Săliște și Sibiel, jud. Sibiu

Excursia de 7 zile prin țară se apropia de sfârșit. Ultima noapte am petrecut-o în satul Sibiel, din județul Sibiu, situat la poalele munținlor Cibinului, unul din cele 9 sate aparținătoare administrativ de orașul Săcele.  

Pensiunea Sandra

A doua zi urma să vizitez orașul Săliște, apoi să  rulez cei cca. 250 kilometri până acasă,  la Arad.

Cum nu se înserase încă, după ce m-am cazat, am ieșit să mă plimb pe străduțele înguste, mărginite de casele săsești, construite în secolele XVIII-XIX.

Dorind să văd măcar exteriorul  bisericii, din 1924 declarată  monument istoric, am traversat râul Sibiel și m-am îndreptat spre centrul satului.

În secolul XVI la 5 kilometri de sat, în localitatea Chilii, a existat o mânăstire, în cadrul căreia funcționa o școală, folosite de locuitorii zonei. În secolul XVIII acestea au fost desființate și localnicii din Sibiel au construit Biserica „Sf. Treime” (1765), atunci greco-catolică, clădire din bolovani de piatră, legați cu cărămidă și mortar, al cărei interior a fost pictat în frescă (1774-1775). În decursul timpului pictura a fost acoperită cu var, dar în perioada 1965-1969 a fost restaurată. Azi biserica servește cultul ortodox.

În apropierea satului, pe dealul Cetate, se află ruinele Cetății Salgo, menționată documentar din 1383, la care,  din păcate, nu mai aveam timp să urc.

A doua zi, ultima din acea excursie, am parcurs 5 kilometri nord-vest, până în Săliște, din 2003 declarat oraș.

Judecătoria Săliște

Pe vremuri, sat de munte, ocupația de bază a locuitorilor era creșterea și păstoritul oilor. În timp s-a dezvoltat și comerțul, în sat ținându-se târguri, la care veneau comercianți din Transilvania, Oltenia și Muntenia, în secolul XIX devenit foarte cunoscut mai ales pentru produsele alimentare (lapte, brânză, etc.) și lâna toarsă.

Majoritatea români, ortodocși, în perioada 1761-1785 au construit Biserica  Ortodoxă  „Înălțarea Domnului”,  azi numită și Biserica Mare. I  s-a adăugat și hramul „Sf. Mc. Oprea”, după sălișteanul care, împreună cu câțiva locuitori ai zonei, au mers la Viena,  pentru a cere Împărătesei Maria Teresa toleranţă pentru religia ortodoxă, dar nu au reușit. Au fost întemnițați, torturați și în cele din urmă au decedat.

Clădirea în stil bizantin, cu turnul clopotniță și acoperișul după modelul bisericilor săsești, prezintă la exterior casete și o friză superioară cu ocnițe, toate decorate cu picturi ce prezintă personaje și scene biblice.

E compusă din pronaos, naos și altar, care au fost pictate în frescă (1784-1791), din picturile vechi păstrându-se până azi doar cele din cupola pronaosului.

Cupolele naosului și pronaosului sunt despărțite prin arcade largi, de susținere.

Iconostasul, din lemn aurit, e decorat cu picturi prezentând personaje biblice.

Deasupra pronaosului se află un spațiu asemănător celui pentru orgă și cor din bisericile catolice, al cărui tavan e susținut de 4 șiruri de stâlpi din lemn.

Biserica și pictura interioară au fost restaurate în anii 1974-1976.

Lângă biserică se află Liceul Tehnologic „Ioan Lupaș”, cu clase I-XII, în care urmează cursurile elevi din Săliște și din toate satele și comunele din Mărginimea Sibiului. Prima școală din Săliște a fost atestată documentar din 1616, dar tradiția locală spune că a fost mult mai veche.Inițial a funcționat pe lângă biserică. Numărul elevilor crescând, s-au închiriat 5 case, folosite până în 1821, când din fondurile bisericii și donațiile populației s-a construit prima școală, în care au predat 2 învățători. În 1865 Mitropolia Românilor din Transilvania și Ungaria a recunoscut-o ca școală capitală normală, cu 4 clase, care a primit dreptul de a elibera diplome. Părinții copiilor plăteau o taxă (didactru), folosită pentru salariile învățătorilor. În timp școala s-a extins, s-au construit noi corpuri (1926, 2008), azi având săli spațioase și o remarcabilă sală festivă, construită în 1903, decorată asemănător sălilor de spectacole vieneze.

În Săliște s-au născut multe personalități, între care membrii ai Academiei Române Ioan Lupaș (1880-1967), istoric și om politic, Axente Banciu (1875-1959), profesor și publicist, Dumitru Roșca (1895-1980), filozof și traducător, Episcopul Dionisie Romano (1806-1873), cărturar și traducător, etc., ale căror busturi au fost plasate în parcul amenajat pe marginea râului, zonă numită Aleea Personalităților.

Azi în oraș funcționează 3 muzee: Muzeul Culturii Săliștene, Muzeul Protopopiatului Ortodox şi Muzeul Silviculturii.

Pe cealaltă parte a râului Pârâul Negru, numit și râul Săliște, se află Primăria Săliște, cea mai impozantă clădire din oraș.

Am părăsit centrul orașului și, urmând o străduță îngustă, după 5 minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (Brata), construită în perioada 1874-1881, în stil neogotic.

M-am întors și cu mașina m-am îndreptat spre cimitirul de la marginea orașului, unde se află o altă biserică veche, azi pe lista monumentelor istorice. Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Grui a fost ctitorită de familia Cîndea (1742), când s-au ridicat nava și absida actualei biserici.

Turnul clopotniță a fost adăugat abia în 1816.

În perioada 1787-1790 interiorul a fost pictat în frescă, picturi azi dispărute, în timp fiind acoperite cu var.  S-au păstrat doar friza și picturile din nișele duble, situate la exterior, în partea inferioară, realizate în 1812, an inscripționat, împreună cu numele pictorilor, în partea de nord a absidei.

Rășinari, Lacul de acumulare Gura Râului și Mânăstirea Orlat, jud. Sibiu

În ultima zi a unei excursii prin zona Brașov-Sibiu, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad, de la Dumbrava Sibiului am rulat 8 kilometri spre sud-vest, până în comuna Rășinari, una dintre cele mai vechi localități din Mărginimea Sibiului, atestată documentar din 1204.  

În decursul timpului, pe lângă creșterea animalelor, ocupația de bază a localnicilor, s-au înființat breslele, localnicii ocupându-se cu prelucrarea lemnului, a lânii, cojocăritul, etc. Căruțele produse acolo au ajuns să fie vândute în lume, chiar până în Grecia. Actual în comună se desfășoară anual Festivalul Brânzei și Țuicii, când se pot degusta și cumpăra renumitele produse.

Muzeul Etnografic și Căminul Cultural Rășinari

În 1688 în sat exista o Biserică de lemn, vândută în secolul XVIII parohiei din Satu Nou (azi în județul Brașov). Pe locul ei Petru Pavel Aron, Episcopul Greco-Catolic de la Blaj, a construit actuala Biserică „Sf. Paraschiva” (1725-1758), în spatele căreia, o perioadă de timp, s-a desfășurat târgul săptămânal.

Un secol mai târziu, pe un deal din comună, localnicul Ion Bungarzan a finanțat ridicarea unei noi biserici, Biserica „Sf. Treime”, numită și Biserica din Copăcele (1801-1815). Din lipsa fondurilor, lucrările au stagnat, ulterior biserica fiind terminată prin contribuția credincioșilor din zonă.  

Clădirea, în stilul renașterii italiene târzii,cu capiteluri dorice,a fost prevăzută cu  un turn-clopotniță, situat deasupra tinzii, având un acoperiș ascuțit, în stil gotic. În interior s-au creat altarul și două abside laterale semirotunde.

Pereții interiori au fost decorați cu picturi reprezentând personaje și scene biblice.

Comuna este cunoscută pentru mai multe personalități care s-au născut sau decedat acolo. Una dintre ele a fost Andrei Șaguna (1808-1873), fostul Mitropolit Ortodox al Ardealului.

Îmbolnăvindu-se, s-a retras la Rășinari, unde după trei ani a decedat și a fost înmormântat simplu, asistat doar de duhovnicul său.  

Lângă Biserica „Sf. Treime”, Aron Românul a construit Mausoleul Mitropolitului Ortodox al Ardealului Andrei Saguna (1877-1878) , cu sicriul și un bust ale lacestuia.

În centrul comunei, pe malul râului Caselor, vis a vis de Biserica Mică, se află Casa Memorială Emil Cioran (1911-1995).

14

În ea s-a născut și copilărit filozoful și scriitorul român, simpatizant al mișcării legionare, care în anii 1940 a emigrat în Franța, la Paris, unde și-a petrecut viața și a decedat.

În apropiere, pe una din străduțele laterale, se află Casa Memorială Octavian Goga (1881-1938), în care s-a născut poetul și prozatorul român, ziarist, dramaturg, traducător, fascist și antisemit, ministru în diversele guverne din perioada 1937-1938, din 1920 membru al Academiei Române.

De acolo m-am îndreptat spre Mânăstirea Orlat, situată la 16 kilometri nord-vest de comună. În drum am trecut prin comuna Poplaca, atestată documentar cin 1488.

Despre înființarea ei există mai multe legende. Una relatează că pe vremuri două femei, Popa și Laca, culegeau din zonă plante de leac, pe care le vindeau în Sibiu. Apoi au construit o căsuță de lemn și s-au mutat acolo. În timpul iernii făceau împletituri de răchită și alun, adunate de cu vreme din pădurile înconjurătoare, pe care le comercializau în Sibiu. Devenind foarte populare, căsuța a primit numele de Popa-Laca. Treptat s-au așezat și alte familii, formându-se în timp vatra satului.

O altă legendă spune că în vecinătatea actualei locații, lângă un lac, se găsea un schit de călugări la care, de sărbători, fiind anunțați de clopotele trase, veneau familiile care locuiau în pădure. Într-una din invaziile mongole aceștia au fost uciși și schitul ars din temelii. Localnicii i-au îngropat acolo. În timp lacul a fost numit „Lacul popilor”, sub austro-ungari numele maghiarizat în Pop-lacu, ulterior devenind Poplaca.

Școala Gimnazială

În centrul comunei, la răscruce de drumuri, se află Monumentul Eroilor, un obelisc de 3 metri înălțime, pe care tronează un vultur cu aripile deschise, dezvelit în 1939.

De lângă el am urmat drumul spre vest. Având suficient timp, am făcut un mic ocol, pentru a vedea Lacul de acumulare Gura Râului, situat la 3 kilometri sud de comună. Se întinde pe o suprafață de 65 hectare, capacitatea maximă fiind de 15,5 milioane metri cubi de apă.

Pentru construirea barajului s-au creat o cale ferată și o suprafață pentru aterizarea avioanelor, mijloace de transport cu care se aduceau materialele necesare.

În partea superioară barajul are lungimea de 330 metri și lățimea de cca. 6 metri.

Pe înălțimea sa (73,5 metri) a fost prevăzut cu contraforți, devenind unul dintre cele patru baraje de acest fel din țară și al doilea ca înălțime. Lucrările au fost finalizate în perioada 1980-1981.

Este folosit pentru aprovizionarea cu apă a orașul Sibiu, a localităților Gura Râului, Cristian, Șura Mare, Ocna Sibiului, Șelimbăr și pentru producția de energie electrică la centrala Cibin. Lacul fiind populat cu diverse specii de pești (crapi, bibani, carași, păstrăvi, etc.), a devenit un loc frecventat de pescarii amatori.

M-am întors la Orlat și am rulat spre vest, în total 11 kilometri, până la ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad. Mânăstirea Orlat „Sf. Treime; Buna Vestire”, de rit ortodox, a fost înființată în 1992, la poalele munților Cindrelului. Inițial s-a construit o mică clădire pentru chilii.

În același an a început construirea bisericii, în stil neobizantin, cu o turlă mare, octogonală din lemn și două turle mai mici, hexagonale, situate lateral de pridvorul închis, prin care se accesează interiorul. Deși neterminată, prima slujbă s-a oficiat în anul 1994.

O dată cu lucrările la biserică, s-a ridicat o nouă clădire, în care s-au amenajat chilii, o trapeză, o bucătărie și încăperi auxiliare.

În perioada 1999-2000 interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. S-a realizat și catapeteasma, din lemn sculptat, decorată cu picturi reprezentând sfinți. În 2011 s-a creat un baldachin din lemn sculptat în care s-a așezat racla cu moaște sfinte. Actual la mânăstire locuiesc 5 maici, care o întrețin.

Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA Sibiu

Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA Sibiu este situat la cca. 9 kilometri sud-vest de municipiu.

Muzeul în aer liber, ocupând osuprafață de 96 hectare din rezervația naturală „Dumbrava Sibiului”, poate fi vizitat, plătind un preț rezonabil..

Ideea înființării unui muzeu i-a venit Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, de la care s-a preluat numele de azi ASTRA. Adunând o colecție care prezenta obiceiurile, activitățile de bază, portul tradițional, a creat Muzeul Etnografic-Istoric al Românilor din Transilvania, deschis cu prima expoziție în 1905.

A funcționat până în 1950 când, închis, patrimoniul lui a fost transferat la Muzeul Brukenthal din Sibiu.

În anul 1963 s-a fondat Muzeul Tehnicii Populare. Primul monument care a fost adus în Dumbrava Sibiului a fost o moară hidraulică, azi prezentă în sigla muzeului, urmată de alte mori, din diverse zone ale țării.

Modul lor de funcționare este prezentat în Pavilionul machetelor hidraulice de la Etno Tehno Parc.

Există două categorii de mori- acționate de curenții de aer și acționate de apă.

Moară de vânt cu cupolă mobilă- Beștepe, jud. Tulcea

Moară plutitoare- Munteni, jud. Vâlcea

Morile au fost așezate pe marginea unui lac, întins pe 6 hectare.

Muzeul a fost deschis publicului în 1967.

Prin pădurea rezervației s-au creat peste 10 kilometri de alei pe marginea cărora au fost așezate case țărănești, ateliere meșteșugărești, modele de stâne, aduse din țară (1971), acestea ocupând o suprafață de 42 hectare.

Interiorul caselor a fost decorat cu mobilier de lemn, ustensile gospodărești, ceramică, țesături, broderii, lucrări de artă populară, obiecte religioase, etc., specifice zonei.

Azi  muzeul are în patrimoniu 346 de construcții și cca. 35.0000 de obiete, dintre care multe sunt  etalate în casele tradiționale.

gospodărie de pomicultori- Bălănești, jud. Gorj

teasc de ulei cu berbeci- Racovița, jud. Vâlcea

teasc cu șurub vertical („crăcană”) și masă de piatră- Vințu de Jos, jud. Alba

S-a amenajat și un spațiu în care se pot vedea mijloacele de transport folosite pe vremuri de țărani.

În 1990 a primit numele de  Muzeul Civilizației Populare Tradiționale, an în care a fost adus patrimoniul vechi de la Muzeul Bruckenthal. Pe una din casele vechi a fost postată o placă pentru a aminti de Cornel Irimie (1919-1983), cercetătorul român în etnografie și folclor, născut în jud. Sibiu, creatorul și organizatorul muzeului.

Tot atunci s-a creat un nou sector, cel al monumentelor de utilitate publică, care include 3 Biserici de lemn (sec. XVII-XVIII), de la Bezded, jud. Sălaj, Dretea, jud. Cluj și Comănești, jud. Gorj, azi folosite și pentru oficierea de nunți și botezuri.

În același sector s-au adus și 3 hanuri tradiționale- Cârciuma din Bătrâni, Hanul din Veștem și Hanul din Tulgheș, în care se pot servi bucate tradiționale, gătite după rețete vechi, Vechea popicărie de la Păltiniș și două remize de pompieri.

Pentru cei care doresc să înnopteze acolo, s-a amenajat Hostelul „Diana”. De asemenea pe lac, vara, se pot face plimbări cu lotcile și bărcile,  iarna, cu trăsurile trase de cai, pe aleile muzeului.

Într-o porțiune apropiată de lac se pot vedea sculpturi realizate de artiști contemporani.

Anual se desfășoară Festivalul Național al Tradițiilor Populare, Festivalul Internațional „Cântecele Munților”, etc, pentru care a fost creat un mic amfiteatru.

De asemenea au loc diverse târguri, Târgul Creatorilor Populari fiind în curs de desfășurare în momentul vizitei mele (luna august).

Mânăstirea Cisterciană Cârța, jud. Sibiu

Mânăstirea Cisterciană Cârța, din comuna situată în partea de sud-est a județul Sibiu, a fost fondată în 1202,  an confirmat în actele administrației ordinului, în care apare un abate cistercian de Cârța, venit de la Abația Notre-Dame de Cîteaux din Burgundia, abația-mamă a Ordinului Cistercian.

Mânăstirea, singura cisterciană de pe teritoriul actualei România, a fost creată de călugării veniți de la Abația Igriș din Banat, a doua abație cisterciană înființată în Ungaria (1179), în timpul domniei lui Geza II, a cărei filie a devenit (1206), pe un teritoriu donat de Regele Andrei II al Ungariei (1205-1235).  Este menționată și într-un document emis în 1225 de Papa Honorius III.

Se presupune că pentru a se adăposti, călugării au construit clădiri de lemn. Până în 1215  au ridicat o capelă mică din piatră (oratoriul), fundațiile ei fiind descoperite de arheologi în 1927 și cercetate în perioada 1983-1985. Apoi au înlocuit clădirile din lemn cu unele din piatră, în stil romanic târziu (1230) și au delimitat spațiile prin ziduri, cele ale curții interioare având  înălțimea de 3-4 metri.

Ordinului avea reguli stricte, dictonul călugărilor fiind trăiești prin ce muncești. O legendă spune că dormeau pe fân, neacoperiți, mâncau frunze de fag fierte, foarte rar brânză, motive pentru care mulți au murit tineri și au fost îngropați în curtea mânăstirii, de unde sufletele lor chinuite au bântuit-o.

Mânăstirea a fost parțial distrusă și părăsită în timpul atacurilor tătare (1241), ulterior refăcută  în stil gotic, cu elemente eclectice. Vechiul oratoriul a fost demolat. Pe locul lui s-au construit aripa de nord  a bisericii, cu capelele și o parte din corul cu absidă poligonală.

În final bazilica a primit formă de cruce, cu o navă principală, un transept acoperit cu bolți și luminat prin ferestre circulare, un cor în partea de est și sanctuarul poligonal, specific cistercian.

S-au ridicat aripile de est și sud ale mânăstirii, pe fațada de vest s-a creat ușa de intrare, un portal în stil gotic, deasupra căruia s-a creat o rozetă specifică cistercienilor, toate lucrările fiind terminate la începutul secolului XIV.

Mânăstirea a fondat două așezări, populate de coloniști sași, pe valea Oltului Cârța Săsească și pe valea Hârtibaciului Apoș (Abtesdorf-Satul Abatelui). Ulterior  i s-au arondat 10 așezări din zonă, actualele Cârța, Cârța Românească, Criț, Meșendorf, Cloașterf, Apoș, Cisnădioara, Feldioara, Colun și Glâmboaca, fapt atestat de un document emis în 1322 de Regele Ungariei Carol Robert de Anjou.

Fiind situată în partea cea mai estică a Regatului Ungariei,  Domnul Țării Românești Vlad Țepeș (1436-1442) a încercat să o populeze cu călugări ortodocși, însă fără succes.

În 1450 la fațada de vest s-a atașat turn octogonal, cu scară interioară, care a fost folosit și ca turn de veghe. Nefiind fortificată, mânăstirea a fost avariată și incendiată în timpul atacurilor otomane (1421, 1432, 1438), de fiecare dată refăcută rapid.

În 1474 mânăstirea a fost desființată de Regele Ungariei și Croației Matia Corvin  (1458-1490). Bunurile ei au intrat în posesia Administrației Evanghelice din Sibiu, care în 1495 a refăcut-o, pilaștrii, cheile de boltă, stâlpii, cadrele ferestrelor și ușilor bisericii fiind realizare din gresie calcaroasă, adusă din cariera de la Colun. O parte din aripa sudică a fost transformată în casă parohială.

În timp clădirile s-au ruinat. Pe locul vechii biserici sașii din Cârța au construit o Biserică Evanghelică (1519), cu nava având lungimea de 54 metri și lățimea 20 metri, în 1550  devenită Biserică Parohială.

În 1721 corul, decorat cu ferestre în arc frânt și rozete în partea superioară, a fost transformat în actualul sanctuar.

În 1751 s-a creat altarul din piatră, în stil baroc, azi decorat cu icoana care-l prezintă pe Isus crucificat și lângă el Sf. Petru și Pavel.

Un secol mai târziu  în interiorul bisericii a fost construită o galerie, acoperită cu bolți lemn (1846), în care a fost postată orga manuală, construită în 1777. Reparată și restaurată, orga funcționează și azi.

Complexul a fost restaurat în perioada 1913-1914 de Academia din Budapesta. Sub comuniști s-a ruinat. În anul 2013 a fost restaurat, biserica renovată și deschis spre vizitare, pentru care se plătește un preț modic.

Pe tavanul bisericii, în unul din locurile unde arcurile se întâlnesc (cheie de boltă), se află chipul Fecioarei Maria, ocrotitoarea cistercienilor, restul fiind decorate cu motive vegetale. O mare parte a mobilierului datează din secolul XVIII.

Din clădirile mânăstirii s-a păstrat doar zidul de est, cu două niveluri, la parter cu ferestrele delimitate de arcuri boltite și la etaj ferestre dreptunghiulare.

Între el și biserică se poate vedea o fostă fereastră dublă (geminată).

Spațiul din fața bisericii a fost amenajat ca cimitirul eroilor, în care au fost înmormântați soldații germani căzuți în Bătălia de la Sibiu (1916).

Din 1924 în cimitir se află și o sculptură a cărei inscripție cioplită aduce aminte de devotamentul lor.

Cârța și Cârțișoara, jud. Sibiu

După ce vizitasem câteva obiective din județul Sibiu, ultimul fiind Castelul Brukenthal din Avrig, până să se însereze mai având timp, din drumul principal Sibiu- Brașov, am deviat spre sud, pentru a vedea „minunea de basm” construită în 2014 lângă satul Porumbacu de Sus și inaugurată doi ani mai târziu.

Castelul de Lut Valea Zânelor  a fost construit manual dintr-un amestec de lut, nisip, paie și apă, cu două turnuri din piatră și acoperișul imitând castelele zânelor din povești. Se preconiza ca cele 10 camere să fie amenajate pentru cazare.

O legendă spune că acel loc a fost locuit de zâne, care-l protejează și azi.

Atrăgând mulți vizitatori, s-a ridicat o clădire din piatră, pentru un restaurant, unde se pot servi produse tradiționale zonei. Lateral de castel s-a creat un parc cu case tradiționale, asemănător unui muzeu etnografic. Ora la care ajunsesem acolo fiind înaintată, nu le-am putut vizita, fiind închise.

Până în comuna Cârțișoara am mai avut de parcurs doar 21 kilometri. Îmi rezervasem acolo cazarea, dorind să vizitez Muzeul „Badea Cârțan”

Casa Andra, Cârțișoara

Localitatea a fost prima dată atestată din 1252 într-un document emis de de Regele Andrei II al Ungariei, în care apărea cu numele Kyrch, făcând parte din teritoriul donat în 1205-1206 Mânăstirii Cisterciene Cârța, centrul administrativ și politico-religios al Țării Făgărașului. După mutarea administrației în Cetatea Făgăraș, în documentele maghiare (1322) satul apare cu numele de Cârța Română. În  secolul XVII, format din două componente, Oprea și Streza, satul a fost donat familiei nobiliare maghiare Teleki.

Căminul Cultural „Badea Cârțan”

Locuite de români, ortodocși, la începutul secolului XIX în cele două sate s-a construit câte o biserică,  în Oprea  Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1806) și în Streza Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1818).   

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”

Abia în 1964 Oprea și Streza au fost unite, formând Cârțișoara, localitate numită după țăranul român, născut acolo (1849), care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, în memoria căruia s-a amenajat Muzeul „Badea Cârțan” din Cârțișoara. Trecând cu oile în Țara Românească, l-a cunoscut pe Ion Cotigă,  intelectual brașovean devenit cioban, care l-a educat. Oierul a învățat să scrie, să citească și a primit informații despre istoria românilor. Trecând cu oile pe teritoriul celor două țări, a adus cărți românești, pe care le-a distribuit în satele din Transilvania.

Pasionându-l istoria neamului și dorind să-și extindă cunoștințele, Badea Cârțan a călătorit prin țările Europei, Egipt, Ierusalim, etc., din care se întorcea întotdeauna acasă, la oile sale. Pentru a vedea Columna lui Traian, mărturie a originii daco-romane, a parcurs drumul până la Roma pe jos. În 1877 s-a înrolat voluntar în Războiul de Independență al României. Decedând, a fost înmormântat în cimitirul din Sinaia (1911).

În micul parc de lângă muzeu se află statuia Badea Cârțan și statuia Andrei Budac (1873-1912), Andrei fiind considerat ultimul haiduc al Transilvaniei. Născut în Cârțișoara și lovindu-se de nedreptățile imperiale, la 18 ani a fugit în Țara Românească, undea intrat în ceata de haiduci a lui Tican, care acționa în zona Rucărului de Argeș. Tican fiind ucis, Andrei a preluat conducerea cetei și împreună cu cei 12 haiduci au furat bogățiile ciocoilor, ajutând oamenii săraci, trecând munții când în Țara Românească, când în Transilvania. În 1907 s-au alăturat Răscoalei Țărănești. Aceasta fiind înăbușită, Andrei, împreună cu un alt haiduc, au fost arestați și întemnițați la Câmpulung Muscel. Au reușit să evadeze și au trecut munții în Ardeal. Urmăriți, nu au putut fi capturați. Dându-se un premiu mare pentru prinderea lor, au fost trădați și în 1912, la 38 de ani, haiducul a fost ucis, loc pe care azi este amenajat parcul. 

Localnicii au participat la cele Două Războaie Mondiale, în care mulți au murit. În memoria lor în 2004 a fost inaugurat Monumentul Eroilor, inscripționat cu eroii războaielor și cei doi decedați în Revoluția din 1989.

La 8 kilometri nord, pe malul stâng al râului Olt, se află comuna Cârța, în care s-au păstrat ruinele Mânăstirii Cisterciene, fondată în 1202.

La mânăstire au fost aduși coloniști germani (1252-1322), care și-au construit casele în jurul ei și au format localitatea Cârța Germană. 

În actuala comună funcționează două biserici, Biserica Evanghelică, din cadrul fostei mânăstiri și Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.

Pe strada principală se află fosta casă a bunicilor renumitei cântărețe de muzică populară Maria Tănase (1913-1963), mama ei fiind născută în localitate, în care a locuit și Maria, în unele perioade din viață, când a cules cântece din zonă. Pe casa, azi privată, la 100 de ani de la nașterea cântăreței a fost postată o placă comemorativă (2013).

În fosta casă a învățătorului din sat, la intrarea în mânăstire, azi este amenajat un mic Muzeu Etnografic în care sunt expuse portul tradițional, piese de mobilier, unelte, podoabe, instrumente muzicale, folosite de comunitate de-a lungul timpului.

În colțul uneia dintre încăperi am văzut o jumătate de gargui, ornament din gresie al unui fost burlan, o jumătate prezentând un tânăr și cealaltă un bătrân.

De asemenea este amintit Viktor Kästner (1826-1857), fiul fostului pastor din Cârța. Născut acolo, și-a petrecut copilăria printre ruinele abației cisterciene. Apoi a studiat dreptul la Sibiu și a devenit funcționar civil, ulterior  jurnalist și lingvist. Din 1841 a scris poezii în dialectul săsesc. Izbucnind Revoluția Maghiară 1848, s-a înrolat de partea sașilor care luptau contra revoluționarilor maghiari. După ce revoluția a fost înfrântă, a atacat în scrierile sale habsburgii, care doreau reîntregirea imperiului.

La aproximativ 2 kilometri est de comună se află una dintre hidrocentralele construite pe râul Olt, Hidrocentrala Arpașu, cu baraj și lac de acumulare.

Orașul Avrig, jud. Sibiu

Localitatea  Avrig din județul Sibiu, oraș din 1989, este situată la poalele munților Făgăraș, pe valea Oltului. Prima atestare documentară  datează din 1367, satul fiind pomenit în cadrul descrierii unei incursiuni în zonă a Domnitorului Țării Românești Vladislav Vlaicu, care urmărea recuperarea Făgărașului și Almașului. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire încă din Epoca Bronzului (1.700-800 î.e.n.).

În centrul orașului se află  Biserica Evanghelică Fortificată, inițial construită ca o bazilică romanică, cu turnul în partea de vest (1270-1280), apoi fortificată (secolul XVI), formă în care s-a păstrat până azi.

Într-o clădire din apropierea ei azi funcționează Școala Evanghelică

Începând cu anul 1380 Sibiul a perceput dări satelor românești. Cele din zona Avrigului sunt menționate în registrele Sibiului începând cu 1468, ceea ce demonstrează că satul era populat cu români. Ortodocși, aveau o mică biserică. În secolul XVI  s-au desfășurat mai multe războaie și s-au declanșat epidemii de ciumă, ceea ce a dus la moartea multor locuitori și satele săsești au fost repopulate cu români. Un secol mai târziu localitatea s-a dezvoltat mai ales datorită înființării manufacturii de sticlă suflată cu var, care funcționează și azi ca Fabrica de sticlă Avrig S.A.

Totuși ocupația de bază era creșterea animalelor, în special oieritul. Fiind zonă de tranziție între Transilvania și Țara Românească și oierii neținând cont în ce teritoriu se aflau, începând cu 1721, la ordinul Curții de la Viena, s-a delimitat granița și s-au creat locuri de vamă. Acolo oile erau numărate, se plăteau taxele și ulterior puteau traversa proprietățile fără să plătească alte dări. Una din cele două vămi mari era la Turnu Roșu.

Judecătoria Avrig

Pe locul bisericii vechi, în 1762 comunitatea românească a construit Biserica Ortodoxă „Duminica Floriilor”.

Clădirii i s-au creat ferestre în stil gotic, la exterior, pe una din fațade, patru nișe, deasupra un brâu de medalioane, toate pictate în frescă. Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică. 

În curtea bisericii se află o troiță, postată în cinstea ostașilor români din Avrig căzuți în numeroasele războaie care au avut loc în decursul istoriei.

În cimitirul înconjurător a fost înmormântat Gheorghe Lazăr (1779-1823), personalitate marcantă a orașului. Născut în Avrig, în decursul vieții a devenit pedagog, teolog, traducător și inginer. A înființat prima școală cu predare în română, Școala de la Sf. Sava din București, fiind azi considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească.  Pentru a-l onora, în centrul orașului a fost postat bustul său. Există și o Casă Memorială care etalează viața acestuia.

Bustul Gheorghe Lazăr

În timp activitățile s-au diversificat, la sfârșitul secolului XVIII în Avrig existând o moară de hârtie, o țesătorie, pentru care erau formați mulți ucenici.

În 1892 s-a inaugurat calea ferată Sibiu-Avrig și în 1895 cea dintre Avrig și Făgăraș. Numărul populației a crescut, la începutul secolului XX localitatea devenind majoritar românească.

Școala Gimnazială Avrig

În Primul Război Mondial localnicii au aprovizionat trupele române cu alimente și produse din țesătorie (pânză, feșe, etc.). Datorită poziționării satului, i-au putut informa despre amplasamentul trupelor inamice. Din 1921 Avrigul a devenit una din cele 6 plăși create și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Sibiu.

Primăria Avrig

Obiectivul principal, pentru care este vizitat orașul, este Castelul Brukenthal, fosta reședință de vară a guvernatorului Transilvaniei (1777-1787), un ansamblu format din castel, orangerie și un parc întins până în lunca Oltului.

Samuel von Brukenthal (1721-1803), un sas născut în Nocrich (azi jud. Sibiu), a studiat la Viena, ani în care a devenit membru al Lojei Masonice din Magdeburg. Dorind egalitatea sașilor cu maghiarii și secuii, care aveau secretariate administrative în Viena, i-a prezentat problema Împărătesei Maria Tereza. Aceasta i-a acordat șansa să înființeze pentru sași unul, apoi l-a desemnat conducătorul lui (1754). În acea perioadă a colaborat cu guvernatorul Transilvaniei, Adolf Nikolaus von Buccow, când au înființat granița militară a Transilvaniei și au schimbat sistemul de impozitare. Mulțumită de aportul său, în 1862 împărăteasa l-a ridicat la rangul de baron.

Înlocuindu-l pe Buccow în funcția de Guvernator al Transilvaniei (1777-1787), funcție din care s-a retras după moartea împărătesei, Împăratul Iosif II neagreându-l, a preluat și construcția începută de acesta la Avrig. În 1779 pe o terasă, aflată la punctul cel mai înalt al satului, a construit un castel, în stil baroc târziu, lângă el două clădiri cu un singur etaj și anexe, toate luând forma literei „U”.

Clădirea cu două niveluri, privind spre parc, cuprindea camerele de locuit, birouri administrative, o bibliotecă și o imensă sală de bal. În castel se organizau serate muzicale și literare.

Colecția de artă europeană a baronului a fost amenajată și în 1790 deschisă publicului. Azi este etalată în Muzeul Brukenthal din Sibiu, înființat în 1817, conform dispozițiilor testamentare ale baronului.

De la castel se putea coborî până în apropierea râului Olt, parcul fiind amenajat cu terase, străbătute de alei, care treceau printre copaci și numeroase specii de plante exotice, azi multe dispărute, pe lângă cascade și curgeri de apă amenajate.   

Parcul cuprindea o grădină olandeză, una franceză, una englezească, cu fântâni arteziene și ruine artificiale, grădini în care se cultivau legume și plante aromatice și un spațiu cu fazani.

O fântână arteziană, care a supraviețuit, se află la capătul unei scări, cu numeroase trepte, care coboară direct de pe platforma cu castelul. A fost creată în stil baroc de un arhitect vienez.

După moartea baronului complexul a trecut din proprietar în proprietar. La începutul secolului XX ajungând în posesia Bisericii Evanghelice, a fost transformat în sanatoriu care, deși naționalizat (1948), a continuat să funcționeze până în anii 2000.

În 1999 a fost preluat de Fundația Samuel von Brukenthal. Sanatoriul desființat, complexul refăcut, azi este deschis vizitatorilor și poate fi închiriat pentru diferite evenimente. Orangeria, construită în perioada 1770-1779, o seră cu numeroase plante exotice, a fost renovată în 2012.

În ea funcționează un hotel și un restaurant.

După ce am vizitat castelul, spre ieșirea din oraș am trecut pe lângă Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită din 1993 și interiorul pictat în frescă (2008).

Comuna și Mânăstirea Turnu Roșu, jud. Sibiu

Comuna Turnu Roșu este situată în partea de sud a județului Sibiu, în stânga râului Olt, pe locul unde cândva a existat Marea Eocenica, viețuitoare din ea, pietrificate, fiind găsite de localnici în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea pietrei de var, în locul numit „Lunca lui Cercel”, azi rezervație geologică.

A fost prima dată atestată documentar din 1453, într-o diplomă a Regelui Ladislau I al Ungariei, prin care satul, numit atunci Porcești, împreună cu alte șase sate, au fost incluse în administrația celor Șapte Scaune (săsești).

În 1602 lângă Turnu Roșu s-a desfășurat bătălia dintre oștile Domnitorului Țării Românești Radu Șerban și armata Imperiului Austriac de o parte și cele ale Domnitorului Moldovei Ieremia Movilă unite cu trupele tătarilor și turcilor de cealaltă parte, bătălie câștigată de Ieremia Movilă.

Fiind aproape de graniță și drumul bine apărat, era calea cea mai frecvent folosită  de solii ungari, transilvăneni spre Țăra Românească și invers. De asemenea  iobagii din Ardeal, sătui de munca și birurile grele,  părăseau moșiile, fugind pe acolo.

În secolul XVII Matei Basarab a devenit Domn al Țării Românești (1632-1654), perioadă în care a ctitorit și refăcut numeroase biserici, una dintre ele fiind Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită în Turnu Roșu (1653). Inițial o biserică sală, în stil muntean, ulterior a fost extinsă, când pe locul altarului s-a realizat un naos, în vest s-a construit tinda, pictată în frescă și deasupra ei s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil gotic (1750). Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică (1755). Deteriorat în timp, a fost văruit.

De la vechea biserică s-au păstrat naosul și pronaosul vechi, care formează actualul pronaos. Pe fațada de nord au fost reprezentați ctitorii ei, Matei Basarab și Doamnei Elina.

În apropierea bisericii se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, dezvelit în 1959.  

Numele localității, Porcești, a fost schimbat în cel actual, Turnu Roșu, începând cu anul 1966.

Căminul Cultural „Regele Mihai I”

La aproximativ 3 kilometri de comună, în munți,  se află Mânăstirea Turnu Roșu „Adormirea Maicii Domnului”. La ea se ajunge străbătând un drum pietruit care, pe porțiuni, urmează cursul pârâului „Valea Caselor”.

În 1601 pe locul, numit atunci „Curechiuri”, s-a înființat prima mânăstire. De la ea s-a păstrat un pomelnic în care apar numele a șapte călugări. A rezistat până în 1761, când a fost distrusă de generalul austriac Adolf von Buccow, perioadă în care  Împărăteasa Maria Tereza dorea catolicizarea teritoriilor deținute. În secolul XIX, pe locul vechii mânăstiri, localnicii au construit o mică biserică (1850). Deși era greu accesibilă, pe cărări de munte, în timp a devenit loc de pelerinaj.

Sub comuniști, pentru a se îngreuna accesul la ea și pentru a o ascunde, în jurul bisericii au fost plantați numeroși brazi. Lăsată în paragină, după 1989 a fost reparată și pictura refăcută în stil bizantin. Azi este inclusă pe lista monumentelor istorice.

Lângă ea, cu ajutorul enoriașilor, preotul din Turnu Roșu a construit o clădire pentru chilii, apoi o clopotniță și din 1994 s-a reînființat mânăstirea.

Obștea de călugări a avut o viață grea. Neavând apă, o cărau de la distanță mare (800 metri), iluminatul se făcea cu lumânări, probleme rezolvate în anul 2004, când s-a construit o conductă de apă și s-a introdus curentul electric. 

În 2009, în cadru festiv, Mitropolitul Ardealului a pus piatra de temelie a viitoarei Biserici „Adormirea Maicii Domnului”.

La demisol a fost amenajat paraclisul „Sf. Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei” în care, și azi, se oficiază slujbele.

Pentru a-l vedea, am fost însoțită de o enoriașă. Dorind să fotografiez, a trebuit să duc muncă de lămurire, personajul fiind atât de rigid încât, fără permisiunea „superiorilor”,  nu știa dacă să-mi permită sau nu.

Nu voi înțelege niciodată cum poate dăuna fotografierea unor clădiri, mai ales dacă nu sunt deteriorate…

M-am întors la Turnu Roșu și m-am îndreptat spre nord, urmând aproximativ cursul râului Olt. După 10 kilometri am ajuns la Centrala Hidroelectrică și lacul de acumulare Racoviță. Au fost amenajate pe râul Olt începând cu anul 1990. Lacul îndiguit, malul stâng 14,7 kilometri și malul drept 4,6 kilometri, se termină într-un masiv muntos din zona localității Bradu.

Barajul s-a realizat după anul 2006, cu o înălțime de 21,5 metri și căderea apei de 15,5 metri. În paralel  s-a construit hidrocentrala, lucrările fiind terminate în 2013 și complexul inaugurat un an mai târziu.

Lucrările nu au fost gândite și realizate bine. În 2016, pentru remedierea unor defecțiuni, lacul a fost golit. Reumplut, hidrocentrala a rămas nefuncțională, în aval existând două poduri de cale ferată., care nu au fost îndepărtate.

Șelimbăr, Cisnădie și Cisnădioara, jud. Sibiu

Comuna Șelimbăr,  din județul Sibiu, situată la la 5 kilometri est de municipiul Sibiu, a fost prima dată atestată documentar din 1323, dar localitatea este mult mai veche, fapt atestat de Biserica Evanghelică Lutherană, clădire fără turn, construită în secolul XII, în 1423 transformată în stil gotic. În decursul timpului a fost avariată de luptele purtate acolo (1599, 1656) și ulterior refăcută. În 1804 i s-a adăugat turnul-clopotniță și în 1911 a fost dotată cu orgă.

În 1599 pe teritoriul comunei s-a desfășurat Bătălia de la Șelimbăr, în care trupele Voievodului Mihai Viteazul le-au învins pe cele ale lui Andrei Báthory. Pierderile au fost mari, 2.027 de soldați murind, alți 1.000 fiind luați ostateci , 45 de tunuri capturate, dar după victorie Transilvania a ieșit de sub tutela polonilor.

statuia Mihai Viteazul

Până în 1876 a aparținut de Scaunul Sibiului, unitate administrativă a sașilor transilvăneni înființată din sec XIII. În 1856 ortodocșii, minoritari, au construit în cimitirul de la marginea satului o Biserică de lemn, care în timp s-a deteriorat. Finanțată de 50 de familii de români, în perioada 1928-1937  s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, clădire și pictură interioară fiind în stil bizantin. Pictura deteriorându-se, interiorul a fost din nou pictat în perioada 1997-1999.

În apropiere de locul unde s-a desfășurat Bătălia de la Șelimbăr se află Mânăstirea „Acoperământul Maicii Domnului; Înălțarea Domnului”.

Mânăstirea ortodoxă, de rit vechi, care folosește calendarul iulian, construită începând cu anul 1999, pe banii credincioșilor, este locuită de 12-15 călugări. Acolo își are reședința Preasfinţitul Episcop Evloghie, cel care a renunțat la o carieră în fizică atomică și s-a călugărit.

Complexul este format din Biserică, Paraclis, Altar de vară, o clădire ocupată de chilii, una pentru pelerini, grajduri și unelte agricole, călugării ocupându-se cu creșterea animalelor și agricultură.

La mânăstire pelerinii vin să se roage mai ales la Moastele  Sf. Glicherie, Sf. 14.000 de prunci , Sf. Cottus, Sf. Priscus, Sf. Panaghiotis.

Urmând un drum spre sud, după 10 kilometri se ajunge în orașul Cisnădie. Istoricii presupun că localitatea, numită Ruetel, a fost creată de coloniștii germani (sași), chemați de Regele Ungariei Géza al II-lea Árpád (1141-1161) pentru a apăra granițele regatului împotriva raidurilor cumanilor, pecenegilor, tătarilor, etc., distrusă de mongoli. Prima dată a fost atestată documentar în 1204, într-un document al regelui Emeric al Ungariei.

În centrul orașului se află  Biserica Evanghelică Fortificată, pe care nu am reușit să o vizitez, fiind în curs de reparații și renovare (2022). Prima Bazilică Romano-Catolică, în stil romanic, cu trei nave și un turn deasupra corului, a fost construită de coloniștii sași la sfârșitul secolului XII-începutul secolului XIII, însă prima dată atestată documentar doar din 1349. A fost dedicată Sf. Walpurga (călugăriță benedictină) până la reforma protestantă (sec. XVI).

După atacul otoman (1493) biserica a fost fortificată, dotată cu metereze și înconjurată cu trei centuri de ziduri, între care se aflau șanțuri de apărare, azi astupate. Pe zidurile interioare au fost amenajate încăperi pentru păstrarea proviziilor.

Biserica a fost transformată în stil gotic. Pe locul fostei abside nordice s-a construit sacristia. Absida sudică a fost despărțită de biserică printr-un zid și transformată în trezorerie, „comorile” Tezaurului păstrate, fiind mutate în 1915 la  Muzeul Brukenthal din Sibiu. Turnul-clopotniță, înălțat (59 metri), a fost primul din Transilvania care a fost dotat cu ceas.

În timp biserica a fost avariată, ulterior reparată, modificată, din biserica inițială păstrându-se până azi doar baza. Turnul fiind trăsnit de numeroase ori, a fost refăcut, forma din 1751 păstrându-se până azi, și în 1795 a fost dotat cu un paratrăsnet din cupru, primul din Transilvania.

Ca toate bisericile fortificate din acele timpuri și la cea din Cisnădie au existat mai multe turnuri. La biserică se intra prin Turnul Porții, apoi se străbătea un fel de tunel, în forma literei „S”, creat astfel pentru ca săgețile atacatorilor să nu poată nimeri direct ținta.

În Turnul Slăninei, unde familiile depozitau produsul, intra doar capul familiei și numai duminica. După ce-și tăia porția, pentru siguranță împotriva furtului, ștampila partea rămasă.

În Turnul Școlii, probabil denumit în secolul XVII, când în Ardeal școala era obligatorie, activitatea era continuă, chiar și în timpul atacurilor. Turnul Faurilor de Seceri a fost numit după breasla, cea mai mare producătoare de seceri din Ardeal.

Amintind de reușita Bătăliei de la Șelimbăr, în zona din fața Primăriei orașului, în 2018  a fost postată statuia lui Mihai Viteazul. Pe un soclu înalt, domnitorul călare, cu o mână ține frâul calului și cu cealaltă îndreaptă sabia ca pentru un atac.

În afară de evanghelici în oraș a existat și o comunitate mică de români ortodocși. Neavând biserică, slujbele erau oficiate într-o clădire donată de o familie de șvabi, migrați în Banat. Sub comuniști, datorită industrializării, numărul lor a crescut. În anii 1970 preotul parohiei a cerut aprobarea ridicării unei biserici. Fără autorizație, cu toate opreliștile, în perioada 1984-1899 a construit Biserica Ortodoxă  „Sf. Nicolae”, situată în partea de sus a orașului.

În partea de jos a orașului, din donațiile enoriașilor,  s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf.Treime”, clădire în stil neobizantin, cu un pridvor deschis.  Sub acoperiș, ca un brâu în jurul biserici, s-au creat nișe, pictate cu figuri de sfinți. În perioada 2010-2014 interiorul a fost pictat în frescă.

Nu departe de ea se află  Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”, sfințită în anul 2014.

De Cisnădie aparține administrativ satul Cisnădioara, situat la 4 kilometri vest. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul lui au descoperit urmele unei așezări din perioada La Tène (Epoca Fierului).

În secolul XII dealul din localitate, numit atunci „muntele Sf. Mihail”, împreună cu biserica de pe el, au fost donate de Regele Andrei al II-lea al Ungariei lui magister Gozelinus, un cleric de origine valonă.  Devenind stareț al Abației cisterciene din Cârța, le-a donat acesteia (1223), act în care este prima dată atestată documentar Cârțișoara, ai cărei locuitori au devenit iobagii mânăstirii. Bazilica romanică, situată pe un platou de pe deal, s-a păstrat până azi.

Azi Biserica Evanghelică Fortificată „Sf. Mihail” poate fi vizitată, plătind un cost modic. Se află în mijlocul platoului de pe deal, înconjurată de un zid de incintă.

A fost construită în trei etape. Inițial s-a ridicat corpul pătrat, ulterior i s-au atașat cele trei nave și absida semicirculară. În a treia fază a fost etajat turnul de nord și, pentru o mai bună apărare, ușa de acces a fost mutată, la ea putându-se ajunge doar pe o scară mobilă.  

Portalul, format din patru arce, sprijinite pe patru perechi de colonete, care se termină superior cu capiteluri cubice sculptate, este străjuit de câte două arcade. Porțiunea de deasupra lui a fost pictată, dar  până azi pictura a dispărut.

Din fostul altar s-a păstrat doar un fragment sculptat, datat din 1425,  care o înfățișează pe Fecioara Maria, azi păstrat în Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Zidul din jurul bisericii, înalt de 4-6 metri la exterior și 2-3 metri în interior, a fost prevăzut cu creneluri.

La baza lui au fost create 8 uși din lemn de stejar, care se puteau bloca la interior,  prin care se aruncau bolovani asupra atacatorilor.  

Despre bolovani o legendă spune că trebuiau aduși de fiecare fecior, înainte de nuntă, pentru a-și arăta forța.

Fortificației i s-au construit trei turnuri, turnul de poartă în sud, situat la 5 metri în afara zidului, legat de acesta printr-o punte mobilă, un turn în vest și unul în est .

După ce Abația Cârța a fost desființată (1747), biserica a fost părăsită, apoi a revenit Protopopiei Sibiu. Situația localnicilor nu s-a schimbat, până la mijlocul secolului XIX ei rămânând iobagi.

Sub comuniști biserica a fost folosită de săteni ca depozit, păzit de un localnic, care locuia acolo. Ultimul paznic a părăsit-o în 1963.

În decursul timpului în sat s-a construit o altă biserică, probabil folosită de iobagi. Pe locul ei, păstrându-se turnul gotic vechi, s-a ridicat actuala Biserică Evanghelică C.A. (1764), în stil baroc.

În interior s-au păstrat picturi din secolele XVII-XVIII și orga construită în 1723. În curtea bisericii se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și câteva pietre funerare vechi.

În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. 40 de Mucenici”, construcție nouă, de cărămidă, accesată pe o scară din 21 trepte.

Orașul Agnita, județul Sibiu

Orașul Agnita este situat în nord-estul județul Sibiu, străbătut de râul Hârtibaciu și este considerat ca fiind centrul țării. Am ajuns acolo în jurul amiezii și am făcut doar un scurt popas, urmând ca în acea zi să ajung acasă la Arad, până unde aveam de rulat cam 330 kilometri.

Localitatea a fost prima dată atestată într-un document săsesc din 1280 dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire încă din paleolitic, perioada dacică și romană.

Începând cu secolul X în oraș s-au stabilit familii de sași. Până în secolul XII Regele Ungariei a grupat localitățile din Transilvania în unități administrative, numite scaune, astfel Agnita a aparținut Scaunului Ciuc. Dezvoltându-se, în 1376 a primit dreptul de a ține târg anual.

Un secol mai târziu, pentru a preveni atacurile turcești, Iancu de Hunedoara a  transformat Agnita într-un important punct strategic. După moartea sa (1456), fiul său, Matei Corvin, a hotărât să o transforme în cetate. Biserica Evanghelică fortificată a fost înconjurată cu un zid de apărare, prevăzut în partea de vest cu un turn (1466).

Până în secolul XVII s-au creat încă 2 centuri, care delimitau 3 incinte și s-au ridicat 4 turnuri de veghe, ale pantofarilor, dogarilor, croitorilor, fierarilor, din care, văzându-se pericolul, se anunțau și celelalte cetăți de pe valea Hârtibaciului.

După Bătălia de la Mohács (1526), în care Ungaria a pierdut, mare parte din Transilvania a revenit turcilor. Aceștia i-au conferit statutul de principat autonom, vasal lor. Dorind să unească țările românești, armatele lui Mihai Viteazul au înaintat și învins treptat trupele ocupanților. Principatul Transilvaniei s-a unit cu Țara Românească și Moldova și au fost conduse de Mihai Viteazul, ca o singură țară, doar pentru scurt timp (1600).  Învins de trupele Generalului Basta, a pierdut Ardealul, care a trecut în posesia habsburgilor.

În 1769 la Agnita s-a declanșat un mare incendiu. Majoritatea caselor fiind din lemn, au fost devastate, ulterior refăcute. Apoi Împăratul Iosif II, prin edictele iosefine (1781), a acordat libertate religioasă celorlalte cute. Astfel în Agnita s-a construit un cartier românesc în care a fost ridicată Bis Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1795-1797).

În a doua jumătate a secolului XIX Agnita era în plină dezvoltare. S-au înființat breslele tăbăcarilor, croitorilor, dogarilor, olarilor (1872), apoi s-au creat Fabrica de Piele și Încălțăminte, Fabrica de Cherestea și în 1905 s-a construit Biserica Rmano-Catolică.

Parcul „Căpitan Axente Lene”

După Primul Război Mondial a fost înființată Fabrica de ciorapi (1926), s-au construit un abator (1928), s-a înființat Școala de Stat (1936) și lângă ea Biserica Ortodoxă Nouă (1938-1948), azi Catedrala Ortodoxă „Sf. Împ. C-tin și Elena”, clădire în stil neobizantin.

După cel de Al Doilea Război Mondial sașii au fost deportați la muncă în U.R.S.S. și numărul populație a scăzut. Totuși din 1950 Agnita a devenit oraș și sediu administrativ de raion, în cadrul regiunii Brașov, iar după reorganizarea administrativă (1968), orașul a fost încadrat în județul Sibiu.

Primăria Agnita

Deoarece pe parcursul timpului s-au adunat multe materiale arheologice, în 1957 istoricul și economistul Erhard Andree s-a mutat de la Muzeul Țării Bârsei la Agnita unde, după ce a cules materiale din zonă și primind diverse donații, în 1961 a inaugurat Muzeul „Valea Hârtibaciului”. Din 1969 muzeul s-a mutat în actuala locație, o casă în stil baroc, construită după anul 1800. Azi muzeul deține aproximativ 6.000 de exponate arheologice, istorice, etnografice, de  numismatică, artă decorativă, în plus colecția de cărți, documente și manuscrise.

După 1989 sașii au emigrat în Germania, populația rămânând majoritar românească. În acea perioadă, fenomen întâlnit în multe zone ale țării, cele 3 fabrici mari au fost închise.

Un drum Vârghiș- Homorod: Biserici fortificate și Cetatea Jimbor

În acea zi a excursiei prin țară urma să văd mai multe biserici fortificate. Părăsind județul Covasna, pentru scurt timp am străbătut județul Harghita. Am lăsat în urmă Satu Nou, unde urma să revin, și m-am îndreptat spre comuna Ocland.

Grădinița

În comună se află Biserica Unitariană, construită în a doua jumătate a secolului XIII, în stil roman. În 1465 i s-a ridicat turnul, în stil gotic.  Biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare, din piatră, înalt de 2,5 metri.

Forma actuală a primit-o în anii 1937-1938, prin extinderea bisericii. În interior s-au păstrat mai multe casete vechi (sec. XVI, sec. XVIII).  

M-am întors în Satu Nou, sat care aparține administrativ de comuna Ocland, situat la 2 kilometri de aceasta. Pe dealul de la marginea lui a existat o Biserică de lemn (1480). 

În perioada 1798-1801 a fost înlocuită cu actuala Biserică Unitariană, în stil predominant baroc, cu elemente renascentiste și gotice. Vechimea ei este atestată de o inscripție situată deasupra intrării principale. În turnul bisericii au fost montate două clopote, apoi a fost înconjurată cu un zid de piatră, înalt de 2 metri (1828) și în interior a fost montată o orgă (1846) care s-a păstrat până azi. În timpul Primului Război Mondial clopotele au fost rechiziționate, cele actuale fiind montate în 1923 și 1947.

M-am îndreptat spre sud și după 5 kilometri, în județul Brașov, m-am oprit în satul Jimbor, comuna Homorod.

Așezarea a existat în timpul domniei Regelui Géza al II-lea Árpád (1141-1162) dar a fost prima dată atestată documentar abia în 1385, într-un act al Fraternității Capitulului de la Saschiz, în care era numită „Așezarea Summer”. 

Pe teritoriul comunei Homorod se află un vulcan noroios, bogat în sulf, azi rezervație geologică și izvoare de apă minerală din care, la începutul secolului XX, 6 au fost captate în două bazine și s-a format stațiunea balneo-climaterică Băile Homorod. Apa minerală și noroiul au fost folosite în scopt terapeutic până în 1975 apoi stațiunea a fost părăsită și, în timp, bazinele s-au deteriorat. Totuși apa captată în fântâni este folosită și azi de localnici.

Căminul Cultural Jimbor

În centrul satului, lateral de șoseaua principală, se află două biserici. Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată a fost construită în a doua jumătate a secolului XIII, în stil romanic, din piatră și cărămidă, de formă pentagonală. Un secol mai târziu interiorul a fost decorat cu fresce. În secolul XV biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare și în partea de sud s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil neogotic, cu 3 nivele, străbătut de un culoar de poartă. În decursul timpului biserica a suferit numeroase reparații, la cea din 1946, datorită unor alunecări de teren, fiind micșorată. Din vechea biserică s-a păstrat altarul pictat (1520), azi în Muzeul de Artă Cluj.

Despre a doua biserică, Biserica Romano-Catolică, nu am găsit informații și nici săteni care să mă lămurească măcar despre data construcției. 

Pe dealul de la marginea localității s-au păstrat ruinele unei foste cetăți, spre care m-am îndreptat și eu.

Cetatea Jimbor a fost construită în secolul XIV, cu rol de apărare în fața invaziilor turcești.

În secolul XVII, în urma invaziei tătarilor, veniți în sprijinul Principelui Emeric Thököly, în lupta sa împotriva habsburgilor, cetatea a fost deteriorată.

Doi ani mai târziu a fost restaurată (1692), fapt atestat de o inscripție abia lizibilă.

În anul 1818 zidul exterior al cetății a fost dărâmat.

Până azi s-au păstrat zidul interior al cetății, un turn și o clădire cu două nivele, presupusă ca fiind fostă cămară de alimente.

M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre sud-vest. După 7 kilometri am oprit în satul Mercheașa, comuna Homorod, unde se află o altă biserică veche.

Biserica Evanghelică Fortificată a fost construită în secolul XIII pe locul unei foste bazilici romanice. În secolul XVI a fost înconjurată cu un zid de apărare patrulater, înalt de 6 metri, prevăzut în colțuri cu turnuri de apărare. Turnul-clopotniță a fost adăugat în perioada 1848-1858. 

Am continuat drumul spre sud-vest, apoi spre nord și după 10 kilometri, în comuna  Cața, am oprit la Biserica Evanghelică Fortificată, construită la sfârșitul secolului XIII, cu un turn vestic. În secolul XV biserica a fost extinsă prin prelungirea corului și a fost înconjurată cu un zid de apărare poligonal prevăzut cu patru turnuri din care două au fost demolate în timp. În jurul anului 1550 s-a construit un zid exterior, înconjurând tot ansamblul.

Biserica a fost restaurată și modificată în secolul XIX când i s-a adăugat sacristia și s-a construit turnul-clopotniță.

Citește și Biserica Evanghelică Fortificată Homorod, jud. Brașov