârșitul epocii de piatră, la sfârșitul epocii fierului ocupat de celți, ulterior de romani, când a fost încadrat în regiunea Pannonia.

Prima menționare documentară datează din anul  69, an în care a fost ales Împărat Vespasian. Fiind situat pe ruta comercială dintre Marea Baltică și Marea Adriatică, romanii au construit castru Paetovium, în care și-a avut tabăra legiunea XIII Gemina. Sub Împăratul Traian a primit statutul de târg (oraș), numit Colonia Ulpia Traiana Poetovio (103), al cărei Episcop a fost Victorinus (sec. III).

În decursul secolelor a fost jefuit de huni (450), ocupat de avari (sec. VI-VIII), apoi a fost încadrat în Imperiul Franc și în perioada 874-890 a intrat în proprietatea Arhiepiscopiei de Salzburg, sub care a rămas mai multe secole.

În 1376, prin adoptarea legii orașului, acesta a devenit independent economic și treptat s-a dezvoltat. După mai multe atacuri maghiare, în 1458 a fost cucerit de Regele Ungariei Matia Corvin, care l-a deținut scurt timp, apoi a intrat în proprietatea habsburgilor (1490), care au anulat autoritatea arhiepiscopiei și din 1550 orașul Pettau (Ptuj) a fost încorporat în Ducatul Stiriei. În timpul atacurilor otomane (1684, 1705, 1710, 1744) orașul a fost incendiat și treptat numărul populației a scăzut.

Dacă localitățile înconjurătoare erau locuite de sloveni, majoritatea celor din oraș erau vorbitori de limbă germană. După desființarea Austro-Ungariei (1918) au apărut problemele de încadrare a teritoriilor fostului imperiu. Inițial Pettau a fost inclus în Republica Austriacă Germană, apoi cucerit de trupele generalului Rudolf Maiste care, ocupând toată Stiria de Jos, a alipit-o Statului slovenilor, croaților și sârbilor (Iugoslavia). Interbelic numele orașului a fost schimbat în actualul Ptuj. În 1941 a fost ocupat de Germania nazistă. Populația slovenă a fost deportată, casele și bunurile lor intrând în posesia vorbitorilor de limbă germană din oraș. Începând cu anul 1945 germanii au fost expulzați în Austria, de unde mulți au migrat în America și orașul a fost repopulat cu sloveni.

După ce am parcat în apropierea râului Drava, am început explorarea orașului vechi, vizând câteva obiective istorice. În perioada 1255-1280 minoriții Ordinului Franciscan, nou sosiți în oraș, primind ajutorul conților de Ptuj, au construit Mânăstirea Minorită cu Biserica Sf. Petru și Pavel (Samostan sv. Petra in Pavla), în stil gotic, căreia în a doua jumătate a secolului XVI i s-a adăugat turnul-clopotniță.

Un secol mai târziu mânăstirea a fost etajată, biserica extinsă și modificată în stil baroc, fațada fiind decorată cu 3 statui, cele din nișele laterale, mărginite de coloane, prezentându-i pe Sf. Petru și Pavel. Partea superioară, terminată cu un fronton triunghiular, deasupra căruia tronează azi o cruce, a fost decorată cu pilaștri și mărginită de statui. În fața bisericii a fost postată Coloana Ciumei (Kužni steber), cu statuia Sf. Maria cu Pruncul Isus în brațe. În interior s-au creat 2 capele și corul, situat deasupra sacristiei. În 1751 altarul a fost ornat cu statuia din piatră a Fecioarei Maria cu Isus în brațe, apoi s-au creat 4 altare secundare, ornate cu statui din lemn.

În 1781 Împăratul Iosif II a promulgat Edictul de toleranță religioasă, prin care se tolerau toate religiile. Circa o treime din mânăstiri și-au pierdut drepturile, cea din Ptuj reușind să rămână funcțională. În 1941, naziștii ocupând orașul, au expulzat minoriții, care s-au retras în Croația și mânăstirea a fost folosită de administrația germană. În bombardamentele din 1945 biserica a fost distrusă, păstrându-se doar prezbiteriul, restaurat de minoriți în 1989, pentru a putea oficia slujbele.

Postbelic în mânăstire s-a deschis o bibliotecă, ruinele au fost demolate (1967) și s-a construit un Oficiu Poștal, care a funcționat până în 2000, când a fost mutat în Castelul Mic, la marginea orașului vechi. În 1992 mânăstirea a fost returnată minoriților, în care la etajul II au reînființat biblioteca, azi cu cca. 5.000 de cărți și manuscrise, majoritatea din secolele XVI-XVIII și în 2007 s-a inaugurat o școală privată de muzică monahală. Au refăcut biserica și Coloana Ciumei din fața ei. În biserică de păstrează statuia originală din altarul principal și o copie a unei statui a unei madonne din secolul XIII. Azi în mânăstire își sediul și Asociația Victoriană a Intelectualilor Ptuj.

De la biserică am urmat o stradă pietonală, îndreptându-mă spre centrul orașului vechi.

Centrul Cultural (Furstova hiša)

În câteva minute am ajuns în Piața Primăriei, cu cea mai spectaculoasă clădire din oraș, în stil gotic târziu, construită în anii 1906-1907 pe locul unde în 1571 a existat o clădire a călugărilor dominicani. La parterul ei funcționează magazine, etajele fiind ocupate de Primăria Ptuj (Mestna hiša).

În piață se află Monumentul Sf. Florian (Sveti Florijan Spomenik), sfântul care protejează împotriva incendiilor. A fost postat în 1745, după ce au avut loc mai multe incendii, care au distrus mare parte din oraș.

La capătul străzii am ajuns într-o piață mai largă, înconjurată de clădiri mai noi.

Într-o casă situată pe una din laturile ei se presupune că s-a căsătorit Janez Jurj Maister (1750), tatăl viitorului general sloven care a jucat un rol important în istoria zonei, reușind să unească localitățile slovene din Stiria, situate  la granița de nord cu Austria și să le anexeze Sloveniei. În memoria lui, în 2012 în piață a fost dezvelită Statuia Generalului Rudolf  Maister (Rudolf Maister Spomenik).

Am ocolit-o și am urcat o scurtă stradă până la Biserica Sf. Gheorghe (Cerkev sv. Jurija), care aparține de Arhiepiscopia Romano-Catolică din Maribor.

Pe laterala ei, în niște nișe, am văzut fragmente din foste pietre funerare, datate din secolele XV-XVII.

Pe acel loc în secolul IX a existat o clădire de cult, înlocuită cu actuala biserică (sec. XIII-XIV), în stil gotic, care atunci avea un mic turn, distrus de un incendiu în secolul XVII.

Interiorul prezintă 3 nave, separate de arcade, 2 capele, un altar principal și altare secundare.

În perioada sec. XIII-XV a fost decorată cu picturi și sculpturi, prezentând personaje și scene biblice, care s-au păstrat până azi.

La intrarea în naos se află trei culoare, delimitate de arcade, care susțin partea superioară, mărginită de o balustradă, formată din mici arcade și 3 arcade mari, spațiu în care este postată orga.

În fața bisericii se deschide Piața Slovenă, cu Turnul Orașului (Mestni stolp) construit în jurul anului 1550, din cărămidă, cu 4 niveluri (56 m înălțime), terminat cu o cupolă în formă de ceapă. A fost dotat cu ceasuri doar pe trei laturi, al patrulea fiind refuzat de localnici, în semn de protest împotriva stăpânilor castelului, care au refucat să plătească. Când turnul bisericii a fost distrus de incendiu, turnul a fost folosit de aceasta ca și clopotniță.

În fața lui se află Monumentul lui Orfeu (Orfejev spomenik), din marmură albă, de cca. 5 metri înălțime și 1,8 metri lățime, cel mai vechi din Slovenia, păstrat în locația originală, din 2008 declarat monument cultural național. Inițial a fost o piatră funerară (sec. II), realizată în memoria magistratului Marcus Valerius Verus. În Evul Mediu a fost transformată în stâlpul folosit pentru pedepsirea infractorilor, când inferior i s-au atașat inele de fier. Central prezintă un basorelief cu scene din mitul lui Ofeu, acesta cântând la liră, cu muzica lui încercând să o învie pe Euridice, soția sa decedată. Un alt relief îl prezintă zeul greco-egiptean Serapis, care simbolizează speranța învierii. Deasupra lor, într-un timpan, un relief timpan o înfățișează pe zeița Lunii, Selene, aplecată peste iubitul ei mort, Endymion. Monumentul se termină cu 2 lei, situați pe colțurile superioare.

În dreapta bisericii a existat casa parohială, care a ars într-un incendiu (sec. XVIII). Pe locul ei în 1786 s-a construit primul Teatru din Ptuj (Ptujsko Gledališče), din lemn, folosindu-se probabil ca bază vechea clădire, care a fost numit  Städtisches Comödienhaus. Un secol mai târziu interiorul a fost modernizat și i s-a creat o fațadă principală, mai înaltă decât clădirea, cu un portic delimitat de 4 coloane și un fronton triunghiular. Până în 1918 în el au performat actori germani și italieni, după război începând să fie folosită și limba slovenă. În 1941Ptuj fiind ocupat de naziști, aceștia au înlăturat fațada și elementele decorative. Clădirea a fost restaurată în 2007, când i s-a refăcut fațada, dar interiorul baroc a fost simplificat.

Am părăsit piața și am urmat strada mărginită de casele orașului vechi.

De acolo, pe străduțe laterale, apoi pe scări din lemn acoperite, am urcat spre Castelul Ptuj.

Dealul castelului a fost locuit încă din epoca târzie a pietrei, fapt dovedit de obiectele găsite de arheologi, datate din jurul anului 1.000 î.e.n. În epoca târzie a fierului temporar s-au așezat celții, care migrau spre est, din acea perioadă existând urme de morminte. Fiind cucerit de romani, aceștia au construit un castru, amintit în scriptele din 1247 și au fortificat așezarea, ridicând-o la statutul de târg (oraș).

Sub Arhiepiscopia Salzburg, pe dealul de pe malul stâng al râului Drava s-a construit Castelul Ptuj (Ptujski Grad), punct strategic, de apărare, împotriva atacurilor maghiare.

A fost prima dată menționat documentar în cronicile Arhiepiscopului Conrad I de Salzburg, ca fiind construit în perioada 1125-1130, când era în posesia Lordului de Ptuj Frederic I (Frederich de Bethowe), ai cărui urmași l-au deținut până în 1438, împreună cu 12 moșii înconjurătoare.

În secolul XIII localitatea a fost înconjurată cu ziduri de apărare și castelul a fost extins, având în final 3 aripi, înconjurând o curte centrală cu fântână, un turn de apărare și clădiri anexe, găzduind cca. 200 de ostași.

În 1480 a fost cucerit de maghiari. După 10 ani teritoriul orașului a fost preluat de Împăratul german Maximilian, care l-a arendat și în 1511 l-a predat Arhiepiscopului Leonard de Hoje din Salzburg.

În perioada 1555-1622 moșia a fost deținută de Împăratului Ferdinand I, apoi cumpărată de familia Eggenberg, care a restaurat castelul în stil renascentist, a creat portalul de intrare și un zid de sprijin în locul în care dealul s-a prăbușit.

După 12 ani a vândut-o familiei Thaunhauser, care a donat-o iezuiților din Zagreb. Neavând finanțe să-l întrețină, aceștia au vândut castelul Mareșalului Walter Leslie, care l-a reconstruit în stil baroc, devenind reședință rurală.

În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, ultima fiind Contesa Therese von Herberstein (sec. XIX), a cărei familie l-a pierdut prin naționalizarea din 1945.

Postbelic în castel și clădirile anexe a fost amenajat Muzeul Regional Ptuj-Ormož, muzeu care etalează arme, instrumente muzicale, măști tradiționale de carnaval, o colecție de cultură rezidențială feudală, picturi pe sticlă, etc. 

Pe lângă muzeu, datorită poziționării sale, de pe terasa largă, oferă o panoramă superbă asupra orașului și râului Drava. În terasă se află și statuia Sf. Florian (Sveti Florijan Spomenik), apărătorul împotriva incendiilor.

La marginea orașului se află un alt castel vechi, pe care nu puteam să-l ratez, așa că m-am întors la mașină și am rulat cei cca. 5 kilometri, unde am parcat la marginea parcului înconjurător. În acea zonă a fost menționată încă din secolul XIII existența unui conac, dar Castelul Turnišče (Turnišče Grad) a fost prima dată atestat documentar în timpul împărțirii moșiilor, după decesul ultimului conte de Ptuj (1441). În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari.

În 1872 ajungând în posesia Contelui Adolf von Schönfeld, acesta a construit un conac în stil baroc, a adăugat Capela Sf. Gheorghe și a amenajat un parc înconjurător. Un an mai târziu acolo s-au cazat Împăratul Franz Joseph și trupele militare, în timpul unor manevre militare.

Din 1884 moșia a intrat în posesia Baronului Rudolf  Waren Lippitt, care a transformat conacul în actualul castel, în forma literei H (1876-1878). În apropiere a ridicat o mică vilă, pentru a-i găzdui pe fata sa și soțul ei, Baronul Hunker. Fiind un pasionat crescător de cai, a amenajat spații pentru herghelia de cai lipitani, cu care a participat la multe concursuri, multe din ele câștigate și s-a ocupat de agricultură, pomicultură, viticultură, având un personal de cca. 200 de persoane.

Postbelic castelul și moșia au fost naționalizate (1945), echipamentele fermelor și lucrurile din castel transferate temporar într-un centru de colectare din cadrul Mânăstirii Dominicane, cele importante fiind conservate și predate în 1948 Muzeului Orășenesc. Castelul a fost transformat  în Orfelinat, pentru cei cca. 200 de orfani de război, care au fost aduși din lagărul de concentrare Strnišče pri. În 1952 s-a fondat Herghelia Turnišče, devenită în timp renumită pentru caii de rasă reproduși acolo. Un an mai târziu în castel s-a înființat Școala Agricolă și Zootehnică Turnišče, care a funcționat până în 1979, când s-a mutat într-o clădire nou construită.

Fiind neglijat, în 1987 a izbucnit un incendiu care a distrus părți din el. Ulterior s-au efectuat doar înlocuirea acoperișului și reparațiile necesare pentru mențierea clădirii. Deși din 1999 a fost declarat monument cultural național, nici până la vizita mea (2023) nu s-au efectuat lucrări majore de restaurare.

Maribor, Slovenia

Maribor este un oraș din Slovenia situat la granița cu Austria, pe malurile râului Drava, înconjurat de dealuri cu podgorii de viță de vie, cultivată din vechi timpuri. Pentru a-l vizita, din Arad (România) aveam de rulat cca. 540 kilometri, traversând Ungaria de la est la vest, unde m-am oprit la câteva obiective. Am ajuns în Maribor abia seara, unde-mi rezervasem cazarea la Villa Winter Prestige, în apropierea centrului orașului vechi, urmând ca a doua zi să explorez orașul.

Pornind spre centrul orașului vechi, în zare am văzut Dealul Piramida, azi cultivat cu viță de vie, pe care în 1116 familia nobiliară Spanheim a construit un castel, cu scop de apărare, numit Marchburch. Distrus de un incendiu (1528) și refăcut în stil renascentist (1560), a rezistat până în 1790, când s-a dărâmat. Din pietrele rămase s-a construit o Piramidă, distrusă de un fulger în 1821. În locul ei Contele Henrik Brandis a ridicat o Capelă în stil clasicist, în care s-a postat statuia Fecioarei Maria, unde se poate ajunge făcând o drumeție.

Lângă castel s-a dezvoltat treptat localitatea, prima dată atestată documentar din 1254, o piață de lângă castel fiind menționată în 1204.

După ce Rudolf I de Habsburg l-a  învins pe Regele Boemiei Ottokar II (1278) și a cucerit regiunea Stiria, Maribor a intrat în posesia habsburgilor, sub care a rămas până în 1918, în decursul timpului rezistând asediilor Regelui Ungariei Matia Corvin (1480-1481) și ale Imperiului Otoman (1532; 1683).

Orașul, locuit predominant de catolici, a fost arondat Episcopiei Catolice Graz-Seckau, apoi a devenit sediul Eparhiei de Lavant (1859), din 1962 numită Eparhia de Maribor.

La începutul secolului XX populația din Maribor, numit atunci Marburg an der Drau, era majoritar germană (austrieci), cu doar 20% sloveni și evrei, însă zonele înconjurătoare erau populațe de sloveni. În timpul Primului Război Mondial între ei s-au iscat disensiuni și muți dintre sloveni, considerați dușmani ai Imperiului Austriac, au fost arestați. După prăbușirea Austro-Ungariei, în 1918 regiunile din sudul fostului imperiu au format Statul slovenilor, croaților și sârbilor, precursor al Iugoslaviei, cele din nord Republica Austria Germană. Fiecare urmărea să ocupe zonele de graniță din sudul Austriei, Carintia și Stiria, care în final au fost ocupate de trupele slovene.

Școala Gimnazială (clădire 1873)

Pentru a încerca să rezolve disputele teritoriale, la Maribor (Marburg) a sosit delegația americană a Misiunii Coolidge, tocmai când se desfășura un protest al germanilor, prin care cereau alipirea orașului la Republica Austria Germană. Trupele slovene, conduse de Rudolf Maister (1874-1934), au atacat și masacrat cetățenii germani, preluând controlul orașului, zi numită Duminica Însângerată din Marburg.  Austriecii au ripostat, cucerind câteva orașe mici din Stiria Superioară și izgonind slovenii. Totuși regiunea de graniță a Stiriei a rămas ocupată de trupele lui Maister, care a anexat-o Sloveniei, rămânând acesteia după semnarea Tratatului de Pace de la Saint Germain en Laye.

statuia Rudolf Maister

În 1941 Stiria de Jos a fost cucerită de naziști și anexată celui de Al Treilea Reich, când evreii au fost inițial expulzați, apoi deportați în lagărele de concentrare și de muncă în Germania, o parte din sloveni arestați și executați în închisorile din Maribor și Graz, perioadă când s-au format grupe de partizani, care au ripostat. Fiind un centru industrial, în care se producea armament, în timpul războiului a fost bombardat de numeroase ori. Postbelic Slovenia a făcut parte din Iugoslavia, pe care a părăsit-o în 1991, devenind stat independent și din 2004 a intrat în Uniunea Europeană.

statuia Josip Jurčič 

Tot privind clădirile și derulând mental istoria orașului, am intrat în orașul vechi.

Azi înconjurat de 3 piețe, Castelul Maribor (Mariborski grad) a fost construit în perioada 1478-1483 de Regele Frederic III, fortificând partea de nord-est a zidului orașului. Un secol mai târziu i s-a creat loggia și în colțul nord-estic s-a ridicat un bastion (1556-1562) . 

În timp a fost deținut de mai multe familii de nobili, care l-au transformat, în final primind aspectul actual, un amestec de stiluri baroc și renascentist. Fiind în proprietatea Contelui Khisl, i s-a construit Sala Cavalerilor și pe fațada sudică Capela Loretto (1665-1675), devenind un castel rezidențial. Contele de Brandis (1727) a extins Sala Cavalerilor, a adăugat o scară în stil baroc și a înălțat bastionul.

 În 1871 castelul a fost împărțit în două părți de actuala stradă a castelului. Trei ani mai târziu în Sala Festivă a castelului Franz Liszt a susținut un concert. În 1933 castelul a fost cumpărat de municipalitate și în 1938 inaugurat Muzeul Regional Maribor (Pokrajinski muzej Maribor), care etalează istoria orașului din perioada neolitică până în secolul XX, picturi, sculpturi, mobilier și îmbrăcăminte de epocă, etc.

În piața castelului, pe o coloană înaltă, privind spre el, în secolul XVIII a fost postată statuia  Sf. Florian,  sfântul patron al orașului, protector împotriva incendiilor.

În secolul XIX șanțul de apărare a fost umplut și s-a amenajat Piața Libertății (Trg. Svobode), loc în care a fost întâmpinat Împăratul Austriei Franz Joseph I, când a vizitat teritoriul sloven (1883). Azi în piață se desfășoară diverse spectacole și festivaluri.

În piață se află Monument Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Spomenik junakom druge svetovne vojne), realizat din bronz și inscripționat cu numele celor căzuți în lupta pentru eliberare națională.

În secolul XVII în zona castelului s-a construit o Biserică Capucină, un secol mai târziu înlocuită cu Bazilica Franciscană Maica Milostivirii, din cadrul unei mânăstiri. După ce am vizitat-o, am părăsit centrul istoric, îndreptându-mă spre râul Drava.

Străbătând străduțele mărginite de case de epocă, cu numeroase magazine și terase, am remarcat câteva conace. Conacul Vetrinjski (Vetrinjski Dvor) inițial sediul administrativ al Mânăstirii Cisterciene (sec. XIII), căreia în secolul XIV i s-a construit Capela Curții „Sf. Florian”, azi aripa de vest a clădirii. O parte din încăperi au fost folosite în scop comercial, apoi clădirea a fost deținută de diverși proprietari (sec. XVI-XVII), când a fost extinsă, formând o curte interioară și modificată.

În 1709 clădirea a intrat în proprietatea conților Breuner. Fațada aripii de vest a fost transformată în stil baroc și s-a construit aripa de est, în care s-au desfășurat primele spectacole de teatru din oraș (1785-1806). În secolul XIX clădirea a intrat în posesia diferiților meșteșugari care au adaptat încăperile pentru activitățile lor, ultimul proprietar fiind tăbăcarul Alojz Nasko care a fost expropriat o dată cu naționalizarea postbelică a clădirilor. În 1961 a fost inclus pe lista patrimoniului istoric al Sloveniei.

Conacul Salzburški (Salzburški  Dvorec) a fost prima dată menționat documentar în anul 1220. În secolul XIV, extins, a fost ocupat de Administrația Arhiepiscopiei Salzburgului, lângă care sunt menționate documentar un grânar (1355) și o pivniță (1464). În marele incendiu din 1601, care a distrus mare parte din oraș, clădirea a suferit doar pagube minore. De la începutul secolului XVIII conacul a fost deținut pe rând de mai multe familii, care l-au renovat și transformat curtea în stil baroc. A devenit locul unde se aduna burghezia orașului, în perioada 1834-1854 a găzduind Societatea Germană de Lectură. Azi din fostul palat a rămas doar clădirea situată la stradă, decorată cu ornamente vegetale, restul fiind demolate, pentru a se construi magazinul universal Merkur și birourile ziarului Večer (1967). Postbelic a devenit sediul Asociației Inginerilor și Tehnicienilor, care a funcționat până în 2006.

Mi s-a părut ciudat că sediul catolic s-a mutat în apropierea cartierului evreiesc. În  Maribor evreii au fost prima dată menționați documentar în 1277, dar o comunitate mai mare a existat abia un secol mai târziu, Piața Židovski trg. apărând în scriptele din 1354, când lângă ea se aflau casa unui rabin, o școală talmudică, o baie rituală (mikveh) și primul cimitir evreiesc, în timp dispărute.

Se presupune că atunci exista și Sinagoga Maribor, menționată documentar abia în 1429, azi situată deasupra râului Drava, cu fațada susținută de stâlpi. În ea o perioadă a slujit rabinul Israel Isserlein ben Petachia, născut în oraș (1390-1460), cunoscut ca cel mai influent rabin al Imperiului în a doua treime a secolului XV și ultimul mare rabin al Austriei medievale.

Lângă sinagogă, pe locul fostei Case de pază, în 1465 a fost ridicat Turnul Evreiesc (Židovski stolp), cu baza din piatră, de 1,5 metri grosime și partea superioară din cărămidă. În secolul XVII turnul a fost înălțat, crenelat și conectat printr-o punte cu Turnul de Apă de pe malul râului.

Sub habsburgi evreii au fost expulzați (1497), sinagoga cumpărată de familia Drukher (1501) și transformată în Biserica Catolică a Tuturor Sfinților, care a funcționat până în 1785. Ulterior clădirea a fost transformată în depozit. După ce a fost restaurată, începând cu anul 2011 în ea funcționează Centrul Patrimoniului Cultural Evreiesc Maribor. Ocazional se desfășoară prelegeri, seri literare, concerte, expoziții, etc. Din 2015 a fost declarată monument istoric național.

Dorind să cobor pe malul râului Drava, m-am întors și m-am îndreptat spre scările amenajate în acest scop, cu un mic ocol, pentru a vedea Casa Culturii (Narodni Dom), o clădire neo-renascentistă, cu influențe cehe, construită ca centru cultural în perioada 1897-1898, finanțată de Banca de Credit Slovenă. În timpul celor Primului Război Mondial, ocupată de armată, a găzduit Consiliul Național pentru Stiria (1918), ulterior a revenit la activitatea de bază, în Al Doilea Război Mondial a găzduit biroul pentru cărți slovene Heimatbund, între 1946-1991 Centrul Armatei Populare Iugoslave (Dom JLA) și din 1992 a redevenit Casa Culturii. Clădirea în formă de L, cu 2 etaje și mansardă, prezintă un turn în formă de ceapă, terminat cu o prelungire, pe care e arborat un drapel, 3 frontoane decorate cu pilaștri și motive vegetale, pe fațada principală un balcon susținut de stâlpi cu arcade, deasupra căruia e postată o placă cu denumirea instituției. În ea se desfășoară numeroase concerte, piese de teatru, etc. și anual Festivalul Maribor.

M-am întors și am coborât la râul Drava, pe malul căruia în 1555 a fost construit Turnul de Praf de Pușcă, azi numit Turnul de Apă (Vodni stolp), un bastion pentagonal, cu rol defensiv împotriva raidurilor turcești. În secolul XX, când s-a construit un baraj pe Drava, pentru noua centrală electrică Maribor Zlatoliche, pentru a-l feri de inundare, fundația turnului a fost înălțată.

Urmând cursul râului, am trecut pe lângă Podul Vechi (Stari most), lung de 270 metri, cu 3 arcuri de oțel, finalizat în 1913. După distrugerea parțială din Al Doilea Război Mondial a fost reconstruit, ulterior renovat (1990; 1998).

M-am îndreptat spre ultimul turn, de unde urma să părăsesc râul și să mă îndrept spre centrul orașului.

Turnul Curții (Sodni Stolp), azi situat la marginea dinspre apă a pieței alimentare, a fost construit în perioada 1548-1562 pe locul vechiului turn (1310), demolat în 1532, pentru a proteja colțul sud-vestic al orașului. În timp a devenit locul în care se pronunțau deciziile judecăților, în special al proceselor vrăjitoarelor, când a fost numit Turnul Judecății. În secolul XIX a fost transformat în depozit. Distrus în timpul unui incediu (1937), a fost reconstruit în forma actuală (1957-1960), rotund, cu 2 etaje și acoperiș conic. În 2021 a fost renovat și este folosit pentru diverse evenimente culturale.

De la turn am urcat și traversat piața, apoi am urmat o stradă pietonală, mărginită de clădirile de epocă, până în Piața Principală (Glavni trg.), menționată prima dată documentar din 1315, cu numele de Markt. Era locul cel mai popular din oraș, în care fermierii, meseriașii își vindeau produsele și unde din 1594 a funcționt o farmacie. În secolele XIX-XX a fost înconjurată de casele oamenilor înstăriți din oraș. 

Pe latura de nord a pieței, într-o clădire roșie, cu parter și 2 etaje, decorată cu motive farmaceutice, azi pe lista monumentelor istorice naționale, a funcționat Farmacia Franz Minarik (Franz Minarik Lekarna), deținută de membrul Asociației Medicale Maribor, căruia îi poartă numele.

Pe aceeași latură se află Primăria Maribor (Mariborski rotovž), menționată pentru prima dată documentar în 1332,  cu locație neprecizată. Pentru ea în 1515 în Glavni trg s-a construit o clădire în stil gotic târziu care, fiind prea mică,  a fost reconstruită cu parter și etaj, în stil renascentist (1563-1565). Pe fațada principală central s-a creat un balcon, decorat cu un basorelief reprezentând 2 lei care susțin stema orașului, deasupra lui un turn patrulater, cu ceasuri. La mijlocul secolului XIX a fost modificată în stil clasicist și a revenit la forma inițială după restaurarea din 1952-1954.

În secolul XVII o mare epidemie de ciumă a decimat două treimi din populația orașului. În semn de mulțumire pentru încetarea ei, în 1681locuitorii au ridicat în piață Coloana Ciumei (Kužni steber), pe care a fost postată statuia Fecioarei Maria. În 1743 a fost refăcută în forma actuală, în stil baroc, când coloana a fost înconjurată cu 6 statui prezentând sfinții care au ajutat în timpul epidemiei.

Pe latura de sud a pieței se află Biserica Sf. Aloysius (Cerkev Sv. Alojzija) și fosta reședință a Ordinului Iezuit, construite în perioada 1767-1770, în stil baroc.  

Biserica, fără clopotniță, cu o singură navă, prezintă 4 altare laterale, ornate cu picturile sfinților cărora au fost dedicate, Sf. Victorin de Petta, Sf. Maximiliam din Celeia, Neprihănita Fecioară Maria și Sf. Cruce, în care sunt înfățișare și panorame ale localităților Ptuj și Celje.

Altarul principal e despărțit de naos printr-o arcadă susținută de stâlpi. Central prezintă o pictură a Sf. Aloysius, cu panorama orașului Maribor, în fața ei statuile Sf. Petru și Pavel, deasupra statuile unor sfinți, perimetru înconjurat de 4 coloane. Pe lateralele altarului sunt postate statuile Sf. Gabriel și Sf. Raphael. Cele 3 localități prezentate în picturi în secolul XIX erau încadrate în aceeași regiune, Stiria.    

Porțiunea de lângă intrarea principală a fost acoperită cu o boltă, formată din trei arcade, pentru a susține orga, situată superior.

După dizolvarea Ordinului Iezuit (1773) biserica și clădirea reședinței au fost preluate de armată, care le-a folosit până în 1831, când au fost returnate clerului. Biserica a fost resfințită și în fosta reședință s-a înființat un seminar teologic.

În 1913 o parte a pieței a fost demolată pentru a se face legătura cu podul ridicat peste Drava, în Al Doilea Război Mondial partea de est a fost distrusă, postbelic parțial reconstruită, zonă prin care am părăsit-o, îndreptându-mă spre altă piață importantă din orașul vechi, situată în partea de vest.

În actuala Piață Slomškov (Slomškov trg.) se află Catedrala Sf. Ioan Botezătorul (Katedrala Sv. Janez Krstnik), sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Maribor. În secolul XII pe acel loc s-a construit o biserică în stil romanic, cu o singură navă, care un secol mai târziu a fost extinsă, cu 3 nave. În 1348 biserica era înconjurată de cimitirul orașului și pe o stradă perpendiculară se afla Spitalul Orășenesc. În perioada 1623-1624 lângă ea s-a construit actuala clopotniță, în stil baroc, apoi biserica și turnul-clopotniță au fost refăcute (1761). Până în 1933turnul a funcționat și ca turn de pază, de acolo fiind anunțate eventualele incendii. Azi, înalt de 57 metri, poate fi accesat pe cele 162 de trepte interioare, la nivelul superior fiind amenajată colecția muzeală „Camera de gardă de pe turn” și de pe platforma exterioară putând fi văzută panorama orașului.

Azi biserica prezintă 3 nave, altar principal, altare laterale, capela Sf. Sf. Francisc Xavier și Capela Sf. Cruci, în stil baroc.

Este prevăzută cu vitralii și o orgă enormă, situată superior, la ieșirea din naos în pronaos.

În 1854 Anton Martin Slomšek, Episcopul Eparhiei Lavantine din Stiria austriacă, a transferat sediul eparhiei de la Sf. Andraž, din Koroška, la Maribor, când biserica a fost înălțată la rangul de catedrală. În ea, cinci ani mai târziu, Slomšek a fost uns Episcop de Maribor și după moartea sa (1862), postate rămășițele, care se odihnesc și azi. 

Ca episcop a luptat pentru o unitate bisericească slovenă, reușind să unească aproape toți slovenii din Stiria, a introdus evlavii noi, populare, a fondat fraternități și societăți religioase. Prin scrierile și poemele sale a susținut cultura slovenă. În amintirea sa, lângă catedrală a fost postată statuia Anton Martin Slomšek (Anton Martin Slomšek spomenik) și din 1919 piața a primit numele lui.

Pe latura pieței, din dreapta catedralei, se află Palatul Poștei (Posta Slovenije), o clădire în stil neo-renascentist (1892), cu parter și 2 etaje. Partea centrală  a fațadei principale, mai proeminentă,  prezintă 3 arcade, superior decorate cu câte 2 statui, separate prin coloane. La primul nivel, în spațiile dintre 3 ferestre, sunt postate 2 statui în mărime naturală. Superior partea centrală se termină cu o basutradă decorată, în mijlocul căreia se înalță frontonul, prevăzut cu un ceas, pe care superior este postată stema poștei. Clădirea se află pe locul unde pe colț a existat un spital (1348), un teatru, apoi o școală de fete (sec. XIX), dărâmate în 1891 pentru ridicarea actualei clădiri.

Pe aceeași latură se află și Teatrul Național Sloven Maribor (Slovensko narodno gledališče Maribor), o clădire construită în perioada 1848-1852, în care. inițial s-au desfășurat spectacole în limba germană. În 1919 a fost înființat ca teatru profesionist, moment în care a început să se folosească limba slovenă. Teatrul și-a întrerupt activitatea în perioada 1941-1945. Azi în el se desfășoară piese de teatru, concerte simfonice, spectacole de operă și balet. În decursul timpului clădirea a fost renovată de mai multe ori și în 1979 a fost extinsă.

Piața este de fapt un parc cu copaci plantați din 1891, rondouri cu flori și o fântână arteziană. La capătul ei, pe latura opusă catedralei, se află Rectoratul Universității Maribor (Rektorat Univerze v Mariboru).

Prima instituție de învățământ superior a fost școala de formare a profesorilor (1863), creată o dată cu seminarul sloven, înființat de Episcopul Slomšek. Postbelic s-a înființat Asociația Instituțiilor de Învățământ Superior din Maribor (1959-1961), Pornind de la Școala de Economie și Comerț, urmată de Colegiul Tehnic, apoi alte facultăți, în 1975 s-a înființat Universitatea din Maribor, azi a doua ca importanță din Slovenia, al cărei Rectorat s-a amenajat în actuala locație, fosta Bancă de Economii din Maribor.

De acolo m-am îndreptat spre partea mai nouă a orașului, pentru a vedea un alt turn al fostelor fortificații. În drum am trecut pe lângă Muzeul de Artă (Umetnostni muzej Maribor). Înființat în 1954, cu o colecție de la începutul secolului XX, azi etalează peste 3.000 de picturi, sculpturi, fotografii, prima și singura colecție video slovenă și expoziții temporare.

Turnul Čeligi (Čeligijev stolp), unul dintre cele 5 turnuri ale zidului nordic, construit în perioada 1460-1465, singurul care a supraviețuit, azi se înalță într-un spațiul larg dintre blocurile noi. A fost numit după renumitul berar Tscheligi, a cărui berărie se afla în apropiere.

De acolo, urmând străzile cu clădiri de epocă, m-am îndreptat spre parcul orașului. În fața unei clădiri era postat un pian. Apropiindu-mă mi-am dat seama de ce.

Clădirea găzduiește Conservatorul de Muzică și Balet (Konservatorij za glasbo in balet), înființat ca Școală de Muzică în 1945, ulterior și Școală de Balet. Pe lângă programul de învățământ, Conservatorul organizează anual sute spectacole și concerte.

În fosta Vilă Scherbaum (1890), situată pe colțul dintre 2 străzi, se află Muzeul Eliberării Naționale (Muzej narodne osvoboditve), înființat în 1958.

În cele 6 săli muzeul etalează acte, fotografii, obiecte, etc., folosite în luptele purtate de sloveni pentru obținerea independenței de-a lungul secolului XIX, organizarea grupurilor de rezistență și a unităților de partizani care au acționat în Al Doilea Război Mondial împotriva ocupației naziste.

Deprimată, am părăsit muzeul și m-am îndreptat spre Parcul Orașului (Mestni park), loc de relaxare, întins pe 5 hectare, pe dealurile acoperite de păduri, cu alei amenajate, 3 iazuri și locuri de joacă pentru copii.

Amenajarea lui a început în 1872, în jurul iazurilor care, încă din Evul Mediu, alimentau orașul cu apă.

Apoi a fost drenată partea de est, s-au plantat copaci și s-a creat un foișor, în care o orchestră își desfășura concertele.

După Primul Război Mondial lângă iazul mare s-a construit un pavilion și s-a amenajat o terasă. Pe lac se făceau plimbări cu bărcile și iarna patinaj, activități care s-au desfășurat până în 1972. Azi în mijlocul lacului țâșnește o fântână arteziană.

Din 1976 parcul a fost declarat zonă naturală protejată.

Într-o clădire de la marginea lui în anii 1950 a fost amenajat un Acvariu  (Akvarij), azi combinat cu un terariu, în care se pot vedea peste 120 de specii de pești și cca. 100 de specii de amfibieni, reptile, șerpi, insecte, etc.

Pe dealurile din zonă, cultivate cu viță-de-vie, se pot face drumeții, sau urca până la cele 2 monumente istorice, Capela de pe Dealul Piramida și Biserica Sf. Varvara și Rosalia de pe Dealul Kalvarija (Calvaria). Din păcate timpul meu era limitat așa că de la Acvariu am părăsit parcul, dorind să explorez în continuare orașul.

Înnorându-se, m-am grăbit spre cazare, dar nu am scăpat de rafalele puternice care au urmat. Eram mulțumită că măcar restul zilei a fost senin și am putut vizita mare parte din obiectivele pe care mi le propusesem.

Maribor, Slovenia- Bazilica Franciscană Maica Milostivirii

Bazilica Franciscană Maica Milostivirii  (Our Mother of Mercy Franciscan Basilica) din Maribor, Slovenia, este situată în centrul orașului vechi, în apropierea Castelului Maribor. Pe acel loc a existat o Biserică Capucină (sec. XVII) care devenind neîncăpătoare, la inițiativa părintelui franciscan Kalist Heric, a fost înlocuită cu actuala biserică. Lipită de ea, în partea de sud s-a ridicat mânăstirea franciscană, o clădire cu parter și 2 etaje (1892-1900).

Biserica a fost realizată din cărămidă roșie, în stil neoromanic. Pe fațada principală portalul central, cu o pictură prezentând o scenă biblică deasupra ușii,  e mărginit de coloane și arcade, superior terminat printr-un fronton triunghiular. Deasupra lui, într-o nișă cu arcadă, se află o fereastră rozetă. Porțiunea centrală se termină superior cu un fronton triunghiular. Pe părțile laterale, cu portale mai mici, se înaltă două turnuri-clopotniță (59 m), fiecare prevăzut cu un ceas.

Prezintă o navă centrală, pronaos, naos, altar principal și altare secundare. Altarul principal e decorat cu statui de sfinți, deasupra cărora tronează statuia Fecioarei Maria. În spatele lor, 3 vitralii descriu scene biblice.

Naosul e separat de altarele laterale prin stâlpi ce susțin arcade, deasupra cărora numeroasele ferestre luminează puternic biserica.

Altarele, bogat decorate, prezintă sculpturile sfinților cărora le sunt dedicate.

Pereții și bolțile tavanului au fost decorate cu fresce prezentând scene și personaje biblice. Deasupra pronaosului, susținută de coloane și arcade, s-a postat orga.

În 1906  Papa Pius X a ridicat biserica la rangul de bazilică minoră, dată comemorată printr-o placă situată deasupra portalului principal.

Azi în pronaos este postat un afiș memorial ce-l prezintă pe Andrej Majcen (1904-1999), un misionar salezian, născut la Maribor, care a propovăduit creștinismul în China și Vietnam. După prăbușirea Vietnamului de Nord, a ajutat populația să se refugieze și a transferat toți orfanii în sud. Expulzat din Vietnam de comuniști, a revenit acasă, de unde în decursul timpului le-a trimis ajutoare materiale și financiare.

După Al Doilea Război Mondial biserica a fost refăcută, când frescele vechi au fost eliminate.

Traversând Ungaria spre vest: ruinele Bisericii Cikó, Bonyhád, Kaposvár

Într-un week-end de vară m-am hotărât să merg la Maribor, Slovenia. Din Arad, (România), unde locuiesc, aveam de parcurs aproximatv 530 kilometri, așa că de dimineață am pornit la drum. Am rulat pe autostradă până la Szeged, apoi am urmat drumurile naționale ungare spre vest. După cca. 3 ore (242 km) am ajuns în localitatea Cikó, lângă care, pe unul din dealurile cu podgorii, se află ruinele unei vechi biserici (Cikói ótemplom), pe care doream să le văd.  

Sub Regele Géza II (1142) Cavalerii Ioaniți s-au stabilit în zona Esztergom, unde au construit o mânăstire, cu biserică și spital în care îngrijeau bolnavii. În 40 de ani și-au extins activitatea, ajungând  să dețină atât Széplak cât și Cikó, biserica mânăstirii din Széplaki fiind menționată într-un hrisov al papei  Orbán (1187).  Acestea le-au fost dăruite prin testament de regină (1280), fapt menționat într-o scrisoare a capelanului din Pécs (1296) în care apăreau moșiile „cruciaților Széplak” din județul Tolna și Zselici. După Războiul Austro-Turc (1526-1552 ) moșierii au hotărât să cultive terenurile aride, mlăștinoase, o parte ocupată de păduri. Pentru aceasta au adus coloniști germani care au dus o viață grea. Locuind în colibe săpate în pământ, în lipsuri și depunând muncă grea mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și în 1742 au fost decimați de o epidemie de ciumă. Neavând o biserică proprie, populația zonei Tolna-Baranya-Somogy, numită popular „Schwäbische Türkei”, s-a deplasat la Biserica Maria Széplak (Máriaszéplaki templom), dedicată Adormirii Maicii Domnului, devenită loc de pelerinaj în secolele XVIII-XX.

Săpăturile efectuate de Békéfi în perioada 1890-1893 au descoperit că biserica, în stil romanic, datată din secolul XIII,  avea 3 nave și două turnuri pătrate. A fost construită din cărămidă, cu fundația din piatră, prezentând coloane sculptate și o cornișă decorată cu elemente din cărămidă. A fost distrusă parțial de otomani, în timp s-a ruinat, până azi supraviețuind sanctuarul, cu rămășițele unei fresce și arcul de triumf, ambele refăcte și transformate în capelă, în care se oficiază anual, în luna septembrie, slujbele Sf. Maria. În apropiere se află ruina unui turn din piatră și vechea capelă a morților, dărăpănată.

În timpul pelerinajelor pe pereții exteriori au fost postate plăci prin care credincioșii își exprimau recunoștința, cârjele celor vindecați și în biserică s-au adunat sute de cărți de rugăciuni, azi toate dispărute. 

La cca. 7 kilometri est se află orașul Bonyhád, în care am oprit pentru a servi o cafea. A fost înființat în secolul XV, dar săpăturile arheologice au descoperit că a fost locuit încă din perioada celtică. În secolul XIV exista și o biserică, din care s-au găsit urmele fundațiilor și o bucată din clopotul de bronz, probabil distrusă de otomani, o dată cu mare parte a localității (sec. XVI). În timp satul s-a refăcut, în secolul XVIII fiind locuit de maghiari, sârbi (rasieni), germani, evrei, secui, aparținând religiilor diferite, s-a dezvoltat și a primit statutul de târg (1782), an în care a fost construită Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” (Bonyhádi Római Katolikus Templom), azi situată în centrul orașului.

În apropierea ei în 1796 doctorul Walter József a ridicat statuia Sf. Treime (Szentháromság szobor), monument în stil baroc, având pe piedestal statuile Sf. Petru, Sf. Ioan, Sf. Sebastian, Sf. Florian, o coloană pe care se află statuia Sf. Ioan Botezătorul ținând în brațe copilul Isus, deasupra lui statuia Fecioarei Maria, ambii înconjurați de îngeri și superior Sf. Treime. Monumentul a fost refăcut și restaurat în 1934. În clădirea din dreapta statuii, Casa Nunkovits-Honig, azi funcționează Muzeul Văii (Völgységi Múzeum).

În secolul XIX a revenit la statutul de sat, păstrat până în 1977, când a fost declarat oraș și din 2013 centru al districtului Bonyhád.

Una din casele reprezentative ale orașului este Castelul Perczel (Perczel kastély), construit de fostul judecător, magistrat șef al districtului, Béla Perczel, care căsătorindu-se și primind o zestre mare a demisionat,  a cumpărat moșia Tabon, pe care a condus-o timp de 5 ani, apoi s-a mutat la Bonyhád, locul său de naștere, unde a fondat o Fabrică de email și, ca reședință,  a construit castelul, în stil neoclasic (1908). Postbelic a fost naționalizat și amenajat pentru Centrul Cultural Județean, Școala de Muzică și Biblioteca Județeană (1968). În timp conacul a fost restaurat și parcul înconjurător reamenajat. Azi găzduiește Biblioteca Orășenească și 5 expoziții permanente.

Tot spre est, după 70 kilometri am ajuns în orașul Kaposvár, reședința județului Somogy și a districtului Kaposvár, situat pe malurile râului Kapos. Zona a fost locuită din timpuri străvechi dar localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1009, în scrisorea Sfântului Rege Ștefan, prin care delimita granițele Episcopiei de Pécs, în cadrul căreia din 1061 Kaposvár a devenit centru ecleziastic, azi sediul Episcopiei. În secolul XIII a fost construit un castel, fortăreață importantă în timpul atacurilor otomane.

Am parcat pe una din străzile laterale de pietonala orașului, urmând să fac o scurtă tură prin centrul lui istoric, printre clădirile construite în secolele XIX-XX, vizând câteva obiective. 

Azi, situat pe colțul dintre 2 străzi, se află Hotelul Dorrotya, numit după un poem comic, scris de Mihály Csokonai Vitéz. Clădirea în stil Art Nouveau a fost construită în perioada 1910-1911, pentru a găzdui Hotelul Turul, în cadrul căruia funcționau o cafenea, aprovizionată cu numeroase ziare interne și internaționale, o sală de biliard și în pivniță un restaurant, devenite rapid locuri de întâlnire pentru aristocrații și burghezia orașului. Pe fațadă a fost postat un drapel cu prima stemă a maghiarilor, de la înființarea regatului. Postbelic, numit Hotelul Beke, începând cu anul 1960 a găzduit numeroase baluri, în sala oglinzilor, care avea o capacitate de 400 de locuri. Deși reparat de numeroase ori, treptat s-a deteriorat, o restaurare majoră având loc abia în perioada 2011-2012.  

De acolo, pe lângă Biroul Guvernului Județean Somogy (Somogy Megyei Kormányhivatal), m-am îndreptat spre Palatul Poștelor.

Primul oficiu poștal regal a fost deschis într-o cameră din casa directorului poștal József Hőnig (1850), deservit de o trăsură care venea săptămânal de la Pesta. În 1888 a fost dotat cu telegraf, în 1901 s-a inaugurat prima centrală telefonică și 2 ani mai târziu și-a mutat sediul în clădirea Primăriei, nou construită. Spațiul fiind prea mic, în perioada 1921-1926 s-a construit Palatul Poștelor (Postapalota), în stil eclectic, în care s-a mutat oficiul poștal, telegraful și în cele 2 etaje s-au amenajat locuințe. Deasupra intrării principale a fost postată o placă ce-l prezintă pe inventatorului centralei telefonice Tivadar Puskás (1844-1893). În decursul timpului a fost modernizat astfel în 1955 s-a inaugurat o centrală telefonică automată și în 1969 un telex.

În apropiere, într-o clădire modernă, cu suprafețe neregulate, din beton și sticlă, care nu se prea potrivește între clădirile de epocă, se află Centrul Cultural Árpád Egyud (Árpád EgyudMűvelődési Központ), numit după un renumit etnograf.

Primul centru, Stația Tehnică Pionieri din Kaposvár, înființat în 1955, cu sediul în clădirea fostului Cazinou Național, a devenit Casa Tineretului și Pionierilor György Kilián, numită după parașutistul comunist din Moscova care luptând împotriva germanilor, deasupra Poloniei a fost dat dispărut (1943). În 1980 s-a mutat în actualul sediu, având o sală de teatru cu cca. 1.000 de locuri, din 1990 devenind și sediul televiziunii locale Kapos TV. În anii 2010-2011 clădirea a fost refăcută și a primit actualul nume. În ea azi sunt amenajate și săli cu expoziții de artă.

Dorind să ajung la strada principală a orașului vechi, am ocolit clădirea și am traversat un parc, pe lângă statuia lui Nagy Imre (Nagy Imre szobor), fost prim-ministru în timpul Revoluției din 1956, născut în Kaposvár.

Printr-un gang cu magazine am ieșit în strada principală, din 1987 pietonală, în dreptul uneia dintre cele 30 de fântâni existente în oraș.

În spatele ei, pe colț, am văzut Casa Anker (Anker ház), o clădire în stil Art Nouveau, construită pe locul Tavernei Centrale (1913), în care mezaninul a devenit sediul Băncii de Economii a Comitatului Somogy, fondată în 1864, parterul a fost ocupat de magazine, etajele amenajate ca locuințe pentru oficialii județeni, la care se urca cu un ascensor electric. În 1989 i s-a adăugat mansarda. Banca a funcționat până în 1934, ulterior sediul fiind ocupat pe rând de diverse firme bancare, una fiind Anker Insurance Company, după care e numită azi casa.  În 1973 în casă s-a inaugurat Galeria Somogy, în care au fost expuse picturile lui Rippl-Rónai, ulterior a funcționat Galeria Vaszary.

Înaintând spre piața centrală, am trecut pe lângă Muzeul Rippl Rónai (Rippl-Rónai Múzeum), care etalează fosta colecție a pictorului, născut în Kaposvár (1861-1927), ce cuprinde 1365 de piese, între care 976 picturi. Primul muzeu din oraș a fost deschis în 1936, în clădirea fostei Primării Județene, numit Muzeul Contelui Széchenyi István, etalând materialul arheologic, istoric, etnografic, colectat de Societatea Arheologică și Istorică a Județului Somogyvár, înființată în 1877, căruia i s-a adăugat în timp colecția pictorului Rippl, după care muzeul a fost numit începând cu anul 1951. În timp colecția muzeală a crescut, ajungând la peste 500.000 de piese. La sfârșitul anului 2011 administrația județeană a ocupat iar fosta primărie și o parte a muzeului s-a mutat în actuala locație.

Vis a vis de muzeu se află Farmacia Leul de Aur, fondată de József Pyrker (1781), cu ajutorul comitatului și a familiei Esterházy, care a funcționat într-o clădire în stil baroc (1774), modificată în secolul XIX în stil romantic și în 1985 restaurată în forma originală, când deasupra porții s-a plasat statuia Leul de Aur. Lângă ea se află statuia József Rippl Rónai (József Rippl Rónai szobor), pictorul fiind prezentat într-o trăsură cu 2 roți, trasă de măgari,Tatar și Frici, cu care se deplasa de la Villa Rome în oraș. A fost inaugurată în 2009, o dată cu deschiderea Festivalului Stării de Spirit a Orașului Pictorilor.

O altă statuie din bronz, prezentând clovnul Bbohoco, a fost inaugurată în Europa Park (2008), o piață amenajată în 2000, mărginită de platani uriași, cu rondouri de flori, ornată cu sculpturi, etc., în care se află și o fântână arteziană (Európa parki szökőkút).

Admirând clădirile vechi, după câteva minute în față mi s-a deschis larga piață centrală a orașului vechi.

Piața Kossuth (Kossuth tér) a fost amenajată la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, înconjurată de clădirile în stil eclectic, sau Art Nouveau, cu o fântână centrală (1911), înconjurată de flori.

A fost numită după Lajos Kossuth, revoluționarul maghiar, Guvernator al Ungariei în timpul Revoluției de la 1848, în 1889 declarat cetățean de onoare al orașului. Piața a fost renovată în anul 2003, când s-au postat candelabre, bănci, etc. Pe latura de nord a pieței se află Catedrala Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Római Katolikus Székesegyház „Szűz Mária Mennybemenetele”). Pe acel loc a existat o biserică (1702) care, ruinată, a fost demolată și înlocuită cu una din piatră, în stil baroc, Biserica Sf. Treimi (1748), hram schimbat în 1790 în Adormirea Maicii Domnului. Numărul populației crescând, a devenit prea mică. Demolată, a fost construită actuala biserică, în stil neoromanic (1885-1886), perioadă în care slujbele s-au oficiat în capela mânăstirii adiacente. După ce Papa Ioan Paul II a fondat Episcopia Kaposvár, Biserica Parohială a fost înălțată la rangul de Catedrală (1993).

Clădirea este accesată pe o scară largă. Pe fațada principală, deasupra portalului cu arcadă boltită, într-o nișă, prevăzută cu balustradă, se află o frescă prezentând Adormirea Maicii Domnului. Superior fațada se termină cu un fronton triunghiular, postat în fața turnului-clopotniță central, de 63 metri înălțime, în care inițial au existat 4 clopote, rechiziționate în Al Doilea Război Mondial, ulterior postate altele. Lateral de turn s-au creat 2 turnuri mai scunde, cu intrări secundare.

Fațadele laterale au fost prevăzute cu contraforți, superior cu turnulețe. Pe cea din dreapta, porțiunea centrală, mai înaltă, prezintă o nișă cu 2 vitralii, deasupra lor o fereastră rozetă.

Inferior se află Fântâna Regelui Sf. Ștefan (Szent István Király kút), creată în 1938, an declarat memorial, când se aniversau 900 de ani de la moartea regelui fondator al Ungariei și restaurată în 1989.

Interiorul prezintă o navă centrală și două laterale, despărțite prin arcade, susținute de stâlpi decorați cu pilaștri și pictați cu motive vegetale. La capătul naosului se află sanctuarul, pentagonal, prevăzut cu vitralii reprezentând sfinți, în care se află altarul principal. deasupra ușii principale se află o pictură ce-i prezintă pe  preotul paroh local, primarul și locuitorii orașului oferind biserica lui Cristos și Maicii Domnului (1937).

Biserica a fost prevăzută cu o orgă, înlocuită în 1958. În perioada 2020-2021 a suferit modificări, când sacristia și etajul au fost refăcute, picturile și vitraliile restaurate, iluminatul electric, introdus în 1900, a fost modernizat, etc. 

În piață sunt postate statuile Kossuth Lajos și Sf. Ioan Nepomuk (sec. XVIII). În stânga Catedralei se află statuia Sf. Maria (Szent Mária szobor), înfățișând-o pe Fecioara Maria, deasupra norilor, ținând Pruncul Isus în brațul stâng. A fost realizată în 1770 pentru a orna curtea Castelului Festetics din Toponár, de unde a fost adusă în 1974.

În aceeași zonă, la aniversarea a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon (1920) și a morții Episcopului Romano-Catolic al Diecezei de Alba Iulia (1938-1980), în 1949 ridicat la rangul de Arhiepiscop de către Papa Pius XII și din același an până în 1955 arestat și persecutat de autoritățile române, în 2020 a fost inaugurată statuia Márton Áron (Márton Áron szobor), statuie din bronz a episcopului care cu o mână arată o cruce din calcar inscripționată cu datele sale memoriale. 

În vecinătatea ei se află un complex de clădiri în care din 2003 își au sediul Oficiul Parohial al Catedralei, Palatul Episcopal și Gimnaziul Romano-Catolic Sf. Fecioară Maria (Nagyboldogasszony Római Katolikus Gimnázium) cu Școala de Artă, o fostă mânăstire (1872-1873) în care a funcționat o școală de fete, cu internat. Postbelic naționalizată, a devenit sediul Institutului pentru Protecția Copiilor și Tineretului, din 1963 a Școlii Tehnice Militară și în anii 1970 a Cabinetului județean pentru formarea profesorilor. În 1989 a fost retrocedată Liceului Romano-Catolic și după ce s-a format Episcopia Kaposvár, aripa nordică a devenit sediul episcopal (1995).

Pe o latură a Pieței Kossuth, la capătul străzii pietonale, se află Primăria Kaposvár (Kaposvári Városháza), o clădire în stil neo-renascentist, construită în perioada 1902-1904, pe locul fostului Restaurant Mielul, ca nou sediu, cea veche devenind prea mică pentru numărul populației în creștere. Până în 1926 a găzduit și oficiul poștal, ulterior mutat în palatul nou construit. Clădirii cu 3 etaje i s-a adăugat în 1996 aripa sudică cu 5 etaje. Central prezintă un turn de 40 metri înălțime. Fațada ce privește spre piață prezintă poarta de intrare, deasupra ei un balcon cu balustradă, susținut de 2 coloane, mai sus un balcon mai mic, cu balustrada din fier forjat, din care accesul în interior se face printr-o ușă cu 2 ferestre. Fațada se termină superior cu un timpan triunghiular, în care e postat un ceas. În 1960 garguii care ornau țevile de scurgere au fost înlocuiți cu unii noi. Din 2002 în turn au fost postate 8 clopote acționate electronic, care redau o melodie la fiecare oră fixă.  

Am părăsit Piața Kossuth și am parcurs o stradă laterală, central pietonală, amenajată cu fântâni decorative, în timpul transformărilor efectuate în zonă (2008-2010).

Pe laterala ei se află Palatul Culturii Curcubeu (Kaposvári Szivárvány Kultúrpalota), o clădire construită în perioada 1927-1928, în stil Art Nouveau și Art Deco, cu fațada principală prezentând ferestre și uși de intrare, separate prin pilaștri, intrarea principală acoperită de o arcadă mare, boltită, decorată cu elemente egiptene, deasupra ei o terasă, mărginită de 6 coloane, care susțin frontonul triunghiular, pentru Teatrul de Film, un cinematograf care a funcționat până în 2001, postbelic numit Steaua Roșie și din 1991 Cinematograful Curcubeu.

În 2009 clădirea a fost declarată monument național, un an mai târziu renovată și amenajată cu săli pentru spectacole, conferințe, evenimente culturale, devenind Palatul Culturii Curcubeu, în care din 2012  funcționează și Rainbow Film Club.

În timpul renovării în fața clădirii a fost creată o bancă din calcar, pe care s-a postat statuia Florentin (Florentin szobor), o femeie din bronz, aranjându-și pălăria, de obicei înconjurată de spectatori, până la momentul intrării.

Deși aș mai fi explorat și alte zone, timpul îmi era limitat, până la Maribor, punctul final al zilei, mai având de rulat peste 200 de kilometri. M-am întors în piața Kossuth și am urmat din nou pietonala, îndreptându-mă spre mașină.

Mai aveam un obiectiv pe care nu puteam să-l ratez, Teatrul Csiki Gergely (Csiky Gergely Színház), construit în 1911 în fosta Piață de Grâu, azi Piața Rákóczi, numit Teatrul Național, ulterior primind numele actual, după dramaturgul, traducător și membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe (1842-1891). Clădirea în stil Art Nouveau, cu turnulețe, balcoane, cornișe și ferestre decorate, găzduia 860 de persoane. Pentru susținerea acoperișului s-a creat o punte largă de beton armat, prima de acest gen folosită în țară. În 1950 teatrul a fost extins, în perioada 1980-1988 renovat, când spectacolele au continuat să se desfășoare în Casa Latinka, azi Centrul Antal Németh pentru Artă și Cultură Teatrală.

Între anii 2017-2019 a fost extins, renovat, exteriorul zugrăvit în culoarea originală, cărămizie și echipat cu tehnologie nouă.

În fața teatrului se află prima fântână creată în oraș (1913).

În jurul lui este amenajat un parc, în care am văzut Monumentul dedicat Eroilor regimentului de infanterie 44 și Maiestății Sale Arhiducele Albrecht, Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei și Boemiei, Duce de Teschen (A 44. gyalogezred és őfelsége Albrecht főherceg emlékműve), pentru vitejia din timpul luptelor (datat 24 aprilie 1915, la sediul Comandamentului Armatei).

În aceeași zonă se află și Gara Kaposvár (Kaposvár vasútállomása). O dată cu deschiderea secțiunii de cale ferată Zákány- Kaposfüred, care trecea la periferia orașului, s-a construit o mică casă, ca stație în Kaposvár (1872), înlocuită ulterior cu o clădire mai mare (1894), acea secțiune a actualei gări, împreună cu turnurile de control 1 și 2, azi fiind incluse pe lista monumentelor naționale. Izbucnind Al Doilea Război Mondial, lângă gară s-a construit un adăpost antiaerian, demolat în 2018. În timpul războiului gara a fost puternic bombardată, ulterior refăcută, în 1990 electrificată și în perioada 2015-2017 renovată.

Matera, Italia

Orașul Matera, din sudul Italiei, este situat pe malul drept al canionului format de râul Gravina între dealurile regiunii Basilicata din sud-vest și platoul Apulia la nord-est. Zona a fost locuită continuu încă din paleolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice.

Orașul a fost înființat sub ocupația romanilor de Consulul Lucius Caecilius Metellus (251 î.e.n.), când a fost numit Matheola. În 664 a fost cucerit de longobarzi, devenind parte a Ducatului de Benevento. În secolele VII-VIII fostele grote din zonă au fost ocupate de călugări benedictini și bazilieni (greco-catolici).

Un secol mai târziu arabii au cucerit zona Apulia, formând un emirat, sub stăpânirea căruia a intrat și Matera (847), aflată sub jurisdicția longobardă. Pentru a recuceri Apulia, dorind să-i alunge pe islamici și să ocupe teritoriile longobarde, bizantinii au purtat mai multe bătălii, în cea din 867 trupele Împăratului Carolingian Ludovic II (867), incendiind și cucerind Matera. Până la începutul secolul XI, în luptele purtate  pentru acel teritoriu între longobarzi, bizantini și islamici, Matera a fost asediată și cucerită când de unii, când de alții din ei, dar a rămas sub bizantini. În 968 scaunul episcopal din Matera, asociat Mitropoliei bizantine de Otranto, a fost revendicat de arhiepiscopia de Acerenza. Sub patronajul ei s-a construit Catedrala Sf. Eustațiu, sfințită în 1082.

Începând cu secolul XII orașul a fost cucerit pe rând de sarazini, șvabi (1138-1254), angevini, aragonezi (sec. XV). Ajungând în posesia familiei Tramontano, baroni care au oprimat populația, aceasta s-a răzvrătit (1514) și l-a ucis pe contele moștenitor.  În secolul XVII, aparținând familiei Orsini, foarte cunoscută în timp prin cinci descendenți care au devenit Papi, Matera s-a dezvoltat.  Ulterior orașul a fost încadrat în regiunea Apulia din Terra  d’Otranto, o provincie a Regatului celor Două Siclii, apoi a devenit capitala provinciei Basilicata, până în 1806, când  Joseph Bonaparte a atribuit-o Potenzei și din 1927 capitala provinciei Matera, nou înființată. Azi Matera este foarte cunoscut mai ales pentru zona numită Sassi di Matera, un complex de locuințe rupestre, săpate direct în calcarul moale de pe fața vestică a canionului, din 1993 înscrise în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirile, construite pe 12 niveluri, conectate prin scări, străduțe, ocupă cele două părți ale versantului, cea situată spre nord numită Sasso Barisano, cea dinspre sud Sasso Caveoso, pe vremuri locuite de țărani, care se întâlnesc la un platou înalt, numit Civita, unde se găseau Castelul Normand și locuințele elitei, azi fiind situată Catedrala Matera.

În secolul XVII elita și-a mutat casele în câmpia din vest (Piano), în afara zidurilor orașului, formând o zonă care în decursul unui secol s-a separat total de partea Sassi, în care populația săracă trăia înghesuită, în condiții insalubre, cu acces limitat la apă, îmbolnăvindu-se frecvent.

În secolul XX zona devenind supraaglomerată, fără condiții de trai adecvate, propriu-zis un focar de infecție, s-a hotărât ca populația să fie mutată în zona de câmpie Piano, unde li s-au construit locuințe (1952, 1970). Fostele locuințe rupestre (sassi), părăsite, treptat s-au deteriorat.

Începând cu anul 1986 sassi au fost restaurate și treptat populația s-a mutat în ele, redevenind un cartier al orașului și un obiectiv turistic mult vizitat, pe care nu puteam să-l ratez.

Din Bari, unde aveam cazarea, pe la 7 și ceva dimineața am luat singura cursă de autobuz spre Matera, cu care am rulat cca. 2 ore. Încă 2 kilometri pe jos prin orașul nou și mi s-a arătat primul obiectiv, situat la poarta estică a vechiului oraș.

Biserica Sf. Lucia la Fântână (Chiesa Santa Lucia alla Fontana) se află pe locul unde a existat Mânăstirea cu Biserica Sf. Lucia alla Civita (1283). Părăsită de măicuțe datorită condițiilor grele, vechea biserică a fost demolată, rămânând doar mânăstirea. În jurul anului 1700 s-a construit actuala biserică, în stil baroc, accesată pe un șir de trepte. Fiind situată lângă o fântână a primit numele alla Fontana. Pe fațada principală, mărginită de pilaștri, central se află portalul arcuit, deasupra lui, într-o nișă, statuia Sf. Benedict și în partea superioară o fereastră mare.

Prezintă o singură navă, cu pereții laterali prevăzuți cu arcade, pentru a susține porțiunile superioare, cu galeriile femeilor, din care acestea urmăreau slujbele religioase, ornați cu picturi din secolul XVIII care prezintă Sf. Familie, Sf. Elisabeta; Sf. Ioan Botezătorul, Martiriul Sf. Lucia. În sacristie este postată pictura Sf. Agata (sec. XVII) între doi sfinți și în presbiteriu un mozaic din marmură prezentând Sf. Treime. Altarul principal, din marmură, cu statuia lui Isus, a fost amplasat după al II-lea Consiliu al Vaticanului.

Fântâna Ferdinandea (Fontana Ferdinandea) a fost construită în 1577 de Arhiepiscopul Sigismondo Saraceno, perioadă în care Regatul celor Două Sicilii era condus de regele Ferdinand II, după care a fost numită.  În secolul XX, când Sassi a fost depopulat, o dată cu populația a fost mutată și fântâna, readusă în locația inițială (2009) după restaurarea zonei Sassi.

De acolo am intrat în Sasso Barisano, prin labirintul străduțelor mărginite de clădirile vechi, azi locuite, sau ocupate de magazine, instituții, etc. 

Deasupra unei porți am văzut o tablă inscripționată cu Talia Teatro, numind asociația culturală, înființată în 1994, care promovează piese despre istoria locală.

Urcând pe o stradă laterală din zona „Lombardo” (U lammord), numită după longobarzii care s-au așezat acolo, după ce i-au învins pe bizantini, m-am îndreptat spre o biserică veche din secolul XIII, Chiesa San Vito al Lombardo- Madonna dell’ Aiuto.

Clădirea modificată în timp, prezintă un pronaos, o navă acoperită de o cupolă, în care se află statuile Sf. Francisc de Paola (sec. XVII) și Sf. Ana, situate lateral în câte o nișă.

La capătul naosului se află altarul principal, dedicat Sf. Vitus Martirul, a cărui statuie policromă (sec. XVII) e postată în el.

În stânga lui, într-un altar lateral sculptat în piatră, este postată pictura ce o prezintă pe Madonna dell’ Aiuto, căreia i-a fost dedicată biserica până în anii 1960.

Am părăsit zona, oprindu-mă frecvent pentru a savura formele bizare ale clădirilor, suprapunerea lor, terasele formate între ele, totul creându-mi senzația că mă aflam teleportată într-un basm.

Am urcat o alee cu trepte pietruite și printr-un tunel am pătruns în Piața Scaunului (Piazza del Sedile), fosta Piazza Maggiore, situată la poalele zidurilor, unde se află Palatul Scaunului (Palazzo del Sedile). Scaunul Matera (instituția conducătoare-„parlamentul”), din cadrul Regatului Neapoli, a funcționat încă din secolul XIV într-o clădire din curtea Catedralei.  În 1575 i s-a construit noul sediu, Palazzo del Sedile, în 1779 transformat în stil renascentist, cu un arc mare de intrare, flancat de 2 turnuri-clopotniță, unul prevăzut cu un ceas, celălalt cu un cadran solar.

Pe lateralele arcului s-au creat 4 nișe în care s-au postat statuile Sf. Eustațius, Sf. Irina și a unor femei purtând diverse obiecte, simbolizând prudența, tăria, cumpătarea și dreptatea.

În 1840 Clădirea a fost extinsă spre interior pentru sediul Camerei de Consiliu.

În holul de intrare s-au păstrat fresca înfățișându-l pe Regele Carol III călare și pictura tavanului, azi deteriorată, care înfățișa imagini din Regatul Napoli. Azi în palat funcționează o secțiune a Conservatorului Egidio Romualdo Duni, numit după fondatorul lui, cu un auditoriu (cca. 500 locuri), în care se desfășoară concerte, festivaluri, concursuri, etc. și o bibliotecă muzicală, celelalte secțiuni, cu săli de concerte, spectacole și dezbateri, funcționând în alte palate din oraș.

Într-o piațetă vecină se află Biserica Sf. Francisc de Assisi (Chiesa San Francesco d’Assisi), în forma actuală din secolul XVIII. Inițial a existat Biserica Sf. Petru și Pavel (sec. XIII), azi vizibilă în subteran, în care s-a păstrat o frescă care prezintă vizita din 1093 a Papei Urban II, al cărei nume a fost schimbat în 1218, după vizita Sf. Francisc de Assisi. În anii 1400 s-au construit altarele laterale și clădirile unei mânăstiri franciscane adiacentă. Biserica a fost reconstruită în 1698 și un secol mai târziu transformată în stil baroc, cu fațada împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, cele laterale prevăzute cu câte o fereastră cu vitralii și superior, pe laterale cu statuile Sf. Francisc de Assisi și Anton de Padova.

În porțiunea centrală, inferior se află portalul, accesat printr-o scară largă, deasupra lui 3 ferestre cu vitralii, înconjurate de ornamente vegetale sculptate în piatră. Superior, într-o nișă înconjurată de o draperie, susținută de îngeri, este postată statuia Neprihănitei Zămisliri.

În interior singura navă este acoperită de un tavan din lemn pictat. Naosul e separat de altarele laterale prin arcade decorate cu motive vegetale și tablouri prezentând diferite personaje și scene biblice.

La capătul lui se află prezbiteriul, cu altarul principal, în spatele căruia e postat un poliptic (panouri din lemn articulate care prezintă scene biblice succesive) pictat de un artist venețian în anii 1500, deasupra lui orga, modificată în 1978 cu transmisie electrică.

M-am întors prin tunel și am continuat explorarea zonei, îndreptându-mă spre platoul înalt, vechea zonă Civita, pentru a vedea Catedrala Sf. Maria della Bruna și Sf. Eustațiu.

De acolo urma să cobor treptat în Sasso Caveoso. Am ajuns în dreptul unui turn, rămășiță a fostei fortărețe lombarde.

Ascunsă după el, la capătul străduței, se află  Casa Ortega (La Casa di Ortega), numită după artistul spaniol  José  Ortega care, fiind exilat sub Dictatura Franco, a ales zona Matera, asemănătoare celei de acasă (Castilia, Spania). În 1972 artistul a achiziționat clădirea, cu ajutorul lui Giuseppe Mitarotonda și a altor artiști locali a amenajat-o, decorat-o și a locuit-o timp de 5 ani. Folosind tehnica papier-mâché a creat basoreliefuri policrome prin care a redat istoria Spaniei sub dictatură și a zonei Matera, azi 20 dintre ele fiind păstrate în casă, devenită un mic muzeu, închis în momentul vizitei mele.

În Sasso Caveoso se pot vizita câteva dintre bisericile rupestre fondate în Evul Mediu de mici comunități de maici sau călugări migrați din zonele Capadociei, Armeniei, Siriei și Asiei Mici.

Biserica rupestră Maica Domnului a Virtuților și Sf. Nicolae al grecilor (Chiese Rupestre Madonna delle Virtu e Sant Nicola dei greci) a fost săpată în stâncă în jurul anului 1000, împreună cu o mânăstire alăturată, pentru călugărițele din Accon.

Inițial Biserica Maica Domnului a Virtuților prezenta 3 nave, separate de 6 stâlpi, cu tavanul susținut de arcade, în mijlocul cărora este gravată o cruce. Deasupra navei centrale se afla o galerie folosită de femei în timpul rugăciunilor.  

În biserică s-au păstrat 2 fresce, una prezentând Răstignirea lui Isus, Fecioara Maria îndurerată, cu spatele la cruce, cu fața acoperită de mâini și Sf. Ion Evanghelistul (sec. XIV) și una lângă altar (sec. XVI). 

În 1674 axa bisericii fiind schimbată, pentru repoziționarea noului altar, în stil baroc, s-au îndepărtat 2 stâlpi.

În secolul X în partea superioară s-a ridicat Biserica Sf. Nicolae al grecilor, orientată spre est, cu nava centrală separată de prezbiteriu printr-un stâlp, acoperită de o boltă din piatră, care în anul 1700 s-a prăbușit, lăsând-o descoperită.

A fost de fapt o capelă folosită ca loc de înmormântare, fapt demonstrat de cele 2 morminte găsite în podea și mai multe situate la exteriorul clădirii, în grădina de măslini înconjurătoare, unde săpăturile arheologice (1977) au descoperit și fragmente de ceramică datate din secolul VIII.

În ea s-au păstrat 3 panouri mobile (triptic), prezentând pe Sf. Nicolae, Sf. Barbara, Sf. Pantelimon (sec. XII- XIII) și o frescă prezentând Răstignirea lui Isus (sec. XIV).

Părăsite, în decursul timpului au fost modificate, o parte distrusă în timpul excavațiilor efectuate pentru extragerea tufului calcaros, în culoarul din dreapta, unde se presupune că a existat un altar, fiind vizibile urme de săpături.

În timpul construcției rețelei rutiere din Sassi (1934) o parte a bisericii a fost dărâmată și s-a amenajat un culoar lateral exterior.

Ulterior zona a devenit groapă de gunoi. În 1968 biserica a fost restaurată și doi ani mai târziu sfințită. Azi câteva încăperi sunt folosite pentru expoziții de artă.

Ieșind din biserică mi-a atras atenția un „copac” ciudat, situat într-o mică terasă de la marginea versantului. Apropiindu-mă mi-am dat seama că era de fapt o statuie din bronz, numită Himeros, creată de Andrea Roggi și expusă în 2022, date pe care le-am obținut de pe o placă informativă.

Într-o fostă locuință rupestră din apropiere, după restaurarea orașului vechi Sassi Matera, s-a amenajat Casa grotta Narrante, un muzeu care etalează obiecte, mobilier, îmbrăcăminte, folosite de populația din Sasso Caveoso înainte de abandonarea caselor, pe care nu l-am vizitat, fiind foarte aglomerat.

În depărtare, pe marginea unui versant din Sasso Barisano, se vedea o biserică, spre care m-am îndreptat și eu. Aruncând o ultimă privire asupra locurilor pe care le-am cutreierat, am început urcușul spre ea.

Biserica Sf. Augustin (Chiesa Sant Agostino) a fost ridicată pe o creastă stâncoasă, deasupra canionului Gravina, la intrarea nordică în Sassi Barisano. Pe vremuri versantul era ocupat de terase cu grădini, cultivate cu legume și fructe.

La sfârșitul secolului XVI călugării Ordinului Sf. Augustin au construit o mânăstire, apoi au ridicat biserica (1592-1594), pe locul unei vechi Biserici din piatră Sf. Giuliano (sec. XV), care azi poate fi accesată din culoarul stâng al bisericii și între ele o clopotniță din tuf. Distruse de cutremurul din 1734, au fost refăcute și au funcționat până după unificarea Italiei (1861), când mânăstirea a fost desființată și transformată în cazarmă, cu o închisoare pentru prizonierii de război. Ulterior a devenit adăpost pentru persoanele mutate din Sassi, cămin de bătrâni și azi este sediul Superintendenței pentru Patrimoniul Arhitectural și de Mediu.

Biserica, în stil baroc, are fațada principală împărțită de o cornișă orizontală în 2 porțiuni, mărginite de pilaștri, cea inferioară cu un portal central deasupra căruia, într-o nișă, e postată statuia Sf. Augustin,  cea superioară având postate pe laterale statuile Sf. Petru și Pavel. În centrul frontonului se află o fereastră, deasupra căreia, într-o nișă, e postată statuia unui sfânt.

Prezintă o singură navă, cu naosul separat de altarele laterale prin stâlpi cu arcade. În porțiunea de la capătul naosului (transept), acoperită de o cupolă, se află statuile Sf. Vitus și Sf. Augustin, datate din 1600. În spatele altarului din marmură sculptată, cu un crucifix din anii 1500, se află corul, deasupra căruia este postată orga (1749), restaurată în 2005.

Cele 3 altare laterale din stânga prezintă picturile: Fecioara Maria, Sf. Ioan Botezătorul și Maria Magdalena sub crucea pe care e Răstignit Isus; Fecioara Harului (Madonna delle Grazie) cu Pruncul Isus, cu o mână binecuvântând; Sf. Nicolae din Tolentino,  Sf. Vitus, Fecioara Maria și Pruncul, Sf. Apollonia, Sf. Ecaterina.

Altarele din dreapta, realizate din piatră sculptată și pictată, sunt ornate cu picturile: Sf. Francisc de Paola, Sf. Leonard, Sf. Paschal Baylon Yubero, Sf. Iosif, Sf. Ana; Sfânta Treime cu Sf Agata, Sf. Ilarie, Sf. Blaziu și deasupra lor, pe nori, Sf. Lucia; Fecioara Harului cu Sf. Augustin, Sf. Monica și un Sf. Episcop.

Pentru a vizita Matera sunt necesare câteva zile. Cum eu aveam alocată doar una, timpul fiind destul de înaintat, m-am îndreptat treptat spre Piazza Vittorio Veneto, cea mai populară piață a orașului.

În drum am trecut pe lângă Biserica Sf. Francisc de Paola (Chiesa San Francesco de Paola), construită cu acordul regelui, în afara porții principale a orașului (1772-1791). Devenind neîncăpătoare, în perioada 1863-1865 a fost extinsă cu 4 altare laterale, dedicate Sf. Mihai, Sf. Tereza de Avila, Maicii Domnului Îndurerată, Sf. Maria Imaculata, ornate cu statuile și picturile lor. În 1930 biserica a fost ornată cu 6 picturi în tempera, în rame de stuc aurit, înfățișând scene din viața Sf. Francisc de Paola.

Cotind pe lângă Institutul Sacro Cuore, în câteva minute am ajuns în Piazza Vittorio Veneto, fostă locație a dominicanilor încă din secolul XVI, situată în afara zidurilor orașului, azi mărginită de clădirile fostei mânăstiri și două biserici.

Prefectura Matera (Prefettura Matera) funcționează într-o fostă clădire a Mânăstirii Ordinului Sf. Dominic, ordin care a existat la Matera încă din 1230, fapt atestat de bula Papei Sixtus V din 1471, modificată și extinsă în 1609, când i s-a creat actualul portic, susținut de stâlpi. În timp în cadrul mânăstirii au funcționat o școală de teologie, filozofie și științe, apoi a devenit Capitulul General al provinciei (1778). Matera fiind cucerit de francezi, ordinele monahale au fost deființate (1807) și complexul a devenit sediul administrativ al provinciei Basilicata, Palatul Guvernului (Palazzo del Governo). În timp a găzduit diverse instituții și din 1927 a devenit sediul Prefecturii Matera.

Lângă ea, privind spre Piazza Vittorio Veneto, în 1926 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (Monumento ai Caduti della Prima Guerra Mondiale).

Pe o latură a pieței se află Palazzo dell Annunziata care a făcut parte din mânăstirea construită de călugărițele dominicane (1735). În cadrul ei au început și ridicarea unei biserici, timp în care s-au stabilit temporar cu alte congregații. Din 1747 au ocupat mânăstirea dar biserica a fost terminată abia în 1844. Nu s-au putut bucura mult de ea, în 1861 mânăstirea fiind desființată. Preluată de municipalitate, a fost folosită ca sediu a Curții, a birourilor judiciare și a unei școli medii, când deasupra arcului central mare, fosta intrare în biserică, pe fronton a fost postat un ceas, surmontat de stema orașului Matera. Instituțiile au fost mutate după cutremurul din 1980 care a degradat clădirile. În perioada 1993-1998 palatul a fost restaurat și de atunci în el funcționează Biblioteca Provincială „Tommaso Stigliani”.

Din fosta mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Sf. Dominic  (Chiesa San Domenico), cu fațada principală cioplită în piatră, în stil romanic apulian, în partea superioară prezentând o fereastră rozetă, încadrată de un cerc sculptat, susținut de 4 statuete, inițial prevăzută cu o navă. În perioada 1577-1588 s-a alipit Capela Fecioarei Rozariului, cu baza octogonală, acoperită de o cupolă sferică, în interior decorată cu basoreliefuri ce-i prezintă pe Sf. Dominic, Sf. Iacob, Sf. Petru Martirul din Verona, un episcop, călugări, etc. În timpul reconstrucției din secolul XVII s-au creat încă două nave, ornate cu stucaturi (1744), bolta a fost modificată în formă rotunjită, altarele laterale au fost ornate cu picturi și sculpturi prezentând sfinți și scene biblice  (sec. XVI-XVIII) și deasupra ușii de intrare a fost postată o orgă din sec. XVII. Altarul principal a fost decorat cu un papier-mâché al Fecioarei Rozariului și o pictură  prezentându-l pe Sf. Dominic (sec. XVII).

Vis a vis, în stânga celor 3 arcade, loc de acces spre Sassi, se află Chiesa di Materdomini, o biserică construită în 1680. Pe fațada principală, deasupra portalului, este postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul. Pe turnul-clopotniță plat, cu o loggie, în care sunt postate 2 clopote, încadrate de arcade, se află stemele familiei Zurla și a Ordinului Cavalerilor de Malta, presupuși a fi fondatorii bisericii. Azi biserica e folosită pentru expoziții și evenimente culturale. 

Sub Piața Vittorio Veneto se află Palombaro Lungo, cea mai mare dintre cisternele subterane ale orașului, creată în secolul XIX pentru a alimenta cu apă clădirile din Piano. În ea se aduna apa pluvială și a izvoarelor de pe dealurile înconjurătoare. După extinderea orașului treptat a încorporat și izvoarele mai mici, ajungând la o capacitate de cca. 5 milioane de litri de apă, colectată și stocată în rezervoarele subterane, apoi distribuită clădirilor, fântânilor, sau folosită pentru irigare. Cisterna a fost abandonată după construirea Apeductului Apuliei (1920). Descoperită în timpul amenajării pieței (1991), a fost recondiționată, azi fiind unul din obiectivele turistice, vizitatorii putând vedea labirintul din piatră subteran, arcadele săpate în stâncă, rețeaua de canale folosite pentru colectarea și distribuirea apei.

Timpul trecuse fără să-mi dau seama. Pentru a nu pierde singura cursă de autobuz spre Bari, am ales ca ultim obiectiv Castelul Tramontano (Castello Tramontano) din apropierea pieței, situat pe dealul Lapelio, înconjurat de un parc.

În secolul XV, după ce s-au plătit diverse dări, Matera a scăpat de sub jugul feudal, Regele Ferdinand II al Neapolelui promițând că va rămâne un oraș liber. Totuși trezoreria regală fiindu-i obligată, i-a oferit contelui Tramontano comitatul Matera (1496-1501). Deși nu avea finanțe, fiind plin de datorii și dorind să construiască un castel, de unde să poată controla  terenurile înconjurătoare, contele a impus taxe mari populației.

Din fosta fortificație, construită în stil aragonez, până azi s-au păstrat un turn central și două laterale, mai scunde, toate rotunde, crenelate, cu deschizături pentru săgeți. Se presupune că inițial avea mai multe turnuri, fundația unuia fiind găsită sub Piața Vittorio Veneto, în timpul recondiționării cisternei Palombaro Lungo.

Populația fiind chinuită, s-a revoltat. Un grup de persoane l-au prins pe conte, când ieșea din Catedrală, l-au dus pe o străduță laterală, unde l-au ucis (1514), stradă numită de atunci „Calea răscumpărării”.

Castelul, neterminat, a fost părăsit și în timp s-a ruinat. În perioada 2008-2011 au fost restaurate turnurile și șanțul înconjurător.

Am coborât dealul și am părăsit zona istorică, îndreptându-mă spre stația de autobuz, printr-o zonă lăturalnică, de unde doream să revăd panorama zonei.

O dată cu trecerea Sassi Matera în partimoniul UNESCO (2007) a fost înclus și Parcul Murgia Materana (Parco della Murgia Materana), o arie protejată din 1990, întinsă pe aproximatvit 50.000 hectare, de-a lungul răurilor Murgia și Gravine, în care s-au găsit numeroase locuințe rupestre, cca. 150 de biserici săpate în stâncă și fortificații, folosite azi în cadrul fermelor. Parcul include 923 de specii erbacee, arbuști, arbori, etc. și numeroase specii animale.

Citește și Bari, Italia- Orașul Vechi

Catedrala Sf. Maria della Bruna și Sf. Eustațiu Matera

Catedrala Sf. Maria della Bruna și Sf. Eustațiu (Cattedrale Maria Santissima della Bruna e Sant’Eustachio), azi Bazilica Catedrala Arhiepiscopiei Matera-Irsina, este situată pe  un platou, în cel mai înalt punct al orașului Matera, Italia, între cele două zone cu locuințe rupestre (Sassi), săpate în stâncile canionului format de râul Gravina.

Pe acel loc a existat un castel normand, ridicat pe locul unui fost lăcaș de cult creștin, descoperit de săpăturile arheologice.

Ulterior s-a construit Mânăstirea Benedictină Sf. Eustațiu, în care s-a retras timp de un an Papa Urban II (1093-1094). La începutul secolului XIII Papa Inocențiu III a ridicat orașul Matera la rangul de arhiepiscopie, care ținea de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Acerenza. Biserica existentă fiind considerată prea mică pentru rangul primit, la cererea Împăratului Imperiului Roman, contele de Matera  Frederic II de Hohenstaufen, s-a construit Catedrala Sf. Maria de Matera (1230-1270), dată inscripționată pe ușa turnului-clopotniță.

Pentru a culmina asupra orașului, terenul pe care s-a înălțat a fost ridicat cu mai mult de 6 metri. Se consideră că poziționarea exactă spre vest s-a datorat calculelor astronomului Alano da Matera (sec. XIII-XIV). După ce Papa Urban VI, fost arhiepiscop de Matera, a instituit sărbătoarea Vizitei Fecioarei Maria, pe care aceasta a făcut-o rudei sale Elisabeta, când a anunțat-o că este însărcinată,  catedrala a fost dedicată Sfintei Maria della Brunna, patroana spirituală al orașului (1389), căreia în 1627 arhiepiscopul i-a adăugat și Sf. Eustațiu. Din 1962 Papa Ioan XIII a ridicat-o la rangul de bazilică minoră.

Clădirea, în stil romanic, s-a păstrat în forma originală, suferind în timp modificări ale interiorului, cele mai importante datând din secolul XVIII. Ultima restaurare majoră și consolidare s-a desfășurat în perioada 2003-2016. Pe fațada principală superior se află o fereastră rozetă, cu 16 raze, flancată de 2 figuri masculine, susținută de un personaj ce-l imită pe Atlas și surmontată de statuia Arh. Mihail. 12 coloane, simbolizând cei 4 evangheliști și 12 apostoli, susținute de figurine sculptate (telamoni), mărginesc spre interior frontonul ascuțit. Inferior, central, se află ușa principală, mărginită de pilaștri și un arc rotund, în care e postată statuia Madonnei della Bruna. Pe laterale, în câte o nișă, se află statuile Sf. Petru și Pavel. Zonele laterale ale fațadei prezintă câte o fereastră și la capete statuile Sf. Eustațius, Sf. Teopista, datate din sec. XVII.  Pe fațada laterală, spre Piața Domului, se află 2 uși, una flancată de doi lei, care susțin coloane,  cealaltă cu un basorelief ce-l prezintă pe Avraam, în acea perioadă cele 3 religii monoteiste existând în oraș.

Posterior, în partea stângă a catedralei, se înalță turnul-clopotniță (52 metri), cu 4 etaje, 3 prevăzute cu ferestre mărginite de 2 arcade, al patrulea cu ferestre având o singură deschidere, surmontat de o porțiune conică, pe care tronează o cruce.

Inițial planul clădirii era în formă de T, ulterior  tranformat în formă de cruce latină, cu 3 nave. Naosul e despărțit de altarele laterale prin șiruri de coloane, ce susțin arcade, decorate în 1626.

În secolul XVI de-a lungul navei din stânga s-au adăugat 3 capele: Sf. Sacrament, Buna Vestire și Nașterea Domnului.

Capela Buna Vestire

În secolul XVIII interiorul a fost decorat în forma actuală.

Cornișele și stucaturile au fost aurite (1776). Tavanul naosului a fost acoperit cu unul fals, din lemn (1719).  În secolul XIX atât tavanul naosului cât și cel de pe culoarele laterale au fost decorate cu picturi prezentând scene religioase.  

Zona din fața altarului principal, încadrată de 4 arcade aurite, e acoperită de o cupolă, decorată cu motive vegetale.

În 1776 altarul principal a fost înlocuit și în spatele lui a fost postată pictura ce o înfățișează pe Fecioara Maria înconjurată de sfinți. În dreapta prezbiteriului în secolul XX s-a postat orga, acționată electric.

Fostul altar a fost mutat în nava stângă. În el s-a păstrat o frescă bizantină a Fecioarei Maria della Bruna cu Pruncul (1270).

În capătul transeptului stâng se află un altar de piatră, decorat cu numeroase statui de sfinți, datat din 1539.

Altarele laterale din stânga sunt ornate cu picturile sfinților cărora le sunt dedicate.

Capela Sf. Maria de Constantinopol

Capela Sf. Ioan de Matera, cu un sarcofag în care sunt păstrare moaștele lui

Capela Sf. Ana

Cele din dreapta prezintă picturile Fecioara Maria între Sf. Ilarie și Sf. Ioan de Matera (1592), Sf. Cajetan, ultimul altar un poliptic (panouri rabatabile pictate cu scene succesive).

În timpul restaurărilor în dreapta intrării principale s-a descoperit o frescă în stil bizantin, singura care a supraviețuit din secolul XIII.

În secolul XIX, o dată cu amenajarea unui nou cimitir, cel vechi a fost desființat și Seminarul Arhiepiscopal confiscat de stat (1860). Ulterior Arhiepiscopul Raffaele Rossi (1899-1906) a construit lângă catedrală un nou seminar, din curtea căruia azi se poate accesa Muzeul Diecezan (Museo Diocesano).

În el sunt etalate manuscrise, obiecte de cult, sculpturi, picturi din secolele XVII-XIX.

Familia Fecioarei Maria (cca. 1718)

sculptura Neprihănita Zămislire (mijlocul sec. XVII)

De asemenea este conservată o parte din vechea biserică, descoperită de arheologi.

Lecce, Italia

Orașul Lecce din sudul Italiei, capitala provinciei Lecce, din regiunea Apulia, este situat pe Peninsula Salentină, numită și Terra d’Otranto, la călcâiul Peninsulei Italice. Se spune că a fost fondat de triburile de mesapieni, numit Syba. În secolul  III î.e.n. a fost cucerit de romani, numit Lupiae. Sub Împăratul Hadrian, orașul a fost mutat la 3 kilometri spre nord-est, luând numele de Licea sau Litium, în care s-a construit un amfiteatru. În acea perioadă s-a stabilit primul episcop creștin, Sf. Oronzo, azi patronul spiritual al orașului.

Palazzo Uffici Finanziari

După desființarea Imperiului Roman de Apus, prin abdicarea lui Romulus Augustus (476), a fost jefuit de penultimul rege al ostrogot Totila (Baduila- a domnit 541-552). Reintrând sub stăpânirea romană, ca parte a Imperiului Bizantin (549), a fost refăcut.

Sub Dinastia Hohenstaufen și angevini (Casa de Anjou-Sicilia) s-a creat Comitatul de Lecce, o unitate semi-independentă din Apulia (1053-1463), când  a fost anexat direct coroanei. În secolul XI, a fost cucerit de Tancred de Lecce, ultimul rege normand al Siciliei (1189-1194), dar a fost deținut doar o scurtă perioadă de timp, fiind recuperat de romani. 

În secolul XVI a început marea invazie a otomanilor. Pentru apărare, Împăratul Carol V a decis ca în Lecce să fie construită o fortăreață, înconjurată cu ziduri noi. Orașul a început să prospere și începând cu 1630 s-au construit numeroase clădiri și biserici. Pentru a vedea cât mai multe din cele păstrate până azi, îmi făcusem un itinerar, pe care a trebuit să-l scurtez, trenul Bari-Lecce având întârziere 1 oră, itinerar pe care, dacă doriți, îl urmați cu mine în acest articol.

Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus (Chiesa Sacro Cuore di Gesu). Se află pe locul unde în 1730 Confraternitatea Preasfânta Inimă a lui Isus a construit o biserică mică. În timp numărul enoriașilor crescând, în 1919 Episcopul Gennaro Trama a ridicat-o la rangul de parohie. Fiind neîncăpătoare și încurcând planurile pentru noul bulevard, în 1932 a fost demolată. Pe locul ei a început construcția unei noi biserici, întreruptă  de Al Doilea Război Mondial, reluată postbelic și în în 1957 finalizată în forma actuală, cu turnul clopotniță de 30 metri înălțime, în interior o singură navă, cu o capacitate de 300 locuri, pe pereți având imagini despre Calea Sf. Cruci și două abside laterale, cea din dreapta decorată cu mozaicuri prezentându-le pe Sf. Elena și Sf. Fecioară Maria, cea din stânga pictura cu scena Nașterii Domnului și un papier-mâché a Preasfintei Inimi a lui Isus.   

Câteva minute și am ajuns la Poarta Sf. Blaziu (Porta San Biagio), una dintre cele 3 porți de acces în orașul antic, construită sub Împăratul Carol V (sec. XVI), numită după Episcopul orașului Sebaste (Turcia) din Armenia (sec. XIV), născut la Lecce, căruia îi era dedicată și o capelă adiacentă, veche din perioada normando-șvabă, demolată în 1840. Ruinată, poarta a fost reconstruită în forma actuală (1774), la cererea Guvernatorului Terra D’Otranto, Tommaso Ruffo, a cărui stemă a fost postată pe ea. Înaltă de peste 17 metri, prezintă arcul central, flancat de perechi de coloane dorice, situate pe postamente înalte, care susțin antablatura, decorată cu motive romane și grecești. Deasupra arcului central a fost postată stema Regelui Ferdinand IV al Neapolelui și pe lateralele ei câte o stemă a orașului Lecce, o lupoaică sub un gorun. Superior se termină printr-un fronton, cu o inscripție comemorativă, pe care se află statuia Sf. Blaziu. În dreapta poarta se continuă cu clădiri pe două niveluri, construite în anii 1600, pe locul fostului zid fortificat.

De acolo am urmat străduțele vechiului oraș. Mi-a atras atenția Palatul Grassi (Palazzo Grassi), o clădire în stil baroc, construită în 1717 de familia căreia-i poartă numele. Deasupra portalului arcuit se află stema familiei, postată între 2 cupidoni și la etajul superior un balcon, în care ușa de intrare e flancată de alți pilaștri și surmontată cu decorații.

Portalul e mărginit de câte 3 pilaștri, a căror capiteluri prezintă numeroase capete de cariatide, ce susțin porțiunea cu motive corintice.

Am ajuns la Biserica Sf. Ap. Matei (Chiesa di San Matteo) construită în perioada 1667-1700, în stil baroc, înlocuind o capelă a mânăstirii franciscane (sec. XV). După desființarea mânăstirii, a devenit sediul parohiei Santa Maria della Luce (1810), transferată din afara zidurilor orașului, unde a fost construită în 1606. Pe fațada principală, în partea superioară, concavă, central se află o fereastră venețiană (palladiană), flancată de coloane, ce o despart de părțile laterale, cu decorații imitând ferestre. Partea inferioară, convexă, e împărțită în 3 părți de două coloane care susțin antablamentul bogat ornamentat. În partea centrală se află portalul, flancat de pilaștri ornamentați, deasupra lui o nișă, surmontată de stema Ordinului Franciscan. Părțile laterale prezintă câte o nișă în formă de fereastră.

Interiorul eliptic, prezintă o singură navă, cu altarul principal în față, bogat decorat, în care central se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Ap. Matei, înconjurată de alte picturi prezentând diverși sfinți.

Altarele laterale, în stil baroc, sunt despărțite prin pilaștri înalți, care despart și galeriile superioare în ferestre, fiecare cu câte două arcade, de unde  femeile priveau slujba. Altarele, bogat ornamentate, prezintă picturi centrale, reprezentând sfinții cărora sunt dedicate, fresce datate din secolele XVI-XIX: Martiriul Sf. Agata, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Rita din Cascia, Neprihănita Zămislire, Pietà, Sf. Maria Fecioara Luminii, Sf. Ana, Sf. Familie, Sf. Oronzo.

La baza pilaștrilor, pe suporturi înalte de piatră, sunt postate statuile celor 12 apostoli, create în 1692.

Deasupra ușii de intrare a fost postată orga din secolul XVIII, adusă de la Bazilica Sf. Cruce.

În drum spre o altă biserică am trecut pe lângă Palatul Vernazza (Palazzo Vernazza), o clădire sobră, în stil renascentist, cu un turn de 20 metri înălțime, construită de familia Castromediano (1500), preluată de familia Vernazza, ulterior locuită de alte familii, apoi părăsită și abia în perioada 2004-2008 restaurată. În timpul lucrărilor la subsol au fost descoperite o parte dintr-un drum mesapian,  rămășițele unui sanctuar roman dedicat lui Isis, constând într-un portic toscan, purgatoriul (bazin de purificare cu scară), inscripții și, sub turn, câteva rezervoare de petrol din anii 1500, unele din ele azi păstrate în Muzeul Arheologic Lecce. 

Biserica Sf. Clara (Chiesa di Santa Chiara) a fost construită în 1429 de Episcopul Tommaso Ammirato și refăcută în perioada 1687-1891, luând  forma actuală, octogonală. Prezintă fațada principală convexă, împărțită de o cornișă orizontală în 2 părți Cea superioară, la rândul ei împărțită de pilaștri în 3 părți, are o fereastră centrală, deasupra căreia e postată statuia unui heruvim înaripat, purtând o panglică inscripționată cu 1691, anul construcției bisericii.

În partea inferioară central se află portalul, mărginit de 2 coloane, decorat cu motive vegetale, surmontat de un timpan, cu o nișă ovală, susținută de îngeri, în care e postată stema Ordinului Clariselor Sărace. Lateralele sunt împărțite de pilaștri în câte 2 secțiuni verticale, în care se află câte o nișă decorată cu medalioane și inscripții.

În altarul principal, mărginit de coloane, se află Isus Crucificat și statuia Sf. Clara.

Altarele secundare sunt decorate cu statuile din lemn ale sfinților cărora le sunt dedicate (sec. XVII) și între ele sunt postate picturi reprezentând scene biblice și sfinți.  

De acolo m-am îndreptat spre porțiunea cea mai veche din oraș, datând din epoca romană, actuala Piață Sf. Oronzo. Amfiteatrul Roman (Anfiteatro Romano) a fost descoperit la începutul anilor 1900, în timpul excavațiilor pentru construirea Băncii Italia. Până în 1940 a fost scoasă la iveală o parte din ruinele antice, restul fiind acoperite de clădirile și biserica din zonă.

Ocupa o suprafață de 102×83 metri. O parte săpându-se direct în stânca muntelui, cealaltă creată pe arcade, s-au creat cca. 25.000 de locuri, accesate pe șiruri de scări. Arena, de 53×34 metri, era separată de amfiteatru printr-un zid înalt, cu o platformă, ornate cu reliefuri din marmură prezentând scene de luptă. Azi amfiteatrul e folosit ocazional pentru spectacole de teatru și alte activități culturale.

Lângă el azi, solitar, se află fostul Palat Seggio (Palazzo del Seggio), construit în 1592 de Dogele venețian Pietro Mocenigo, pe locul unuia mai vechi, demolat (1588). Clădirea dreptunghiulară, în stil gotic și renascentist, e susținută în colțuri de pilaștri. Pe 3 fațade au fost create arcade mari, ascuțite, deasupra lor ornate cu reliefuri vegetale din piatră. Superior s-a creat o terasă, mărginită de arcade, împărțite prin coloane, cu balustrada din mici coloane. Pe ea, între 2 statui, a existat un ceas. În decursul timpului a avut mai multe utilizări, în secolul XIX devenind sediul Primăriei, care a funcționat până în 1851. În piață se află și Coloana Sf. Oronzo (Collona di Sant Oronzo), realizată folosindu-se marmura coloanelor romane din Brindisi, distruse (1666-1686). A fost postată pentru a mulțumi sfântului, care a ocrotit orașul în timpul epidemiei de ciumă ce cuprinsese întreaga zonă. Pe coloana, înaltă de cca. 29 metri, s-a plasat statuia din lemn acoperit cu cupru a Sf. Oronzo, binecuvântând orașul. Statuia a fost incendiată de o rachetă, trasă în timpul unor sărbători  (1737), ulterior refăcută din bronz (1739). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost coborâtă de pe coloană și păstrată în Catedrala din Lecce.

La sfârșitul secolului XVI în fața amfiteatrului a fost construită Chiesa Santa Maria della Grazia, devenită  biserică parohială în perioada 1606-1958. Clădirea, în stil baroc, are fațada principală împărțită în 2 niveluri de o cornișă orizontală, cu un timpan arcuit. Partea superioară, terminată printr-un fronton triunghiular, prezintă central o fereastră, mărginită de 2 coloane corintice, care o separă de nișele create pe părțile laterale. În partea inferioară deasupra portalului central, bogat decorat cu motive vegetale și îngeri, într-un mic timpan triunghiular este postată Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri. Portalul e mărginit de coloane corintice înalte, care-l separă de părțile laterale, terminate lateral prin pilaștri. În ele, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Petru și Pavel. 

Prezintă o singură navă, cu tavanul din lemn de nuc sculptat. Altarul principal e decorat cu o pictură religioasă care a înlocuit-o pe cea veche, a Fecioarei Maria, dispărută în timp. Inițial cu 6 altare secundare, 4 în naos și 2 în transept, din care 3 au fost eliminate. Biserica e sobră, cu puține picturi, păstrate din secolul XVIII.

Părăsind piața, am continuat să explorez centrul orașului, căutând alte clădiri istorice pe care-mi propusesem să le văd, prima fiind Teatrul Politeama Greco (Teatro Politeama Greco), din 1979 declarat monument național. A fost construit de Donato Greco, lângă Castelul Carol V (1882-1884),  cu mult mai multe locuri decât singurul teatru din oraș, devenit neîncăpător. Inițial din lemn, în 1913 a fost refăcut din piatră, când a fost extins, i s-a adăugat foaierul, iar în 1925 i s-a amenajat spațiul pentru orchestră. Și azi teatrul e deținut de urmașii familiei Greco.

La începutul secolului XX un alt teatru a apărut pe firmament, Teatrul Apollo (Teatro Apollo), construit de Vincenzo Cappello (1912-1926), în stil neoclasic, decorat cu 4 perechi de coloane, ce mărginesc terasa cu cele 3 porți de acces, care a funcționat până în 1986.  În 2003 municipalitatea l-a cumpăratși în perioada 2008- 2017 l-a restaurat și redeschis. În timpul lucrărilor s-au descoperit vestigii neolitice, pentru care în teatru s-a amenajat o zonă muzeală.   

Vis a vis de teatru se află Institutul Tehnic și Comercial O.G.Costa  (Instituto Tecnico Commerciale Statale O.G. Costa). A fost înființat de un grup de profesori (1885) pentru studiul științelor exacte, fiind primul cu profil real din Salento.

În 1352 Contele Gualtieri VI de Brienne, Duce de Atena, a înființat o Mânăstire Celestină, pe care Împăratul Carol V, dorind să extindă castelul, a demolat-o (1594), alocându-i actuala locație, zonă locuită pe vremuri de evrei, care au fost expulzați în 1541. În cadrul mânăstirii începând cu anul 1549 s-a construit Bazilica Sf. Cruce (Basilica di Santa Croce), finalizată abia în 1695. Clădirea în stil baroc  are o fațadă împărțită în 2 secțiuni de antablatură, surmontată  de statui (telamoane) reprezentând diverse animale și personaje grotești, care susțin o balustradă împodobită cu 13 heruvimi ce îmbrățișează coroana sau tiara, simbolurile puterii. Partea superioară prezintă 4 coloane corintice, două laterale, în afara cărora sunt postate statuile simbolizând Credința și Tăria și două mărginind fereastra rozetă centrală, înconjurată de decorații vegetale. În părțile laterale, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Benedict și Papa Celestin V, iar 2 coloane. Superior fațada se termină cu un timpan, în care central se află un basorelif prezentând crucea. Partea inferioară e împărțită în 5 zone de 6 coloane care susțin antablatura. Central se află portalul principal (1606), mărginit de perechi de coloane corintice, având în partea superioară stemele lui Philip III al Spaniei, a Mariei d’Engenio, o suverană italiană și a contelui Wilhelm VI de Brienne, Duce de Atena. Decorațiile au fost mult criticate în secolul XIX, ca fiind prea ostentative.

Inițial interiorul prezenta 5 nave, din care 2 au fost transformate în capele laterale, în stânga dedicată Sf. Francisc de Paola (1614-1615), în dreapta cu altarele Sfintei Treimi și cel al Sf. Cruci (1637).

Naosul e despărțit de altarele secundare prin 2 șiruri de coloane corintice. Tavanul, din lemn casetat, cu decorații aurii, prezintă central o pictură ce prezintă o scenă biblică.

La capătul lui coloanele susțin o arcadă care, împreună cu cele ale altarului și capelelor laterale, delimitează un spațiu, acoperit de o cupolă înaltă.

Actualul altar principal, construit în secolul XVIII, a fost adus în 1956 de la Biserica Sf. Niccolo și Cataldo. Peretele din spatele lui, concav, prezintă 3 ferestre, delimitate de coloane, ce susțin pilaștri. Superior se află o galerie, cu tavanul boltit, decorat cu motive vegetale. În fața altarului, pe părțile laterale se află 2 orgi, construite 1961, acționate electric.

De-a lungul naosului se înșiră altarele laterale, situate în nișe adânci, acoperite de bolți în cruce,  limitate de arcade. pornind de la intrare în partea stângă sunt dedicate Papei Celestin V, Neprihănitei Zămisliri, Bunei Vestiri, Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel, Sf. Andrei Avvelino, Sf. Irina și Pietà și partea dreaptă Sf. Anton de Padova cu o frescă a Fecioarei Maria din Constantinopol (sec. XVI), Nașterea Domnului, Sf. Arh. Mihail, Sf. Filip Neri, Sf.Oronzo, Apariției Preasfintei Inimi a lui Isus către Sf. Margareta Alacoque.

Călugării celestini au administrat mănăstirea și bazilica până în 1807, când ordinul a fost suprimat. Biserica abandonată, în 1833 a fost încredințată Arhiconfraternității Sf. Treimi.

În continuarea bisericii se află Palatul Celestini (Palazzo Celestini), fostă clădire a mânăstirii (1659-1695), a cărei fațadă a fost modificată în stil neoclasic (1811), după dizolvarea ordinului. Azi prezintă numeroase ferestre cu cornișele decorate, separate de pilaștri și la etaj, pe laterale, câte o loggie. În centrul parterului se află portalul, mărginit de doi pilaștri, superior o friză decorată cu heruvimi și ciorchini de struguri, deasupra ei timpanul decorat.

Restul complexului de clădiri, de formă dreptunghiulară, a fost renovat, în clădirea paralelă cu palatul s-a creat o nouă poartă de intrare și a devenit sediul Intendenței Terra d’Otranto. Azi în el funcționează Prefectura Lecce (Preffetura Lecce).

O dată cu mânăstirea, în fostul cartier evreiesc s-a construit și reședința guvernatorului Loffredo-Spinelli care, neterminată, a fost preluată de contele Adorno, ale căror steme se pot vedea azi la nivelul portalului. După moartea contelui (1565) Palatul Loffredo Adorno (Palazzo Loffredo Adorno) a aparținut succesiv mai multor personalități, care au extins-o și modificat-o până la forma actuală.

Clădirea, cu două niveluri, prezintă o fațadă simplă, cu 11 ferestre înalte, un portal și deasupra lui un balcon, ambele realizate în anii 1700. Intrând printr-un hol acoperit de o boltă decorată cu motive vegetale, se ajunge la un pridvor, mărginit de 2 coloane cu arcade. Într-o nișă, situată în stânga holului, s-au păstrat fragmente ale unor fresce vechi (1568, 1573), care-i prezintă pe Sf. Gheorghe și Sf. Cristofor și scene din viața lui Isus. În 1952 clădirea a fost cumpărată de Provincia Lecce, care a restaurat-o (1998).

Traversând curtea interioară a Prefecturii, am ieșit într-un bulevard, de-a lungul căruia se întind Grădinile Giuseppe Garibaldi (Giardini Giuseppe Garibaldi). Au fost amenajate la începutul secolului XIX, pe un teren din stânga Porții Martino, ulterior demolată (1826), unde se țineau târgurile de animale, desființate după construirea Palatului Celestini. Terenul a fost amenajat cu alei, înconjurate de flori. Într-o zonă s-a înființat Grădina Botanică (1830), cu plante exotice, în alta s-au postat cuști cu animale, între care și o lupoaică, după care popular au fost numite Grădinile „Villa della Lupa”. Au fost înconjurate cu un gard din zid pe care, cu ocazia vizitei Împăratului Ferdinand II,  s-a postat o balustradă ornamentală (1859).

În mijlocul lor, la intersecția aleilor, a fost creată o platformă, pe care în fiecare duminică dimineața performau muzicieni, prin regulamentul creat în 1883 aceștia fiind obligați să cânte gratis. Pentru desfășurarea Târgului Vinului, înființat în 1949, platforma a fost înlocuită cu o fântână de piatră, pe locul căreia azi se află un mic templu rotund, cu cupola colorată, susținută de coloane.

În perioada 1886-1889 grădinile au fost decorate cu 12 busturi, din marmură sau piatră, ale unor personalități, în timp plasate și altele, actual fiind 22.

M-am întors la Palatul Adorno și am continuat plimbarea, ieșind din orașul vechi. În nici 5 minute am ajuns la o biserică care a aparținut de Mânăstirea Surorilor Benedictine, fondată în 1133 de Contele normand Accardo II, în care se retrăgeau fetele aristocrației din Solento.

În anii 1500 turnul-clopotniță al bisericii a fost refăcut și un secol mai târziu biserica a fost înlocuită cu actuala Biserică Sf. Ioan Evanghelistul (Chiesa San Giovanni Evangelista), o clădire simplă, pe a cărei fațadă principală, într-o nișă, se află statuia Sf. Benedict de Nursia, fondatorul Ordinului. În Evul Mediu, fiind situată în apropierea zidurilor orașului, a fost folosită și în scop de apărare.

O clădire de lângă ea e inscripționată ca școală primară, Scuola Elementare E. de Amicis. Nu am putut să-mi dau seama dacă e încă funcțională.

Din vechile ziduri de apărare (sec. XVI) a supraviețuit o parte de aproximativ 60 metri lungime. În timpul restaurării, săpăturile au descoperit fragmente de ceramică și piatră din diferite perioade istorice și ale unui drum roman care lega Lecce de Brindisi și calea Appiană.

În acea zonă a existat o Mânăstire Augustiniană (Ex Convento degli Agostiniani), construită pe un teren donat de oraș (1649), înconjurată de o grădină în care călugării cultivau viță de vie, smochine, citrice, etc., cu Biserica Sf. Fecioară Maria Încoronată (Chiesa Santa Maria Coronatelii).   În 1810 Ordinul a fost interzis și  complexul a fost preluat de franciscani, care au fondat o școală de filozofie, ce a funcționat până în 1852. După ce  franciscanii s-au retras (1866), mânăstirea a fost transformată în depozit, apoi în croitorie militară, care a funcționat  până în anii 1960.

Când călugării s-au retras, biserica a fost abandonată. Abia în secolul XXI, numită  Chiesa Santa Maria di Ognibene, a fost restaurată, împreună cu fostele grădini și în 2017 deschise spre vizitare. Pe fațada principală superior, deasupra unei ferestre, e postată statuia Sf. Maria cu Pruncul. În 4 nișe, 2 superioare și 2 inferioare, se află statuile unor sfinți.

Prezintă o singură navă, despărțită de cele 8 altare laterale prin arcade susținute de pilaștri. Deasupra prezbiteriului se înaltă o cupolă. Azi zona altarului principal e goală.

M-am întors spre orașul vechi pe o arteră mărginită de clădiri noi, majoritatea administrative, bănci, corporații, etc.

Tribunale Penale

Era destul de târziu așa că am ales din itinerarul inițial doar câteva obiective, pe care urma să le văd în drum spre gară.

Istituto Tecnico Economico e Turistico Statale „Francesco Calasso”

În perioada 1579-1583 la Lecce s-a construit o Mânăstire Iezuită (Ex Convento dei Gesuiti), în care funcționa o școală. După expulzarea lor (1767), timp de 10 ani a fost folosită ca instituție de învățământ superior. Preluată de Ordinul Sf. Benedict, a redevenit mânăstire, cu noviciat, parterul rămânând destinat învățământului medical și de drept. După suprimarea tuturor ordinelor religioase, clădirea a fost refăcută în forma actuală, cu fațada în stil neoclasic, ca sediu al Tribunalului Lecce (Palazzo della Giustizia), care a funcționat până în 1977.

Catedrala Adormirea Maicii Domnului; Sf. Oronzo (Cattedrale Maria Santissima Assunta e Sant Oronzo), numită simplu Domul Lecce, a fost reconstruită la cererea Episcopului Luigi Pappacoda (1659-1670), pe locul unei foste biserici (1144). Clădirea, în stil romanic, prezintă două fațade impresionante. Pe cea principală, situată în stânga Palatului Episcopal, în 4 nișe, mărginite de pilaștri, sunt postate statuile Sf. Petru, Sf. Pavel, Sf. Gennaro și Sf. Ludovic de Toulouse (de Anjou).

A doua fațadă, situată spre Piața Domului, e împărțită în două niveluri de o antablatură cu o balustradă în care alternează coloane și stâlpi cu elemente decorative. În nivelul inferior central, între 2 coloane înalte, se află portalul, folosit azi pentru accesarea interiorului, mărginit de pilaștri, având deasupra o lunetă decorată. Lateral de coloane, în câte o nișă, sunt postate statuile Sf. Giusto și Sf. Fortunatus. În cel superior, sub o arcadă centrală, mărginită de pilaștri, e postată statuia Sf. Oronzo, însoțit de 2 îngeri, de o parte și de alta statuile unor sfinți. Fațada se termină superior cu basorelieful stemei orașului, încadrat de decorații.

Din păcate nu am putut vedea interiorul cu 3 nave, altar principal din marmură și bronz aurit, 12 altare dedicate unor sfinți, o orgă nouă (1913) și o criptă din secolul XII, în acel moment catedrala fiind închisă. Așa că m-am rezumat la Piața Domului. Turnul-clopotniță  (Campanille del Duomo) a fost construit în perioada 1661-1682. Înalt de 70 metri, cu 5 etaje prevăzute cu ferestre (lencete), la ultimul nivel cu o loggie, este surmantat de o cupolă octogonală, pe care de obicei e postată statuia Sf. Oronzo, în momentul vizitei mele înlăturată, acel nivel fiind în reparații. .

Palatul Arhiepiscopal  (Palazzo Arcivescovile), construit de Episcopul Geronimo Guidano (1420-1428), a fost reconstruit în stil rococo (1632) , ulterior refăcut în forma actuală (1714-1780). Prezintă o succesiune de arcade, împărțite de coloane, susținute de pilaștri, care crează un balcon (loggie). Deasupra portalului, situat central, fațada principală e împărțită de pilaștri în 3 nișe mari, cu statuile unor sfinți. Superior este postat un ceas vechi din 1761 și deasupra lui 2 clopote.

Palatul Seminarului (Palazzo del Seminario), construit în stil baroc (1694-1709), cu 3 niveluri, primele 2 din blocuri de piatră suprapuse (ashlar), are fațada principală împărțită de pilaștri înalți, situați pe piedestaluri, prevăzută cu ferestre bogat ornamentate. Deasupra portalului central se află un balcon, mărginit de 3 arcade, susținute de coloane și de o balustradă, formată din coloane intercalate cu stâlpi. La al treilea nivel se află o terasă, cu o baludtradă similară. Azi primul etaj găzduiește Muzeul Diecezan și Biblioteca Innocenziana, numită după Papa Inocențiu XII, fost Episcop de Lecce, cu peste 10.000 de volume, unele vechi din secolele XV, XVI.  

Pe o străduță din apropiere se află Biserica Sf. Sebastian (Chiesa di San Sebastiano), construită pe locul unei biserici vechi de piatră (1520), drept mulțumire sfântului care a protejat populația în timpul epidemiei de ciumă, care a funcționat până în 1967. În ea s-au păstrat până azi câteva fresce vechi din secolul XVI.

În secolul XVI lângă biserică s-a construit un adăpost pentru tinerele păcătoase, pe care măicuțele au încercat  să le aducă pe calea cea bună, ulterior devenit Internatul Palmieri.

Ultima clădire istorică pe care am văzut-o fugitiv, în goana spre gară, a fost Biblioteca Bernardini, fondată în 1863, cu colecțiile Liceului Gimnazial, în care a funcționat inițial și cele ale ordinelor religioase, confiscate. Din 1873 a fost mutată în actuala locație, fostul Internat Palmieri (Ex Convintto Palmieri), amenajat în acest scop. Numărul colecțiilor crescând, după extinderile din 1942-1959, a ocupat și parterul fostului Internat iezuit „Nicodemo Argento”, achiziționat de privincie. Azi poartă numele celui care între anii 1902-1927 a condus biblioteca și i-a donat lucrările sale renascentiste. În 1959 s-au înființat un nou sediu, în 2 camere cedate bibliotecii de Gimnaziul Palmieri.

Citește și Brindisi, Italia

Alberobello, Italia

Alberobello este un oraș din sudul Italiei, încadrat în provincia Bari, situat pe două dealuri, locație prima dată atestată documentar din 1359, când era doar un teren împădurit, nelocuit.

Pentru meritele în războaiele purtate, Regele Ferrante al Neapolelui a dăruit moșia (fieful) lui Andrea Matteo (1458–1529), fiul Contelui Giulio Acquaviva de Conversano, care a numit-o Selva, după arborii pădurilor înconjurătoare. Moșia a rămas în posesia familiei, în secolul XVII fiind deținută de Contele Gian Girolamo II Acquaviva d’Aragon (1600-1665). Dorind să cultive terenurile, pentru defrișare și amenajarea lor în scop agricol, a apelat la țăranii din zonele înconjurătoare, în schimbul acordării unor privilegii. Deși exista un edict dat de  Viceregele spaniol al Regatului Neapolelui, prin care se stipula că înființând localități feudalii trebuiau să plătească un tribut, contele, neținând cont de el, le-a permis țăranilor să ridice case, însă ușor demolabile.

Așa au apărut „trulli”, case construite din calcar uscat, fără mortar, de formă circulară, cu acoperiș conic, răcoroase vara și ușor de încălzit iarna. Treptat s-a format satul, în care contele a construit un han, o moară, un cuptor, o pizzerie, o măcelărie și casa sa, situată pe un deal, cu o mică capelă alăturată, ornată cu pictura Fecioarei Maria din Loreto, însoțită de Sfinții Medici Cosma și Damian, cărora le era devotat și al căror cult a început să-l propage (1635).

În timpul unei comisii de control o parte a caselor a fost rapid demolată (1644), ulterior refăcute.

Deși credincios, contele avea o fire aprigă și țăranilor le era frică de el, un exemplu fiind împușcarea, pentru amuzament, a ulcioarelor cu apă, purtate de fete, de multe ori ratată, rănindu-le. Fiind chemat de regele Spaniei pentru a da socoteală despre guvernarea sa proastă, ajungând la Barcelona s-a îmbolnăvit de ciumă și a murit (1665). Moșia a rămas în proprietatea diverșilor moștenitori ai familiei, perioadă în care numărul populației crescând, s-a creat o o parohie, care a rezistat doar 5 ani, fiind desființată de proprietari. Fosta capelă devenind neîncăpătoare, a fost extinsă de câteva ori.

În 1797 orașul a fost vizitat de Regele Ferdinand IV de Boubon. Nemulțumiți, orășenii au trimis la rege o delegație din 7 oameni care să ceară eliberarea de sub dominația feudală, acceptată de acesta, printr-un edict emis în același an, în care regele a ridicat satul la rangul de oraș regal. În onoarea lui, a fost numit Ferrandina, nume schimbat ulterior în Alberobello („Arboris belli”). Sub primul primar, Francesco Giuseppe Lippolis, a început amenajarea „orașului nou”. S-a creat o nouă parohie, până în 1814 dependentă de Noci, an când a fost numit primul protopop, preotul Vito Onofrio Lippolis.

În perioada 1882-1885 s-a construit actuala Bazilică Sanctuar Sf. Cosma și Damian (Basilica Santuario dei SS Cosma e Damiano), cu două turnuri clopotniță, legate printr-o balustradă, la baza cărora s-au postat câte un ceas. Fațada principală, pe verticală împărțită în 3 secțiuni, cele laterale separate prin pilaștri de cea centrală, străjuită de coloane înalte, care susțin frontonul triunghiular, terminat cu crucea, susțintă de statuile a doi îngeri. Deasupra porții de intrare, într-o lunetă, se află o pictură ce-l prezintă pe Isus Crucificat, înconjurat  de sfinți și îngeri.

În interior prezintă o singură navă, separată de capelele laterale prin arcade, susținute de pilaștri, capătul lor superior mărginind alte arcade, ce delimitează galerii.

În altarul principal e prezentată Crucea cu Isus Răstignit, la capete prezentând chipurile Fecioarei Maria, Sf. Cosma și Sf. Damian.

Sfinții Cosma și Damian sunt reprezentați și sub forma unor statui (sec. XVIII), pe postamente bogat decorate, situate într-o nișă din biserică.

Apar și în unul dintre altarele laterale, ornat cu picturi mari (3×2,4 m), cea centrală prezentând-o pe Sf. Fecioară Maria cu Pruncul, în dreapta ei Sf. Cosma și Damian, în stânga ei Sf. Iosif și Sf. Francisc de Paola.

Încă din secolul XVII s-au desfășurat pelerinaje care, de-a lungul timpului, s-au înmulțit. În 1938 biserica a fost declarată Sanctuar și în anul 2000 bazilică minoră. 

Urcând prin laterala bisericii, printre trulli din orașul nou, în capătul străzii mi s-a arătat Trullo Sovrano, singurul etajat din oraș, cu o cupolă înaltă de 14 metri, la construcția căruia s-a folosit mortarul (în jurul anului 1796). A fost reședința preotului Cataldo Perta, în care acesta a adăpostit și moaștele Sf. Cosma și Damian, aduse de la Roma. Un secol mai târziu s-a fondat Confraternitatea Preasfântului Sacrament (1823) și trullo a devenit Oratoriul ei (1823-1837). În 1930 trullo a fost declarat monument național. După ce a fost restaurat (1993), a fost amenajat ca spațiu expozițional, scop în care e folosit și azi. 

În jurul lui se aflau alte trulli, ridicate pentru persoanele ce-l deserveau pe preot, unele locuite și azi, altele transformate în puncte de vânzare.

De la bazilică, coborând dealul, se ajunge în Piața Mercantille (Piazza Mercantille), centrul orașului nou.

Pe una din laturile ei se află Primăria Alberobello (Palazzo Comunale), construită în perioada 1844-1863. Clădirea a fost extinsă în 1950, când i s-au adăugat alte corpuri de clădiri, apoi a fost etajată, ajungând la forma actuală.

În apropierea Primăriei a fost postat Monumentul Eroilor (Monumento agli eroi), marcând totodată și cea de-a 126-a aniversare a eliberării orașului de sub Conții de Conversano (1923).

Zona, numită azi Piața Poporului (Piazza del Popolo), a fost reamenajată în 1987, când s-au plantat pomi, care umbresc băncile pentru relaxare.

De fapt centrul orașului este situat pe o terasă amenajată pe dealul de est, de la marginea căreia panorama asupra orașului vechi, cu numeroasele trulli, situate pe dealul de vest, este fascinantă.

Pe acea margine a terasei se află Biserica Sf. Lucia (Chiesa Santa Lucia), cu Fântâna Belvedere (Fontana del Belvedere) în fața ei.

Biserica a fost construită pentru a găzdui Confraternitatea Preasfântului Sacrament (1834-1856), Oratoriul din Trullo Sovrano devenind neîncăpător.

În 1904 în ea a fost postată o relicvă a Sf. Lucia, adusă  din Veneția.

În oraș exista și Confraternitatea Carmelită căreia i s-a permis ca o dată pe lună să-și desfășoare slujbele religioase în vechea capelă. Primind aprobarea episcopului, și-au construit o capelă proprie (1855-1856), Capela Sf. Fecioară Maria de pe Muntele Carmel (Cappella Rettoria Maria SS. del Monte Carmelo), situată la distanță de Biserica parohială și Oratoriul Preafântului Sacrament, azi pe una dintre străduțele laterale ce pornesc din piața centrală a orașului. În decursul timpului numărul adepților a scăzut și cele două ordine au fuzionat, iar în 1974 Ordinul Carmelitelor a fost desființat.

Din orașul nou am coborât și m-am îndreptat spre dealul din vest, ocupat de căsuțele „trulli”, azi formând două cartiere, Rione Monti și Rione Aia Piccola, din 1910 incluse pe lista monumentelor naționale și din 1966 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Dacă majoritatea clădirilor din Rione Aia Piccola sunt încă locuite, în cele din Rione Monti funcționează numeroase magazine de suveniruri și restaurante tradiționale, cartierul fiind permanent vizitat de turiști.  

Urcând printre ele se ajunge la Biserica Sf. Anton de Padova  (Chiesa Sant Anton di Padova), construită de parohul local (1926), pentru ca populația cartierului, considerat sărac, să nu fie nevoită a parcurge drumul până la fastuoasa biserică din orașul nou. Fiind situată între monumente istorice, clădirea a trebuit să fie realizată sub forma unui trull, căruia i s-a ridicat o cupolă de 21 metri înălțime și lateral un turn clopotniță. 

În anii 1960 biserica a fost modificată. Ulterior, prin restaurarea din 2004,  a fost refăcută în forma originală.

În interior prezintă o singură navă, despărțită de altarele laterale prin arcade susținute de stâlpi din piatră. Altarul principal este decorat cu o pictură ce-l prezintă pe Isus Crucificat, înconjurat de sfinți și îngeri.

În stânga lui, într-o nișă, e postată statuia Sf. Anton de Padova, înconjurată de  basoreliefuri care-i prezintă viața.

În perioada postbelică, până în anii 1980, considerate a fi simbol al sărăciei și înapoierii, sute de trulli, situate în afara zonei considerată monument istoric, au fost demolate și pe locul lor construite clădirile orașului nou. Una dintre cele care au supraviețuit, Casa Pezzola, azi găzduiește Muzeul Teritoriului. Amenajat într-un complex de 15 truli interconectați, etalează istoria orașului, modul de trai. tradițiile, ocupațiile de bază în decursul timpului.

Citește și Lecce, Italia

Bari, Italia- cartierul Libertà

În a doua zi din excursia în Italia mi-am planificat să continui vizitarea orașului Bari.

De la cazare, în cartierului Murat, m-am îndreptat spre Grădinile Pieței Garibaldi, în vestul cărora începe cartierul Libertà, construit în prima jumătate a secolului XX, o dată cu cartierele Madonnella, Carrassi și Picone, la periferia orașului. Ieșind din grădini, în față mi s-a arătat Biserica Preafânta Maria a Rozariului (Chiesa Maria SS. del Rosario in San Francesco da Paola). Pe acel loc a existat o mânăstire, cu Biserica Sf. Francisc de Paola, construită în 1614 de doi nobili bogați: Francesco Manipolo și Pietro Miranda. Sub ocupația franceză fondatorii au fost îndepărtați pe motive politice și biserica treptat s-a degradat. În 1820 Regele Ferdinand IV a predat-o Ordinului Dominican, care au renovat-o și i-au schimbat numele în cel actual.

Primind unele privilegii, au intrat în conflict cu altă confraternitate dominicană, a Bisericii San Domenico, rivali care au incendiat biserica (1846), din ea păstrându-se până azi turnul clopotniță și o frescă care o prezintă pe Fecioara Maria a Rozariului, având în spate cerul senin. Din lipsa fondurilor, refacerea ei a durat mulți ani (1848-1864). De abia terminată, călugării au fost alungați și a fost transformată în cazarmă militară. Spre sfârșitul secolului aceștia s-au întors și cu ajutorul Episcopului Antonio Lamberti au refăcut biserica, care a fost sfințită în 1897. Clădirea, cu un singur naos, are podeaua pavată cu marmură. Pe laterale coloane înalte, cu capiteluri corintice, despart picturile vechi, care prezintă scene biblice.

Altarul din marmură albă, acoperit de o cupolă, e decorat cu motive vegetale și străjuit de doi îngeri auriți. În spatele lui, pe peretele arcuit, mărginit de coloane corintice, sunt postate 3 picturi, cea centrală prezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe. Deasupra ei, într-o nișă arcuită, se află pictura care-l prezintă pe Sf. Dominic, susținut de îngeri, privindu-i pe Fecioara Maria și pe Isus, care protejează oamenii. În biserică este postată și statuia Sf. Francisc de Paola, căruia i-a fost dedicată biserica inițială.

În anii 1930 mânăstirea a devenit sediul Federației Universitare Catolice Italiană, în cadrul căreia s-a inițiat în politică Aldo Moro. În secolul XX dominicanii au părăsit Bari și complexul a intrat în administrația clerului diecezan (1982).

Pe o străduță din apropiere se află Biserica Sângelui Prețios din San Rocco (Chiesa Preziosissimo Sangue in San Rocco), construită de Episcopul Francesco Pedicini (1878-1883), din 1942 devenită biserică parohială.

În interior cele 3 nave sunt separate prin arcade, susținute de pilaștri, împodobiți cu capiteluri. În spatele altarului principal, din marmură albă, străjuit de 2 îngeri, este postat Isus Răstignit pe Cruce. Pe vremuri a existat și o pictură a Sf. Rochus, azi înlocuită cu un crucifix.

Altarele din culoarul stâng sunt ornate cu picturi care-i prezintă pe Sf. Gaspar, fondatorul societății clericale Misionarii Sângelui Prețios, Fecioara Rozariului și Sf. Ana. În cele din culoarul drept se află o pictură prezentând-o pe Sf. Maria de Mattias, fondatoarea congregației Surorile Adoratoare ale Sângelui lui Hristos și o statuie papier-mâché a Sf. Rita din Cascia.

Deasupra ușii centrale este postată orga veche, restaurată și modernizată în 2012.

Am străbătut străduțele mărginite de clădiri mai noi, îndreptându-mă spre un complex religios, situat în cartierul Libertà, creat în perioada extinderii orașului (1900).

Tribunalul Civil Bari (Tribunale Civile di Bari)

În drum am trecut pe lângă clădirea Direcției Educaționale de Stat S. Giovanni Bosco (Direzione Didattica Statale S. Giovanni Bosco), numită după preotul și educatorul romano-catolic italian (1815-1888), fondatorul Societății Saleziene.

Ocolind-o, în față mi s-a arătat Complexul Salezian Preasfântul Răscumpărător, format dintr-o biserică (Parrochia del Santissimo Redentore dei Salesiani), un institut și un oratoriu, fondate de Givanni Bosco, pentru a-i ajuta pe tinerii dezavantajați și pe „oamenii străzii” din zonă. Institutul, în stil neogotic, situat în stânga bisericii, a fost construit în 1905 de Don Michele Rua, succesorul lui Bosco, ca orfelinat și adăpost pentru săraci. În decursul timpului s-au amenajat o școală primară, ateliere de mecanică și tâmplărie, o tipografie, o bibliotecă, azi săli de audio-vizual, etc.

Pe terenul viran din dreapta bisericii s-a amenajat Oratoriul, un amfiteatru cu 200 de locuri, lângă care se află un teren de fotbal și un teren de baschet.

Biserica a fost construită în 1935. Pe fațada din mozaic central se află portalul mărginit de coloane și arcade. Este străjuit de 2 statui care-i înfățișează pe Sf. Bosco, căruia îi este dedicată biserica și Sf. Maria. Deasupra porții, într-o lunetă cu fond auriu se află o pictură care-l prezintă pe Cristos. În porțiunea superioară se află o fereastră rozetă, înconjurată de un cadran rotund. În interior prezintă 3 nave, separate prin 9 coloane, care susțin arcade. Bolțile tavanului au fost ornate cu fresce, prezentând scene biblice (1950), cele din nava principală evocând momente din viața lui Isus.

De acolo m-am îndreptat spre o piață agroalimentară închisă, Mercato del Pesce, situată în zonă, de unde m-am aprovizionat cu câteva fructe inexistente acasă.

Urma să mă întorc în cartierul Murat.

Scuola dell’ Infanzia Comunale- Plesso Principessa di Piemonte

Pe laterala unei străzi mi-a atras atenția un șantier, deschis lângă o clădire restaurată. Întrebând, mi s-a explicat că o parte a fostei Manufacturi de Tutun (Ex Manifattura dei Tabacchi), creată în anii 1920-1930, pe un spațiu viran de la marginea orașului, în care azi funcționează Centrul municipal de locuri de muncă, se amenaja pentru viitorul sediu al Consiliului Național al Cercetării Științifice (CNR).

Pe clădirea situată pe un colț, unde urma să cotesc, era postată o placă: Biserica Sf. Cecilia (Chiesa di Santa Cecilia). Dacă nu o vedeam, treceam pe lângă ea, fără să-mi dau seama.

A fost construită în perioada 1966-1969, pe locul fostei Biserici Sf. Expeditus, (1902-1913), devenită neîncăpătoare.

Cum reușisem să văd ce-mi planificasem, m-am îndreptat spre cazare, pentru a lăsa cumpărăturile, apoi spre Gara Centrală, de unde urma să iau un autobuz până la Alberobello.

Citește și Alberobello, Italia