Naxxar și Msida, Malta

Ultima zi a excursiei mele prin Malta. Cum plecam doar după-amiază, mi-am propus să văd Palatul Parisio, considerat un Versailles în miniatură, situat în Naxxar, oraș din regiunea de nord a Maltei. Din Ħamrun, unde eram cazată, am rulat cu autobuzul aproximativ 40 minute și am coborât la o stație situată în centrul localității.

Zona în care se află  orașul a fost locuită încă din preistorie, fat dovedit de ruinele templelor megalitice Tal-Qadi și la Qaliet Marku și canalele săpate în stâncă, descoperite de arheologi.

Se povestește că localnicii au fost primii care l-au ajutat pe Sf. Pavel și însoțitorii săi, când au eșuat pe insulă și că de la ei se trage numele localității, Nassar însemnând „convertire la creștinism”. Nici ei nu au scăpat de otomani, acolo purtându-se lupte după Marele Asalt, în timpul retragerii lor (1565).  

În centrul orașului se află Biserica Sf. Fecioară Maria (Church of St. Virgin Mary), construită în perioada 1616-1630, pe locul unei biserici mai mici, devenită neîncăpătoare (1436). Pe fațada bisericii au fost create patru nișe în care s-au postat statui în mărime natural a unor sfinți. Deasupra  ușii de intrare s-a creat un fronton triunghiular, peste care cornișa a fost decorată cu trei statui de sfinți. pe lateralele fațadei au fost ridicate două turnuri-clopotniță cu ceasuri, unul indicând ora, celălalt fiind doar o pictură. Cel mai mare clopot a fost postat în 1840. 

Corul și zona din jurul lui au fost reproiectate în 1691.

În spatele altarului principal a fost postată o pictură, prezentând Nașterea Maicii Domnului, pe laterale picturile Fuga din Egipt și Adorarea Magilor.

În sacristie se află o pictură pe lemn, înfățișând-o pe Fecioara Rozariului (1595).

În 1913 ușa principală a fost schimbată cu una din bronz, formată din patru panouri care înfățișează stema Maicii Domnului, Patrona orașului Naxxar; stema orașuluii; stema Papei Pius X și stema familiei Zammit, cei care au finanțat crearea ușii.

Vis a vis de biserică se află Palazzo Parisio, anterior numit Palazzo Scicluna, pentru care venisem în Naxxar. Inițial pe acel loc a existat o cabană de vânătoare, construită de Marele Maestru António Manoel de Vilhena (1773). După moartea sa, clădirea a fost preluată de Ordinul Sf. Ioan, apoi a trecut în proprietatea familiei Parisio, care a folosit-o ca reședință de vară, ulterior devenită reședință permanentă.

Sub ocupația franceză (1798) palatul a fost folosit ca și cazarmă. În 1856 a intrat în proprietatea familiei Micallef, apoi a fost  închiriat iezuiților (1880), care l-au transformat în colegiu. În 1898 a fost cumpărat de Marchizul Giuseppe Scicluna, care l-a transformat în stil Art Nouveau și în jurul lui a amenajat o grădină în stil baroc sicilian (1900-1906). Stema lui se poate vedea și azi, postată deasupra balconului, superior de ușa principală.

Interiorul a fost decorat cu fresce, coloane, statui, opere de artă, etc. S-a amenajat o sală de bal, toată aurită. În Primul Război Mondial, palatul deținut de guvern, a fost folosit pentru cazarea soldaților și pentru birourile armatei. În Al Doilea Război Mondial a fost transformat în spital pentru populația regiunii Naxxar și pentru soldații britanici și subsolul transformat în adăposturi antiaeriene.

Ulterior subsolul a devenit depozit de vinuri, numit La Taverna Del Marchese. Azi palatul și grădinile sunt închiriate pentru desfășurarea nunților, în rest deschise publicului spre vizitare. Nu mi-a fost dat să văd minunățiile palatului. Era închis. Totuși, cu permisiunea unor zidari, care efectuau reparații, m-am îndreptat să văd măcar grădinile. Am fost oprită de custodele palatului și obligată să ies.

Așteptând autobuzul, mă gândeam dacă să merg direct la cazare, sau să mai vizitez ceva. Neputând să văd palatul, îmi rămăsese ceva timp, așa că m-am deplasat spre Msida, având de rulat doar cca. 20 minute.

Msida este un oraș portuar situat  în regiunea centrală a Maltei, la vest de capitala Valletta, azi centru universitar, găzduind mulți studenți.

Fiind aproape de capitală, pe marginea falezei își au sediile diverse ambasade și consulate.

Imediat după ce Msida a devenit parohie (1867), pe locul Bisericii Imaculata Zămislire, s-a construit o biserică mai mare,  Biserica Parohială Sf. Iosif (St. Joseph Parish Church), terminată în 1889.

De la biserică am urmat faleza, de unde se vedea panorama Vallettei. Pe mal erau amenajate numeroase restaurante, dintre care mi-a atras atenția The Black Pearl Restaurant, care funcționa într-un vechi vapor.

Faleza se continuă și în localitatea Gżira.

Pe malul apei am văzut ancorate numeroase vase mici și iahturi, porțiune din cele 350 de dane ale portului Insulei Manoel. 

Insula Manoel a fost cunoscută anterior ca Insula Episcopului, deoarece din 1570 a intrat în proprietatea Episcopului Maltei. În timpul epidemiei de ciumă pe ea a fost construit Spitalul Lazzaretto (1592), ulterior Fortul Manoel (1723-1733). Sub britanici spitalul a devenit loc de cazare a trupelor militare și din 1871 refăcut ca spital.

În Al Doilea Război Mondial Fortul Manoel și întreaga insulă au fost folosite ca bază navală a Marinei Regale. Postbelic au fost părăsite, în timp vandalizate. Azi, pe lângă baza portuară, insula este folosită ca loc de relaxare, acolo fiind amenajate și  numeroase restaurante.

Timpul trecea repede. A trebuit să mă întorc la Biserica Sf. Iosif, zonă în care se afla stația de autobuz.

Încă 15 minute de rulat și am ajuns la Pensiunea Fauzia B&B din Ħamrun. Cu patroni foarte primitori și amabili, condiții bune, o recomand celor ce vor să petreacă un timp în Malta. Rapid am făcut bagajele și am băut ultimul ceai, în locul special amenajat pentru fumători.

Deși afară era cald, m-am îmbrăcat pentru frigul de acasă. O ultimă cursă de autobuz  și urma pierderea de timp la aeroport, pe care nu o voi înțelege niciodată.

Așteptând îmbarcarea spre Budapesta, de unde urma un drum de aproximativ 4 ore până acasă, la Arad, rememoram locurile frumoase pe care le vizitasem.  La Revedere Malta !

Orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Victoria este orașul principal din insula Gozo, Malta. Zona deluroasă din jurul orașului a fost locuită încă din neolitic. Arheologii au descoperit ceramică și silozuri datate din Epoca Bronzului (1.500 î.e.n.). Încă de pe vremea romanilor  pe dealul unde azi se află Cittadella, s-a format orașul fortificat Glauconis Civitas. În secolul XV numărul populației crescând și cetatea devenind prea mică, în afara zidurilor ei s-a dezvoltat suburbia Rabat, azi centrul istoric al orașului Victoria. În perioada 1530-1798 Malta, implicit insula Gozo,  au fost conduse de Ordinul Sf. Ioan, apoi de britanici. În 1887, cu ocazia Jubileului de Aur al Reginei Victoria, la cererea Episcopului de Gozo, orașul Rabat a fost numit Victoria.

Am coborât din autobuz în apropiere de  Teatrul Astra (Astra Theatre), deținut de Socjeta Filarmoniker La Stella, fondată în 1863. Cu o capacitate de 1.200 de locuri, a fost amenajat într-o clădire a cărei fațadă este decorată cu un portic în stil grecesc și deschis în 1968.

Îndreptându-mă spre centrul istoric, am trecut pe lângă clădirea Il Barrakka, restaurată în 2018. În timpul conducerii Maltei de Ordinul Sf. Ioan (1530-1798) acolo a fost ridicată o platformă, de unde Guvernatorul insulei Gozo împărțea premiile câștigătorilor curselor de cai, ținute anual de Sf. Maria (15 august). Pe locul ei în 1733 a fost construită actual clădire în care s-a continuat tradiția împărțirii premiilor, rolul fiind preluat Guvernatorul de Malta (1800-1964) și actual de Ministrul insulei Gozo.

Am ajuns în centrul orașului unde, în Piața Independenței, am văzut Biserica Sf. James (St. James Church). Prima biserică de pe acel loc a fost avariată în raidurile corsarilor (1551). Ulterior refăcută, pe timp de noapte a preluat funcția de biserică parohială, cea din Cittadella fiind inaccesibilă locuitorilor din Rabat. Din ordinul Marelui Maestru Ramon Despuig, în locul ei a fost construită o nouă biserică, terminată în 1740.

Începând cu anul 1847 biserica a fost folosită pentru binecuvântarea recoltelor de sărbătoarea Sfântului Marcu, obicei care s-a păstrat până în 1968. Biserica se ruinase, astfel în 1979 o parte a fost demolată, s-a păstrat sanctuarul din secolul XVIII și clădirea a fost refăcută în forma actuală. În interior, în spatele altarului principal s-a postat un tablou care îl înfățișează pe Sf. Iacob (1742). Există și două altare laterale, unul dedicat Sf. Barbara, celălalt Sf. Tereza de Avila și Sf. Trandafir de Lima 

În 1773, pentru consiliul administrativ al insulelor Gozo și Comino, Università din Gozo, s-a construit așa numita Banca Giuratele. În perioada ocupației franceze clădirea a devenit sediul rebelilor revoltei din Gozo (1798), care ulterior au înființat statul independent Nazione Gozitana, desființat în 1801, sub britanici.  Università din Gozo a fost desființată în 1819 și clădirea a găzduit pe rând  o secție de poliție, oficiul poștal, Arhivele Publice și Departamentul Agriculturii. În perioada 1868-1875 clădirea dreptunghiulară a fost extinsă și i s-a adăugat o fațadă semicirculară ornamentală, peste zidul celei vechi, păstrat în interior, primind forma actuală. În perioada 1961-1973 și din 1994 în ea funcționează Consiliul Local (Local Council) cu Primăria și secțiile de cultură și informare ale Ministerului.

În centrul istoric sunt situate câteva biserici. Biserica Nașterea Maicii Domnului  (The Church of the Nativity of Our Lady), cunoscută de localnici ca Ta’ Savina, a fost construită în perioada 1901-1904 și mărită în 1913. În spatele altarului principal s-a păstrat până azi pictura din 1622, înfățișând Nașterea Fecioarei Maria.  

A fost ridicată pe locul uneia dintre cele mai vechi biserici din Gozo, după unii istorici datată din timpul primului conte, conducător al Siciliei, Roger I (1071-1011). Documentar, biserica a fost menționată în actele notariale din 1479.

Biserica a fost reconstruită în 1502. Ca și Biserica Sf. James, pe timpul nopții a devenit parohială. Când Cittadella a rămas deschisă și pe timpul nopții, perioadă în care nu au mai avut loc invazii, cele două biserici au pierdut acel statut.

Bazilica Sf. Gheorghe (St. George Basilica) a fost construită în perioada 1672-1678. Pe locul ei a existat un templu roman care a fost transformat în biserică de un misionar grec. Sub bizantini, în timpul Împăratului Teodosie I (379-295), s-a creat parohia creștină și biserica a devenit de rit bizantin. Până la începutul secolului XVI biserica parohială, care deservea toată insula Gozo, a fost modificată de mai multe ori, datorită creșterii numărului populației.

După atacul otomanilor (1551), care au cucerit insula, mare parte a populației a fost înrobită. Reverendul Lorenzo De Apapis (1501–1586) a fost luat prizonier și dus la Constantinopol, de unde, după câțiva ani a scăpat, plătindu-și eliberarea. S-a întors în Gozo și a reconstruit biserica, avariată de otomani (1583 și 1598). În secolul XVII a fost înlocuită cu actuala biserică, atunci cea mai mare din Gozo și prima sub formă de cruce latină.

Existând conflicte între conducerile celor două parohii, în 1688 Episcopul Davide Cocco Palmieri a creat în cadrul bisericii din Cittadella patru parohii, pe care le-a unit cu parohia Bisericii Sf. Gheorghe, uniune care a durat până în 1955, când cele două biserici au redevenit parohii independente.

Biserica a suferit avarii grave în timpul cutremurului din Sicilia (1693). Ulterior a fost refăcută și în 1818 s-a construit o nouă fațadă. În perioada 1930-1940 biserica a fost transformată. I s-au adăugat navele și capelele laterale, s-a reconstruit cupola și acoperișul a fost refăcut în stil roman. În 1958 Papa Pius XII a ridicat-o la rang de bazilică minoră. Azi, datorită faptului că interiorul este acoperit cu stuc auriu, mai este denumită și „biserica de aur”.

În spatele altarului principal se află un tablou vechi (1678) care-l prezintă pe Sf. Gheorghe învingând balaurul. Inferior, în colțul din stânga tabloului, a fost postată stema celui care l-a donat, a Guvernatorului de Gozo de la acea vreme, Don Francesco de Corduba.

În biserică s-au creat 11 capele laterale, fiecare cu pictura reprezentativă, unele cu altar. În partea stângă, de la ușa principală spre altar, se înșiră capelele Sf Pavel, Sf. Alphons Maria de Liguori, Sf. Arh. Mihail, capela Sfintelor Suflete și cea dedicată Fecioarei Maria și lui Isus.

În partea dreaptă sunt capela Sfintei Cruci și a Sf. Sacrament, capela Sf. Gaetano (Cajetan), fost paraclis în care se afla altarul Sfintei Cruci, actual adăpostind statuia Sf. Gheorghe și cea a lui Isus Înviat. Următoarele capele sunt dedicate Sf. Lazăr, Sf. Iosif, Sf. Tereza de Lisieux și Sf. Ecaterina din Alexandria.

În perioada 1945-1954 interiorul a fost modificat și decorat. Prima a fost cupola, decorată cu opt vitralii și pictată cu scene prezentând victoria din Cartea Apocalipsei.

În biserică au fost postate noi sculpturi din marmură, creând Calea Crucii. Navele și galeria cu orgă au fost redecorate. După ce a fost ridicată la rangul de bazilică minoră, interiorul a fost modificat. În 1960 altarul principal (1755) a fost înlocuit cu unul din marmură albă de Carrara, partea orizontală fiind ținută pe umeri de patru îngeri, îmbrăcați în veșminte clericale. în 1967, în urma reformei liturgice promulgate de Consiliul Vaticanului II, a fost acoperit cu un baldachin mare din bronz aurit.

Orga veche (1781), devenită nefuncțională în anii 1960, a fost restaurată în anii 1990. În acel timp a fost folosită o orgă electronică portabilă. În 2006 în biserică a fost adusă, dintr-o sală de adunări metodiste din Marea Britanie, o orgă din secolul XIX, donată de Dr. Richard Vendome, un savant în muzică din Oxford și organist și fondator al Corului de Fete din Oxford. În bazilică se desfășoară Festivalul Internațional de Arte Victoria, concertele și evenimente culturale, toate gratuite. Din 2013, în partea stângă a bisericii, s-a deschis un muzeu cu artefacte istorice și artistice, unic în țară.

Din 2005 Bazilica Romano-Catolică servește și ca principală biserică parohială a comunității anglicane, dedicată Sf. Fecioare și Sf. Gheorghe.

Biserica Sf. Francis de Assisi (St. Francis de Assisi Church) cu mânăstirea franciscanilor au fost construite prima dată în 1492, când biserica a fost dedicată Sf. Marcu. Din 1535 hramul i-a fost schimbat în Sf. Francisc de Assisi.

În secolul XVII au fost reconstruite, biserica fiind finalizată în 1663.

În spatele altarului principal a fost postat un tablou care-l prezintă pe Sf. Francisc primind stigmatele și în biserică statuia lui Isidor Muncitorul (1680).  

Mânăstirea l-a găzduit cinci zile pe Marele Maestru António Manoel de Vilhena (1742), în cadrul pregătirilor pentru preluarea insulei.

În timp biserica s-a deteriorat, în 1890 a fost închisă, în decursul a trei ani s-au efectuat reparații, apoi s-a redeschis.

Lateral de biserică se află clădirea Spitalului Vechi (Old Hospital), azi ocupată de birouri guvernamentale și Ministerul pentru Gozo. Îngrijirea bolnavilor a intrat în atribuțiile bisericii încă din 816 e.n. când Sinodul de la Aix-la-Chapelle a cerut ca fiecare episcop să ofere o casă pentru săraci și bolnavi, pe care să o susțină financiar, în timp acestea devenind spitale, în grija preoților. După Reforma din secolul XVI spitalele au trecut în proprietatea guvernului. Primul spital din insula Gozo a fost înființat într-o clădire (1454) ca spital pentru femei, dedicat Sf. Iulian. În 1575 avea câteva case, situate lângă cetate.    

Sub Marele Maestru Vilhena a fost construit Spitalul Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Anton de Padova (1726-1729), format din două săli lungi, fiecare cu câte o curte laterală, din care erau accesate și câte o capelă, ridicată lateral. Aveau o capacitate de 60 de paturi, folosite pentru bărbații bolnavi și pentru gravidele necăsătorite, care așteptau să nască. În 1838, pentru a primi și femei, a fost extins și a devenit Seminarul din Gozo. Lângă el a fost ridicat un cămin pentru bolnavii cu dizabilități (1849) și în 1887, cu ocazia jubileului Reginei Victoria, numit după ea, Spitalul Victoria. În 1975 a fost inaugurat noul Spital Craig și fostul spital a devenit policlinică, azi clădire guvernamentală. 

Am cotit pe o stradă laterală, pentru a vedea  Biserica Maicii Domnului din Pompei (The Church of Our Lady of Pompei), deschisă publicului din 1900, lângă care se află mânăstirea surorilor dominicane, construită în 1889.Deasupra cupolei bisericii inițial a fost postată statuia Maicii Domnului din Pompei, care a fost distrusă de o furtună mare (2009) și înlocuită cu o cruce.

De acolo m-am îndreptat spre o suburbie a orașului, în care doream să văd o altă biserică.

În drum am trecut pe lângă Biserica Sf. Augustin (St. Augustine Church), cu mânăstirea augustinienilor, cel mai vechi ordin religios din Gozo. Unii cercetători susțin că mânăstirea a existat încă din 1260 dar cea mai veche mențiune documentară a bisericii datează din 1435.În perioada 1662-1666 biserica a fost mărită, urmată de lucrări pentru extinderea mânăstirii, terminate în 1717. În biserică se află rămășițele Sf. Dionisia, aduse în 1836 de la Roma.

Localitatea Fontana, azi suburbie a orașului Victoria, a fost numită după un izvor de apă potabilă, descoperit la marginea ei. Era un sat de pescari, activitate care treptat a scăzut, azi majoritatea locuitorilor fiind fermieri.  

În secolul XVI izvoarele au fost acoperite cu adăposturi arcuite, pentru a proteja oamenii care-și spălau acolo hainele. S-a creat și un sistem de irigare, din jgheaburi de piatră, prin care era adusă apa de la un izvor găsit în vale. Adăposturile au fost folosite de localnici în raidurile aeriene din cel de Al Doilea Război Mondial.

Biserica Sacra Inimă a lui Isus (Sacred Heart of Jesus Church) a fost construită în perioada 1897-1905.

A devenit biserică parohială în 1911.

După ce am văzut biserica m-am întors spre orașul Victoria. La una din marginile lui se afla ultimul obiectiv pe care îmi propusesem să-l văd.

Azilul de bătrâni Manresa (Manresa Retreat House) a fost construit în 1810. Din 1953 a fost preluat de iezuiți.

Clădirea a fost ridicată în jurul unei curți centrale, azi dotată cu foișoare, fântâni și plină cu portocali. În apropierea azilului se află și o mică Mânăstire a Ordinului Clariselor.

În azil a fost amenajată și o capelă, deservită de un preot. 

Aș fi dorit să văd mai multe localități din insula Gozo dar timpul mi-a fost scurtat de mijloacele de transport. Din Victoria m-am întors la Għajnsielem, de unde urma să traversez marea cu feribotul, înapoi pe insula principală.

Citește și Naxxar și Msida, Malta

Citadella din orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Cittadella, o cetate din centrul orașului Victoria, insula Gozo, Malta, se presupune că a existat ca așezare încă din neolitic. Ceramica și urme de ziduri găsite de arheologi în acea zonă au demonstrat că a existat un castel care a fost fortificat în  în Epoca Bronzului (1.500 î.e.n.). Din acea perioadă s- au descoperit și silozuri, situate în afara cetății, demonstrând că așezarea era mai mare decât actuala cetate. Ulterior Gozo a fost ocupată de fenicieni, apoi de romani, când s-a format orașul fortificat Glauconis Civitas, cu Templul lui Juno situat în locul catedralei cetății de azi.

După ce orașul a fost părăsit de romani, cetatea a fost transformată într-un castel, prima dată menționat documentar din 1241. În secolul XIII orașul a fost jefuit de genovezi (1274). Malta devenind o feudă în cadrul Regatului Siciliei, condusă de Contele de Malta, în castel s-au mutat nobili din Sicilia și Italia, care a fost deținut în timp de diverse familii nobiliare. În secolul XV Malta și insula Gozo erau conduse de Coroana Aragonului.  Numărul populației crescând și cetatea devenind prea mică, în afara zidurilor ei s-a dezvoltat suburbia Rabat, azi centrul istoric al orașului Victoria, care a fost înconjurată cu un zid de apărare, prevăzut cu trei porți de acces. Din acea perioadă s-a păstrat până azi partea semicirculară din nordul cetății, construită atunci pe un platou natural, greu accesibil atacatorilor.

În 1530 Împăratul Carol V a predat Malta și Gozo Ordinului Sf. Ioan, expulzat de musulmani din Rodos. În urma unui atac otoman (1551), după câteva zile de lupte castelul din Gozo a fost cucerit, jufuit și cca. 6.000 de oameni, refugiați acolo, înrobiți. Castelul ruinat a fost imediat refăcut. Deși neatacat, a avut un rol important în marele Asediu otoman care a urmat (1565), menținând comunicarea între porturi și comunicând mișcările atacatorilor.  Dacă a scăpat de otomani, a fost atacat în 1583 de corsari și Ordinul Sf. Ioan s-a hotărât să-l întărească, creând o fortăreață (1599-1622).

Flancul stâng a fost reconstruit cu ziduri puternice de apărare (1599-1603). La capătul cel mai sudic s-a construit  Bastionul Sf. Martin (Bastion of St. Martin) în formă de vârf de săgeată, cu o turelă exterioară în partea superioară, înlocuită în 1858 cu un turn cu ceas.

În cortina dintre Bastionul Sf. Martin și Bastionul Sf. Mihail (St. Michael’s bastion) s-a creat Poarta Principală. În acea porțiune în interiorul cetății s-au construit Palatul Guvernatorului, Tribunalul și Închisoarea, azi transformată în muzeu.  

Perimetrul sudic a fost înconjurat de un șanț, modificat în secolul XIX.

Spre exterior s-a ridicat o mică fortificație triunghiulară, pe locul căreia azi este amenajat un spațiu verde pentru relaxare (The Ditch gardens).

În 1614 la capătul de vest s-a ridicat Bastionul Sf. Ioan (Bastion of St. John), cu o turelă exterioară în partea superioară.

A fost legat de bastionul din est printr-un zid, cortina Sf. Filip, care în partea superioară, de-a lungul meterezelor, a fost prevăzut cu o pasarelă.

În 1701 deasupra lui a fost amenajată o magazie pentru praf de pușcă.

În spatele Bastionului Sf. Ioan, în partea de nord-est a Cittadellei, în secolul XVII a fost creată o platformă de artilerie (The Battery), deoarece de acolo se vedea  mare parte din insulă.

Loc de tragere de pe metereze, a fost prevăzut cu șase deschideri pentru arme, trei de fiecare parte, astfel armele puteau fi rotite pentru a putea acoperi zona întregului șanț. Platforma a fost folosită și în Al Doilea Război Mondial.

În apropiere s-a cioplit în stâncă Silozul de cereale (Grain silo), depozit de alimente și apă, pentru a se putea rezista într-un atac prelungit. Lângă el s-a construit Magazia de praf de pușcă (Gunpowder magazine), folosită încă din secolul XVII. În secolul XIX britanicii au transformat silozul în rezervor de apă. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, între Bateria de artilerie și Siloz s-a creat un pasaj subteran, adăpost antiaerian cu cinci încăperi, în care intra câte o întreagă familie.

În zona de sud, in apropierea Porții Principale, se află Catedrala Adormirea Maicii Domnului (Cathedral of the Dormition of the Mother of God), clădire în stil baroc, construită în perioada 1697-1711, devenită catedrală după înființarea diocezei de Gozo (1864). O mică clădire din spatele ei găzduiește Muzeul Catedralei. În interior pictura tavanului creează iluzia interiorului unui dom care, deși planificat, nu a fost construit.

Se spune că a fost ridicată pe locul unde în perioada romană a existat templul lui Juno, ulterior transformat într-o biserică creștină, închinată Fecioarei Maria, distrusă după cucerirea insulei de arabii aghlabizi (870 e.n.). Documentar, în secolul XIII a fost menționată o biserică parohială, deteriorată în atacul otoman (1551). Ulterior refăcută, a fost distrusă de cutremurul din Sicilia (1693), apoi demolată, pentru a se construit actuala catedrală.

Anexată catedralei, Capela Sf. Barbara (St. Barbara Chapel)a fost construită la începutul secolului XVII, pe locul fostei Capele Sf. Ioan Botezătorul, deconsacrată și predată Frăției Sf. barbara (1598). Este una dintre cele două capele care au rezistat până azi, alte două capele fiind deconsacrate de Inchiziție în 1575 și în timp clădirile dispărute.

Într-o clădire alăturată, construită în secolul XVII, atunci numită Casa Bondi, azi  funcționează Muzeul Arheologic.

În Citadella mai există încă trei muzee, cel din închisoarea veche, Muzeul Naturii și Muzeu Folcloric.

statuia Wistin Camilleri (1885-1979), artist și sculptor maltez

Într-o porțiune din interiorul cetății s-au construit case, în  jurul unui patrulater, folosit ca piață deschisă (1516). Zona era accesată din stradă printr-o intrare acoperită, formată din trei arcuri echilaterale, prinse de contraforturile clădirilor adiacente.

Au fost înconjurate de alte case mici, formând cartierul Sf. Ioan Botezătorul (St. John Quarter), numit în 1637 după patronul Ordinului. Pentru decongestionarea zonei s-a dat o lege prin care, în perioada verii, locuitorii erau obligați să doarmă afară, între zidurile cetății. De multe ori pirații răpeau oameni și-i tranformau în sclavi. Când legea a fost abrogată, populația a părăsit cartierul și s-a mutat în suburbia Rabat, astfel fostele case s-au ruinat și nu au mai fost reconstruite.

A doua capelă care s-a păstrat, Capela Sf. Iosif (St. Joseph Chapel), a fost construită în 1625 pe locul unei capele vechi din secolul XI, dedicată Sf. Nicolae de Bari. În biserică a fost postată pictura Fuga Familiei Sfinte în Egipt (cca. 1600), azi păstrată în Muzeul Catedralei. Capela a fost restaurată în anii 1930.

În atacul francezilor și în Marea Revoltă malteză (1798-1800) cetatea s-a predat fără luptă. Apoi Malta, inclusiv insula Gozo, au intrat sub protectorat britanic. În perioada 1839-1843 în șanțul înconjurător  a fost construit un rezervor de apă, azi transformat în Centrul de vizitatori al Cittadellei. Apoi s-a amenajat un drum pentru ca cetatea să fie mai ușor accesată (1854).

În 1856 Regimentul Regal și-a mutat sediul de la Cittadella la Fortul Chambray  și cetatea a fost dezafectată  (1868). A mai fost folosită doar în Al Doilea Război Mondial, când sub bastioane au fost săpate adăposturi antiaeriene. Cetatea a fost restaurată în două etape: 2008 și 2014-2016.

Citește și Orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Insula Gozo, Malta- din Għajnsielem la Templele Neolitice Ggantija

Pe lângă insula principală, Malta se întinde pe încă două insule, Gozo și Comino. Pentru a o vizita pe cea mai mare dintre ele, insula Gozo, din  Ħamrun, unde eram cazată, am rulat cu autobuzul până în cel mai nordic punct al Maltei, unde se află Portul Ċirkewwa, cu terminalul de feriboturi.

Insula Gozo se întinde pe 67 kilometri pătrați. A fost locuită încă din anul 5.000 î.e.n., de fermieri veniți din Sicilia, despre care se presupune că au trăit în peșterile de la periferia actualului San Lawrenz. În decursul timpului a fost ocupată de cartaginezi, apoi de romani, a căror monede de argint (sec. I) au fost descoperite de arheologi.

În 1551 a fost cucerită de otomani. Din cei 5.000 de locuitori, majoritatea au fost înrobiți și duși în actuala Libia. După ce Malta a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, insula a fost repopulată cu maltezi din insula principală (1565, 1580).

Azi este vizitată pentru vestigiile ei istorice și stațiunile de pe litoral, în care se pot face scufundări și practica diverse sporturi nautice.

După 35 de minute cu feribotul am ajuns în sud-estul insulei Gozo, la Portul Mġarr, folosit în timp de pescari și din 1241 pentru transportul de persoane. Abia în 1841, pentru a-l proteja, s-a construit un dig, înlocuit cu unul mai mare în perioada 1929-1935. Până în 1969 suprafața portului a fost extinsă, ajungând la 121.400 metri pătrați și s-au construit încă două diguri. În perioada 2001-2008 s-a amenajat terminalul pentru feriboturi, unde am coborât și eu.

Ieșind din port se intră în orașul Għajnsielem, de care aparține administrativ și insula Comino.  

Numele, însemnând „Primăvara Pașnică”, l-a primit după ce au fost descoperite izvoarele de apă potabilă din zonă, primul fiind amenajat în 1700  de Marele Maestru Perellosa.

Pe dealul Ras it-Tafal, la începutul secolului XVII, s-a construit Turnul Garzes, numit și Turnul Sf. Martin. Un secol mai târziu guvernatorul insulei Gozo, primind aprobarea ordinului Sf. Ioan, a finanțat transformarea lui într-un fort (1752-1760), pentru a ușura traficul din Citadella. Fortul Chambray nu a prea fost folosit și treptat s-a ruinat. Reparat, o perioadă de timp a fost folosit ca închisoare și în invazia franceză ca refugiu al populației (1798). Sub britanici a fost preluat de o garnizoană, când o parte a fost transformată în spital militar, ulterior folosit și de civili. În 1916 militarii au părăsit fortul. În perioada 1934-1983 în el a funcționat un spital de boli psihice, din care o parte, numită Spitalul Sacred Heart, a fost folosită pentru bolnavii de lepră (1937-1956). Interiorul fortului a fost reamenajat (1993) și din 2007 transformat în zonă rezidențială, care nu poate fi vizitată.

Pe dealul alăturat se află Capela Maica Domnului din Lourdes (Chapel of Our Lady of Lourdes), construită de Episcopul Pietro Pace (1888-1893), deasupra locului unde, într-o cavitate naturală de sub promontoriu, un vizitator a plasat statuia Fecioarei Maria din Lourdes (1879), considerând că structura dealului se asemăna cu Grota Massabielle din Lourdes.

Capela, în stil gotic, a fost construită cu numeroase contraforturi, terminate cu vârfuri ascuțite și un turn-clopotniță pătrat, prevăzut cu cinci clopote, terminat cu o turlă ascuțită înaltă. Sub turlă sunt montate patru ceasuri.

Pe fațada principală, frontonul triunghiular a fost decorat cu o rozetă sculptată. În interior a fost postată statuia Fecioarei Maria din Lourdes.

Capela a devenit loc de pelerinaj. Azi, mai ales în 11 februarie, când se sărbătorește prima viziune avută de Bernadette, dealul devine o îngrămădeală de oameni, care ascultă liturghia și se roagă în atâtea direcții câte viziuni a avut sfânta.

Insula are propria Episcopie Romano-Catolică.

Pentru parohia din  Għajnsielem a fost construită Biserica Maicii Domnului din Loreto (Our Lady of Loreto church), în stil neogotic. Lucrările au început în 1924. Întrerupte de Al Doilea Război Mondial, au fost reluate și biserica terminată în 1970.   

Am urcat pe o șosea, paralelă cu coasta, până la o stație de autobuz, unde am cam așteptat în zadar să apară unul. Doream să ajung la templele megalitice, cele mai vechi din Malta.

Mi-am încercat norocul, ca în perioada studenției: autostopul. Mi-a surâs într-o oarecare măsură. Cu un microbuz am trecut doar dealul până în Nadur, unde domnul amabil, care m-a luat, se oprea. 

Nadur este una dintre cele mai mari localități din Gozo. Se presupune că a fost înființată pe vremea grecilor, deoarece în 1744 acolo a fost găsită statuia din bronz a lui Apollo. Fiind situată pe un platou, de unde se observă marea, a avut un rol important în apărarea contra corsarilor, după care și-a primit numele, tradus însemnând vigilent sau observator.

Parohia Nadur a fost înființată în 1688 de Episcopul Maltei, Davide Cocco Palmieri.

În perioada 1760-1867 a fost construită Biserica Parohială Sf. Petru și Pavel (St. Paul and Peter Parish Church). În jurul ei, în timp, s-a creat Piața Centrală a orașului, azi mărginită de locuințe rezidențiale, magazine, restaurante, etc.

În 1907 biserica a fost renovată, s-au construit coridoarele, cupola și fațada în stil renascentist italian. În fața ei au fost postate statuile celor doi sfinți. În interior tavanul a fost pictat cu scene din viața lor. Din 1967 a fost ridicată la rangul de bazilică minoră.

De acolo trebuia din nou să iau un autobuz. Deplasându-mă spre stație, am trecut pe lângă Biserica Sfânta Inimă a lui Isus (Sacred Heart of Jesus church).

Biserica a fost construită în perioada 1892-1905.

Fiind în renovare (2022), constructorii mi-au permis o scurtă raită în interior.

Mi s-a spus că autobuzul de abia plecase și următorul urma să vină peste 90 de minute. Mai că-mi venea să parcurg cei 5 kilometri de serpentine pe jos… Mi s-a explicat că nu puteam face asta  deoarece drumul era foarte îngust, cu urcușuri și coborâșuri multe și aș fi pierdut mai mult timp decât așteptând.

O oră și jumătate pe marginea șoselei, nici autostopul nu a mers… În sfârșit mă îndreptam spre templele megalitice, situate pe teritoriul municipalității Xagħra, a cărei Biserică Parohială Nașterea Maicii Domnului (The Parish Church of the Nativity of Our Lady) am văzut-o din mersul mașinii. Clădirea în stil baroc a fost construită în perioada 1815-1855 și în 1892 i s-a adăugat cupola. 

Între stația de autobuz și intrarea la temple am văzut una dintre puținele mori de vânt care au supraviețuit de pe Insulele Malteze, Moara Ta Kola (Ta Kola windmill), construită în 1725, finanțată de Marele Maestru Manoel de Vilhena, ulterior refăcută (1780). În secolul XX a fost restaurată și transformată în muzeu (1992), care etalează mecanismele prin care funcționa cândva moara și  numeroase unelte tradiționale, folosite în prelucrarea lemnului și fierului.

Pierdusem deja mult timp cu drumul până acolo, așa că nu l-am vizitat și m-am îndreptat direct spre intrarea la Templele Neolitice Ggantija. Am plătit biletul de intrare și m-am oprit câteva minute să văd exponatele muzeului amenajat în clădirea de recepție.

Popular se spune că templele au fost construite de o uriașă, care a născut un copil, al cărui tată era de statură normală și le-a folosit ca lăcașuri de cult. Cele două temple au fost datate din perioada 3.600-2.500 î.e.n., fiind mai vechi decât piramidele din Egipt și pe locul doi ca vechime a lăcașurilor de cult găsite până azi, după Göbekli Tepe din actuala Turcia. Au fost orientate spre sud-est, unul lângă altul, înconjurate de un zid, templul cel mai mare și mai bine conservat fiind cel mai vechi.

Cu o înălțime de peste 8 metri, erau vizibile din vale. În acea perioadă în Malta nu se folosea încă roata și uneltele metalice, așa că constructorii au folosit rulmenți cu bile, pentru vehiculele cu care transportau blocurile enorme de piatră. Templele au fost realizate în formă de frunză de trifoi, în interior cu 5 abside semicirculare, conectate la un pasaj central. În abside s-au descoperit altare, folosite pentru sacrificarea animalelor, în timpul ritualului fertilității. Au fost descoperite în 1827, dar nu au fost studiate. Terenul, până în 1933 în proprietate privată, a fost expropriat de guvern și au început săpăturile arheologice, desfășurate în mai multe etape. În 1980 situl a fost înscris Patrimoniul Mondial UNESCO. Ulterior a fost restaurat și în 2013 deschis vizitării.

Mă documentasem în zadar. În afară de două, trei plăci care explicau modul în care au fost construite zidurile înconjurătoare, am văzut doar o structură în depărtare, la care nu am avut cum să ajung. Ziua începuse cu ghinioane: primul mijloacele de transport, al doilea templele. Speram că se terminase. Urma să vizitez orașul Victoria.

Citește și Citadella din orașul Victoria, insula Gozo, Malta

Birżebbuġa și Marsaxlokk, Malta

În regiunea de sud-est a Maltei, lângă orașul Birżebbuġa, se află Peștera Ghar Dalam (Ghar Dalam cave), în care s-au descoperit cele mai vechi dovezi a prezenței umane în Malta, cu aproximativ 7.400 de ani vechime. A fost prima dată explorată în 1865. În decursul timpului s-au efectuat mai multe săpături, descoperindu-se că este un tub freatic, cu cca. 144 metri adâncime. A fost deschisă publicului în 1933, putându-se vizita doar 50 de metri din ea.

Peștera s-a format prin eroziunea unui râu care curgea în zonă. Este formată din șase straturi suprapuse. În stratul de la suprafață, de cca. 74 cm, s-au descoperit ceramică, silex, unelte, oase umane și oase de animale domestice, oi, capre, bovine, până în 1912 peștera fiind folosită și ca țarc de animale.

Sub el, un strat calcaros subțire (cca. 0,6 cm), acoperă așa numitul strat de cerb (cca. 175 cm), deoarece acolo s-au descoperit predominant oase ale cerbului pitic, derivate din cerbul roșu, dispărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oase de urs brun, vulpe roșie, lup, lebede mari, broaște țestoase gigantic.

Al patrulea strat, (cca. 35 cm) este format din pietre mici și mai mari, indicând că râul care a format peștera avea un curs rapid. În stratul cinci (cca. 120 cm), cel mai vechi, s-au găsit oase de hipopotam, elefant pitic și cătin gigant, specii de mult dispărute. În cel mai profund strat (cca. 125 cm), de argilă, s-au găsit doar impresiuni de vegetație. Se presupune că în acele vremuri insula era legată de continental Europa.

În Al Doilea Război Mondial peștera a fost folosită de Royal Air Force ca depozit de combustibil, cu care se aprovizionau aerodromurile din zonă. Pentru protecție, zona era înconjurată cu gard de sârmă ghimpată.

În clădirea administrativă se află un muzeu în care sunt etalate numeroase oase de animale și umane descoperite în peșteră.

Au fost aduse și oase aparținând altor specii de animale, pentru studierea lor de către cercetătorii celor din peșteră.

În 1980 cele mai importante relicve, patru colți de elefanți pitici și craniul unui copil neolitic, au fost furate din muzeu.

Vis a vis de peșteră, pe o creastă flancată de două văi, se află Complexul arheologic Ta’ Kaċċatura (The archaeological complex of Ta’ Kaċċatura), care a fost achiziționat de autorități de la proprietar (1881) pentru a asigura conservarea ruinelor descoperite acolo, perioadă în care, probabil, a fost înconjurat cu un zid de protecție. Și azi este înconjurat de proprietăți private, astfel nu poate fi vizitat.

Complexul cuprinde o fostă Vilă Romană (Roman Villa) și câteva cisterne subterane, folosite din perioadele punică și romană. Era o clădire agricolă cu camerele principale construite în jurul unei curți centrale, peristil. Se presupune că era etajată deoarece au fost descoperite urmele unei scări care cobora spre curte. Era deservită de câteva cisterne de apă, cea mai mare situată pe un deal deasupra vilei, având dimensiunile 10×10 metri și adâncimea de 4 metri.  În capătul vestic al vilei s-au descoperit resturi de teascuri, cuve tăiate în stâncă, canale, jgheaburi și lângă vilă o greutate mare folosită pentru ridicarea unei prese, ceea ce demonstrează că era folosită la producerea uleiului de măsline, activitatea principală în zonă.

Un alt sit arheologic preistoric, Borġ in-Nadur, este situat pe un deal deasupra orașului. În el au fost descoperite urmele unui templu megalitic (cca. 2.000 î.e.n.), și ale unui sat din Epoca bronzului, înconjurat cu un zid de apărare, situate deasupra templului. Nici pe  acesta nu puteam să-l văd, vizitarea se făcea doar în grupuri, prin programare anterioară.

De la peșteră până în oraș am parcurs în jur de 1 kilometru. De pe marginea șoselei, în depărtare, am văzut  așa numitul The Pillbox, construit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în cadrul sistemului de fortificații din zonă (1939-1940). Era o fortificație interioară, dotată cu tunuri, servită de 6 soldați.

Birżebbuġa este un oraș și port la Marea Mediterană, în Golful Sf. Gheorghe. Numele tradus în limba română înseamnă „fântână de măsline”.

Este foarte vizitat de turiști pentru plajele sale, pentru scufundări, sau plimbări cu ambarcațiuni mici.

Pentru a vedea și alte fortificații, cei aproximativ 2,5 kilometri, dintre Birżebbuġa și Marsaxlokk, i-am parcurs pe jos. Am trecut pe lângă două capele construite în secolul XIX, azi în proprietate privată.

Capela Sf. Iosif (St. Joseph Chapel), construită în 1871

Capela Maica Domnului Ajutorul Creștinilor (Church of Our Lady Help of Christians), construită în  1839

Urmând o stradă paralelă cu marea am ajuns la marginea orașului, în satul Qajjenza, unde se află Bateria Ferretti (Ferretti Battery) numită după cavalerul Ordinului Sf. Ioan Francesco Maria Ferretti, cel care a finanțat construcția (1715 și 1716), o baterie de artilerie în cadrul fortificațiilor realizate în jurul coastelor Insulelor Malteze, pentru apărarea Portului Marsaxlokk, care cuprindeau 6 baterii, Fortul Sf Lucian, două turnuri mici-Turnurile De Redin, patru reduțe și trei întărituri. Era formată din două blocuri legate în V, porțiune unde se afla intrarea principală, înconjurate de o platformă semicirculară, cu un parapet, prevăzut cu locuri pentru muschete. Între ele a fost săpat în stâncă un șanț. În anul 1770 a fost dotată cu 4 tunuri, jumătate din capacitatea sa, cărora li s-au adăugat încă două în 1785.

Bateria a funcționat până în secolul XIX, apoi a fost transformată în reședință de vară și loc de ancorare al bărcilor. În timp a suferit diverse modificări. Parapetul a fost demolat, șanțul umplut cu apă și în jurul bateriei s-a construit un dig. Apoi o parte a parapetului a fost refăcută. Azi, păstrând mult din forma inițială, funcționează ca Restaurantul Ferretti.

În zona dintre cele două orașe se află o parte a terminalului de containere din Malta Freeport.

În depărtare am văzut Fortul Sf. Lucian (San Lucian Fort), cunoscut și ca Fort Rohan, pe lângă care urma să trec. A fost construit de Ordinul Sf. Ioan  (1610-1611), ca al doilea turn de pază din sistemului de fortificații care urma să înconjure coastele insulelor Maltei.  

Era un turn poligonal, bastionat, cu o mică capelă în care se afla o pictură reprezentându-l pe Sf. Lucian, mutată în 1799 la Biserica din Tarxien. A fost dotat cu 6 tunuri, cărora li s-a adăugat o baterie de artilerie (1715). În anii 1790 a fost transformat în fort, înconjurat de un șanț, numit după după al 70-lea Mare Maestru Emmanuel de Rohan-Polduc, Fortul Rohan. În timpul blocadei franceze (1798-1800), când Ordinul a părăsit Malta, a fost folosit ca bază de aprovizionare a britanicilor, aliații maltezilor.

Sub protectoratul britanic fortul a fost extins, când în partea dinspre mare s-au construit trei cazemate și transformat în fortăreață, dotată cu tunuri mari. După 1885 nu a mai fost folosit decât în Al Doilea Război Mondial, când Royal Air Force și-a depozitat acolo bombele și posteblic, pentru o perioadă de timp, ca închisoare. Din 1964 a intrat în administrarea guvernului, apoi a Universității din Malta, departamentul de Biologie și din  1988, a fost dat Ministerului Agriculturii și Pescuitului pentru a găzdui Centrul Național de Acvacultură, azi Centrul de Cercetare pentru Acvacultură din Malta.

În zona satului Marsaxlokk au fost descoperite templele antice de la Tas-Silġ. Satul a fost locuit și folosit ca port de fenicieni, cartaginezi și romani. Fiind invadat de corsarii musulmani, a fost părăsit. În timpul Marelui Atac (1565) marina otomană a ancorat în port, de unde trimiteau trupele marine pentru a ataca. După alungarea lor și ocuparea Maltei de Ordinul Sf. Ioan, zona înconjurătoare portului a fost fortificată, Bateria Ferretti și Fortul Sf. Lucian ,pe care le văzusem, făcând parte din acea structură de apărare. Portul satului a fost folosit de armata franceză (1798) și în Revolta Malteză de trupele aliate, britanice, napolitane și portugheze.

Sub britanici portul a fost folosit în special de pescari, mai ales cei din Żejtun. Trebuind să facă naveta până la port, începând cu anul 1846 și-au construit case, s-au mutat acolo și s-a reformat satul Marsaxlokk.

Azi lângă micul sat tradițional de pescari se află rezervoarele de combustibil și se înalță coșurile Centralei Electrice Delimara.

Populația aparținea de parohia din Żejtun . După ce Marchizul Rosalia Apap Viani Testaferrata a supraviețuit unei furtuni puternice pe mare (1890), a finanțat construirea Bisericii Maica Domnului din Pompei (Our Lady of Pompei Church), din 1897 devenită parohială.  Până în anii 1920 clădirea a fost modificată și extinsă.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial Golful Marsaxlokk a fost folosit ca bază a Fleet Air Arm. Pentru a apăra sediile terestre ale Marinei Regale, pe mare au fost ancorate navele cu avioane și pe țărm au amenajat un aerodrom. Golful a devenit foarte cunoscut după summit-ul de la Malta (1989), când la bordul unei nave ancorată acolo, s-au întâlnit conducătorii celor două mari puteri- Mihail Gorbaciov (Rusia) și George Bush (SUA).

Satul este vizitat în permanență de turiști, mai ales pentru piețele sale, cu sortimente variate de marfă și duminica Piața de Pește, amenajate de-a lungul malului. Pe lângă cumpărături, atracția principală sunt bărcile specifice luzzu, cu care se pot face excursii până la Delimara sau Birzebbuġa.

Bărcile kajjik au fost create în secolul XVII, prin transformarea celor care însoțeau galerele marinei Ordinului Sf. Ioan (caici). Erau de trei tipuri, unele cu o sursă de lumină care permitea pescuitul pe timp de noapte, altul pentru transportul de pasageri, altul folosit pentru a recupera cărbunele căzut pe fundul mării în timp ce era încărcat pe nave în Marele Port. Aveau un singur catarg cu o velă și erau manevrate cu vâsle. Începând cu 1920 bărcile au fost dotate cu motoare. Azi 70% din flota de pescuit malteză se află la Marsaxlokk.

În timp  unele bărci au fost vopsite în culori țipătoare, roșu, verde, galben, albastru, unele pictate cu elemente feniciene, altele având la provă ochii lui Osiris, zeița fertilității în Egiptul antic, numite azi bărcile luzzu.

Excursia în acea zonă luase sfârșit. Cum nu-mi place aglomerația, m-am grăbit spre stația de autobuz. Aveam de așteptat cam 30 minute până la sosirea lui, timp în care și stația s-a aglomerat. Autobuzul nu a oprit, fiind ocupat la maxim. Al doilea urma să sosească peste o oră, așa că m-am hotărât să iau un taxi. Întrebând, o localnică amabilă mi-a explicat în amănunt despre aplicația care se folosește pentru cursele de taximetru. Vă sfătui să vi-o instalați, dacă vizitați Malta. Norocul nu m-a ocolit nici de acea dată. Un șofer de taxi m-a luat fără ea.

Paola și Tarxien, Malta

Vizitând Malta, în acea zi îmi propusesem să mă transfer în preistorie. În zona de sud-est existau câteva localități în care s-au descoperit și restaurat câteva situri arheologice. Din Hamrun, unde eram cazată, m-am îndreptat spre Paola, unde se aflau un templu și un hipogeu. După cca. 20 minute cu autobuzul, am coborât în apropierea Centrului Islamic (Islamic Centre), un complex format din Moscheea Mariam Al-Batool, o școală, Centrul Cultural, un cimitir islamic, Grădina Mediteraneană, construit începând din 1978 și  inaugurat în 1982. 

În apropierea lui, zonă numită Ghajn Dwieli, în 1953 călugării capucini au construit o capelă. În timp devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu Biserica Sf. Anton de Padova (St. Antony of Padua Church), inaugurată în 1965.

În spatele ei se află ruinele unuia dintre cele trei temple megalitice păstrat până azi, Templul Kordin III, celelalte fiind distruse în Al Doilea Război Mondial. Deziluzie. Ruinele erau înconjurate cu gard de piatră și, chiar întrebând, nu am găsit cum aș fi putut intra.

De acolo m-am îndreptat spre centrul orașului, numit după fondatorul lui. Localitatea a fost înființată în 1626 de Marele Maestru Antoine de Paule, la acea vreme numită Casal Nuovo (Orașul Nou). Pentru a-l popula, cei care se mutau acolo au fost scutiți de plata datoriilor.

Fiind situat în apropierea mlaștinilor de la Marsa, multă populație s-a îmbolnăvit de malarie. Treptat Paola a fost părăsită, la începutul stăpânirii britanice ajungând aproape să fie depopulată.

Pentru a-l repopula, britanicii au acceptat inițiativa unui localnic, care a desecat mlaștinile, cu condiția ca terenurile respective să intre în proprietatea sa.

Imediat după formarea orașului, cu acordul Papei Urban VIII, Ordinul Sf. Ioan a construit prima biserică din Paola (1630), Biserica Sf. Ubaldesca. După ce Ordinul a părăsit Malta biserica a intrat în proprietatea statului. Sub britanici a devenit Biserică Parohială (1901-1929). Numărul populației crescând, în central orașului s-a construit o nouă biserică (1924-1967), care a preluat funcția de parohială, actuala Bazilică Cristos Rege (Basilica Christ the King Church).

La fațadă a fost creat un portic, mărginit de două șiruri a câte 6 coloane ionice, care susțin cornișa. A fost flancată de două turnuri-clopotniță înalte, terminate prin câte o cupolă, susținută de arcade, postate pe coloane ionice. 

Același tip de coloane au fost folosite și în interior, pentru a susține tavanul și cupolele.

În spatele altarului principal a fost postată statuia lui Cristos, în mărime naturală.

Pe laterale biserica a fost ornată cu tablouri și statui reprezentând personaje biblice și personalități religioase.

Au fost create altare secundare, în fiecare fiind postat un tablou reprezentând sfântul căruia îi este dedicat.

Deasupra ușii centrale s-a postat orga.

În anul 2020 biserica a fost ridicată la rangul de bazilică minoră.

Pe o străduță din apropiere se afla intrarea la Hypogeul Hal-Saflieni, azi în patrimoniul UNESCO, un fost templu creat în neolitic (3.800-2.500 î.e.n.), deasupra căruia, ulterior, s-au creat locuri de înmormântare. În sit au fost descoperite statuete, amulete, diverse obiecte, din acele perioade. Alt ghinion. Intrarea se făcea prin programare pe NET, cu multe luni în urmă. Degeaba am explicat că sunt doar o persoană, nu am putut intra.

M-am întors și am intrat în orașul Tarxien. Paola și Tarxien sunt situate unul în continuarea celuilalt, delimitate doar administrativ. Speram ca măcar templele neolitice, restaurate în Tarxien, să le pot vizita.

La o întretăiere de străzi am văzut Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Monument to Heroes of the Second World War), inaugurat în 1992.

De acolo, nici 5 minute de mers și am ajuns la Templele Tarxien (Tarxien temples). Altă dandana. Puteam să intru dacă plăteam biletul cu cardul, pe care nu-l aveam la mine. Totuși am avut noroc cu o persoană amabilă care m-a ajutat, de asemenea că nu erau mulți vizitatori și am putut să savurez imaginea de ansamblu.

Fostele temple au fost descoperite în 1913 când, arând terenul, fermierii au dat peste niște blocuri mari de piatră. Proprietarul terenului l-a contactat pe directorul Muzeului Național și în curând au început săpăturile arheologice. Până în 1920 au fost descoperite patru temple,  numeroasele artefacte și plăci decorate, azi etalate în Muzeul de Arheologie din Valletta. Săpăturile au fost oprite în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Postbelic reluate, în timp ruinele au fost restaurate și completate cu porțiuni noi, cum ar fi intrarea principală reconstruită în 1956. Lucrările au fost terminate în anul 2015. Pentru protecție, situl a fost îngrădit, acoperit cu un cort, apoi amenajat și deschis publicului spre vizitare.

Au fost datate din neoliticul târziu (3.600-2.500 î.e.n.). Deasupra lor s-au găsit urmele unui cimitir de incinerare din Epoca Bronzului. 2000 de ani mai târziu, în Epoca Romană, au fost acoperite și zona transformată în terenuri agricole, dotate cu canale de apă, cisterne și o parte ocupată cu clădiri de locuit.

Din Templul de Sud (aprox. 3.100 î.e.n.) s-au păstrat două încăperi semicirculare (abside), din fiecare pornind câte un pasaj central, înconjurate de pereții vechi, porțiuni situate puțin deasupra nivelului solului. În perioada construirii ultimului templu, Templul Central, pentru a se crea acces la el, una dintre abside a fost modificată. Pe lângă cele două abside, între pereții interiori ai templului se află și alte încăperi mici.

Templul de Est a fost construit în aceeași perioadă cu Templul de Sud, cu patru abside, în care s-au păstrat pereții și pavajul inițial. Se presupune că unul dintre pereți a fost spart în perioada construirii Templului Central. Arheologii l-au reconstruit în 1920.

În afara zidurilor se aflau câteva încăperi mici. Se presupune că erau legate de templu prin unele spații sau găuri din zid.

Templul Central (aprox. 3.000 î.e.n.) a fost construit cu 3 perechi de abside mari, cu un tâlp central care a păstrat nuanța roz, indicând că acolo se efectuau incinerări. Între ele s-a creat un pasaj central, flancat cu paravane, decorate cu 4 spirale. Pe ele, în interiorul încăperilor, se află câte un raft mic. Din construcțiile vechi, în absida centrală s-au păstrat o parte din ziduri și pavajul megalitice și în absida din est o parte dintr-un zid roman.

Între încăperi, o piatră trapeziodală indică locul fostei porți de intrare. Și în acest templu absidele au fost înconjurate cu încăperi mici.  

În partea de est, la distanță de cele trei temple, s-a descoperit și un templu mai mic, datat din 3.250 î.e.n.

Multe vestigii preistorice au fost găsite și în cimitirul de lângă sit.

În cimitir se află o biserică dedicată Învierii lui Cristos, din cauza locației, numită de localnici Biserica Sufletelor (Church of Our Souls).

În sfârșit am reușit să văd ceva din ce-mi propusesem. Urma să mă deplasez în regiunea de sud a Maltei, unde se aflau un sit arheologic și o peșteră. Până la autobuz am ales un drum care trecea pe lângă câteva biserici.

Biserica Sf. Bartolomeu (San Bert Apostol Church) a fost construită începând cu anul 1764. 

Existând niște neînțelegeri cu inchizitorul, construcția a stagnat și a fost terminată abia în 1776.

Capela Sf. Maria (St Mary Chapel), numită de maltezi Tar Rokna (de la colț), azi este lipită lateral de alte clădiri. A fost construită în perioada 1729-1737, cu două turnuri-clopotniță, între care a fost postată statuia Maicii Domnului (1909).

Am ajuns la Biserica Parohială Buna Vestire a Domnului Nostru (The Parish Church of the Annunciation of Our Lord), în apropierea căreia se afla stația de autobuz. Biserica a fost construită după înființarea parohiei (1592), pe locul a trei capele, în timp îndelungat.

Inițial s-a ridicat clădirea cu decorurile arhitecturale (1610-1627). Până în 1636 i s-au ridicat turnurile-clopotniță, apoi au fost create câte trei capele laterale, terminate în 1740. Până în 1782 fațada a fost modificată.

Altarul principal a fost schimbat cu unul din marmură (1779). În spatele lui s-a postat un tablou înfățișând Buna Vestire (1874).

Interiorul a fost modificat în urma Consiliului Vaticanului II (1959). Azi, pe lângă altarul principal, în biserică există 11 capele laterale, cu altarele lor și picturile reprezentând sfinții cărora au fost dedicate.

Citește și Birżebbuġa și Marsaxlokk, Malta

Cospicua și Senglea, Malta

În excursia mea prin Malta, din orașul Birgu, fără să-mi dau seama, am intrat în orașul Cospicua, orașele fiind situate unul în continuarea celuilalt, în Marele Port. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În Evul mediu localitatea se numea Bormla (fântâna Domnului). După ce Malta a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, pentru apărare împotriva atacurilor otomane, a fost fortificat (1638-1710). În timp s-au construit zidurile de apărare, numite Liniile Santa Margherita și Liniile Cottoniera, ultimele păstrându-se până azi, bastioane și porți.

Biserica și Mânăstirea Sf. Tereza (St. Theresa Church and Monastery)-1625

În 1722 al 65-lea Mare Maestru Marc’Antonio Zondadari a ridicat Bormla la rangul de oraș. Fiind bine fortificat, l-a numit Cospicua. Încă din perioada fortificării, Ordinul a început și construcția unui șantier naval, ulterior folosit de britanici, mai ales pentru Războiul din Crimeea (1852-1856). După câștigarea independenței Maltei șantierul naval al orașului a devenit adesea un element al disputei între Uniunea generală a Muncitorilor și guvernele succesive. La începutul secolului al XXI-lea, sub conducerea partidului Naționalist, șantierul a fost micșorat. Actual se discută transformarea zonei într-un centru comercial și turistic.

Orașul Cospicua este cunoscut și sub numele Orașul Neprihănit, luat de la patroana sa religioasă, Fecioara Maria, a cărei sărbătoare are loc anual în decembrie.

Prima biserică  construită de Ordinul Sf. Ioan (1565) a fost dedicată Fecioarei Maria. Biserica Imaculatei Concepții (The Church of Our Lady  of the Immaculatte Conception) a devenit parohială în 1586. Numărul enoriașilor crescând, biserica a fost extinsă (1684), apoi înlocuită cu actuala clădire (1732).  În anul 1828 Papa Pius VII i-a acordat statutul de colegiată.  În biserică se pot vedea statuia Fecioarei Maria (1689), creată de o călugăriță carmelită, în spatele altarului principal un tablou reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul în brațe (sec. XVII) și picturile domului, reprezentând personaje biblice, între care David, Ezechiel, Moise și Isaia (1884).

Vis a vis de ea, peste un canal cu apă, într-o clădire construită de britanici ca atelier al Marinei Regale (1841-1844),  refăcută după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial și restaurată în perioada 2016-2019, funcționează o parte din Universitatea Americană din Malta (American University of Malta), instituție privată, inaugurată în anul 2017.

Azi, numită Clădirea Sadeen, găzduiește sălile de curs, laboratoarele, biblioteca și partea administrativă a universității. Universitatea deține și Clădirea Cavalerilor (1689), etajată de britanici, postbelic ruinată, ulterior restaurată pentru universitate.

Orașul Cospicua ocupă și o porțiune dintr-o peninsulă, unde se continuă cu orașul Senglea, direcție în care m-am îndreptat și eu. După un scurt urcuș, am ajuns la Biserica Sf. Pavel (St Paul’s Church), construită în perioada 1735-1740, pe locul unei biserici vechi (1590). A fost creată cu altarul principal, în spatele căruia s-a postat un tablou reprezentând martiriul Sf. Pavel și două altare laterale cu tablouri Sf. Barbara și Sf. Familie.

În continuare, urmând strada centrală, m-am îndreptat spre intrarea în Senglea.

Prima construcție de pe peninsula Isola a fost Fortul Sf. Mihai, ridicat de Ordinul Sf. Ioan, după Marele Atac otoman (1551). Apoi s-au construit fortificații, în centrul cărora s-a format orașul, numit Senglea, după Marele Maestru Claude de la Sengle.

În secolul XIX,  pentru construirea șantierului naval, o parte a fortificațiilor din Senglea și Bormla au fost demolate. Restul au fost avariate grav de bombardamentele aeriene din Al Doilea Război Mondial.

În secolul XXI o parte din ruine a fost restaurată, azi putându-se vedea Bastionul Sheer, un zid care-l leagă de Bastionul Sf. Mihai și un zid de apărare, cu fosta poartă principal a orașului, Poarta Sf. Ana.

Traversând fortificația, am ajuns la Bazilica Nașterea Sf. Fecioare Maria (The Basilica of the Nativity of Mary). A fost construită după înfrângerea Marelui Asediu otoman (1580), motiv pentru care a fost numită și Bazilica Maicii Domnului a Victoriilor (Basilica of Our Lady of Victories). În biserică a fost postată statuia din lemn a Fecioarei Maria, în 1631 pictată și aurită.

În 1786 Papa Pius VI a declarat-o Biserică Colegiată.

În 1921 statuia Fecioarei Maria a fost încoronată cu o diademă ornată cu diamante și pietre prețioase, moment în care Papa Benedict IV a ridicat biserica la rangul de  bazilică. Ulterior lângă statuie au fost postați patru îngeri de argint (1934).

Biserica a fost distrusă de bombardamente din 1941. A fost reconstruită și în 1956 sfințită.

Pe fațadă, lateral de ușa principală, au fost postate câte două coloane, care susțin un fronton triunghiular, deasupra căruia se află statuia Fecioarei Maria. Biserica a fost prevăzută cu două turnuri-clopotniță, cu șapte clopote, la rândul lor decorate cu coloane.

În interior, pe părțile laterale, au fost postate statuile sfinților cu care Maria a avut contact, busturile Papei Benedict al XV-lea, Arhiepiscopului Mauro Caruana, simbolul Sengleei, Marelui Maestru La Sengle și tablouri care prezintă scene și personaje biblice.

În spatele bazilicii se află Arhivele și Sala de Studiu, unde se păstrează manuscrise din secolele XVII- XVIII.

Lângă biserică se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Monument to Heroes of the Second World War).  

Am continuat plimbarea spre capătul peninsulei, studiind arhitectura specifică a caselor, sau privind câte o bucățică din mare, la capătul străduțelor laterale.

La capătul străzii, într-o piațetă, zonă cunoscută în secolul XVI ca „înălțimea morii”, în 1596 s-a construit Biserica Porto Salvo (vizita Sfintei Fecioare Maria la Sf. Elisabeta), pentru pescarii din Senglea. Cu acordul episcopului, în 1662 a fost predată Oratoriului Sfântul Filip Neri, care a demolat-o. Pe locul ei a construit o mânăstire și Biserica Sf. Filip (St. Philip’s church), lucrări încetinite de o epidemie de ciumă (1670-1690).

În partea superioară a fațadei bisericii s-a creat o nișă, în care a fost postată statuia Fecioarei Maria cu copilul Iisus. Din piatră albă, cu fundal albastru, era văzută de departe. De multe ori marinarii o salutau aprinzând petarde și li se răspundea prin tragerea clopotelor.

Altarul principal a fost decorat cu un tablou care o prezintă pe Fecioara din Porto Salvo binecuvântând Portul Mare, însoțită de Sf. Pavel și Sf. Agata, patronii Maltei, Sf. Ecaterina din Alexandria și Sf. Elmo, ocrotitorii marinarilor.

În laterale s-au creat 6 altare, 2 mai mari, închinate Sf. Pilip Neri și Sf. Andrei și patru mai mici, închinate Maicii Domnului din Muntele Carmel, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Leonard și Sf. Mihail, fiecare cu câte un tablou prezentându-l pe sfântul respectiv. 

Cupola bisericii a fost construită în 1734. Inferior de ea, în colțurile arcelor s-au creat prelungiri triunghiulare pictate, prezentându-i pe Sf. Ana cu Maica Domnului, Sf. Ioachim, Sf. Elisabeta și Sf. Zacherie cu Sf. Ioan Botezătorul. Panourile cupolei au fost pictate abia la începutul secolului XX. Ele îi prezintă pe Avraam, Isaac, Iacov, David, Ieremia, Ezechiel și Daniel.

Deși aparțineau oratorienilor, biserica și mânăstirea erau administrate de protopopul de Senglea. În perioada 1795-1798 mânăstirea a devenit locul de detenție pentru 10 preoți, arestați de ultimul inchizitor al Maltei, Giulio Carpegna.

În timpul epidemiei de holeră (1837), Spitalul Central din Floriana fiind supraaglomerat, guvernatorul Maltei a transformat mânăstirea și biserica în carantină pentru cei infectați.

Oratorienii au funcționat în Malta până în 1928,  când preotul Angelo Raggio a decedat și biserica a devenit parohială. Bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial au distrus-o. Ulterior refăcută, din 1958  a fost ocupată de catolicii iezuiți. Rămânând foarte puțin cler, în 2008 a fost predată Ordinului Salezian.

Încă puțin și ajungeam în capătul peninsulei.

Acolo se află Grădinile Gardjola (Gardjola Gardens), amenajate prima dată în 1551, la ordinul Marelui Maestru De La Sengle.

La marginea lor se află și azi fostul Turn de Pază, pe care se pot vedea, sculptate în piatră, simbolurile pazei- ochiul, urechea și o pasăre Macara.

În grădini a fost creată o fântână și postate câteva sculpturi.

Grădinile sunt înconjurate de o parte din fostele fortificații. De acolo se deschise o panoramă largă asupra Vallettei, Florianei, Fortului St. Angelo, etc.

Am ieșit din grădini printr-o poartă amenajată în fostele ziduri. În față mi s-a arătat o parte din Birgu și lateral o străduță, pe care am urmat-o. 

În drumul de întoarcere am trecut pe lângă Memorialul Juan Batista Axopardo (Juan Batista Axopardo Memorial), dezvelit în anul 2001, dedicat localnicului (1772-1848), devenit corsar și militar, care a luptat sub steagurile Țărilor de Jos, Spaniei și Argentinei. 

Îndreptându-mă spre stația de autobuz din centrul orașului, am urcat pe lângă Biserica Sf. Iulian (St. Julian’s church). Prima biserică a fost construită sub aragonezi (1311), apoi a fost preluată de Ordinul Sf. Ioan (sec. XVI) și în final distrusă de marele cutremur din Sicilia (1693). Ruinele au fost demolate și pe locul lor s-a construit actuala clădire (1700-1712), cu stema Episcopului Davide Cocco Palmieri postată pe fațadă. În 1821, în spatele altarului a fost postat un tablou, reprentându-l pe Sf. Iulian, cu Forturile St. Angelo și St Mihail în spate. În decursul timpului biserica s-a deteriorat. Clopotnița a fost dărâmată, reconstruită după planurile originale (1998) și dotată cu patru clopote, dintre care unul datând din anul 1723.

Citește și Paola și Tarxien, Malta

Orașul Birgu, Malta

Orașul Birgu, numit și Vittoriosa, este situat în regiunea de sud-est a Maltei, pe un promontoriu din sudul Marelui Port. A urmat aceeași istorie cu a întregii insule,  începând cu fenicienii, până la ultimii ocupanți, britanicii. La capătul promontoriului a existat un castel, Castrum Maris. În Evul Mediu, când  comunele insulei au fost organizate în regiuni, aflate sub jurisdicția diferitelor orașe, mulți locuitori din zona Birgu au refuzat jurisdicția Mdinei, susținând că aparțin de castel. După ce insula a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, opt cavaleri, aparținând diferitelor limbi, au evaluat localitatea (1526), apoi a fost refăcută, s-a construit o mânăstire și ordinul și-a creat sediul acolo, Birgu devenind „capitală” a insulei.

Cum atacurile otomane erau dese, au înconjurat orașul cu un șanț și în afara lui au construit un zid de apărare. Pe locul vechiului Castrum Maris au construit Castelul Sf. Angelo, un fort legat de oraș printr-un pod mobil. În timpul Marelui Atac otoman (1565) fortificațiile au rezistat. Orașul nefiind cucerit, a fost numit Vittoriosa (oraș victorios). Apoi Ordinul a construit noua capitală Valletta și sediul, mânăstirea, casele cavalerilor au fost mutate în ea. În timpul blocadei franceze, o parte din trupele lor au fost încartiruite în Birgu. Maltezii s-au răsculat, cu ajutorul primit de la Marea Britanie, Portugalia și Napoli, i-au înfrânt și francezii s-au retras.  Apoi insula a intraat sub Protectorat Britanic. În Birgu și-a stabilit baza Flota Mediteraneană a Marinei Regale, care a staționat acolo până în 1979 când, Malta câștigându-și independența,  britanicii s-au retras. Azi Fortul St. Angelo este utilizat exclusiv de cavalerii Ordinului Suveran Militar al Maltei, drept primit de la guvern.

Pentru a vizita orașul istoric, am pornit de la Bastionul Sf. Ioan (St. John Bastion). În fața lui, în secolul XVII a fost construit un meterez (Couvre Porte Counterguard), în timp modificat.

Pe rând au fost construite patru porți, prima fiind Poarta Principală (Cover Gate).

Poarta Avansată (Advanced Gate) a fost creată în dreapta Bastionului Sf. Ioan. A existat și a patra poartă, Poarta Marină, situată în extremitatea vestică, care a fost distrusă în timpul unei explozii din armurărie (1806).

Pentru a face legătura între părțile bastionului a fost creată Poarta de Provence (Gate of Provence).

În secolul XVIII britanicii au transformat meterezul Couvre Porte în cazarmă militară, în Al Doilea Război Mondial transformată în sediu de Poliție, ulterior centru de apărare civilă, când s-au construit adăposturi antiaeriene. Azi în el funcționează Muzeul Războiului din Malta (Malta War Museum), care etalează arme, uniforme, medalii, documente, filmări originale ale războiului, unele situate în fostele adăposturi.

Azi intrarea în orașul istoric se poate face și pe o stradă rutieră, printr-o poartă mai modernă, amenajate ulterior.

Înaintând pe acea stradă am ajuns în dreptul Bisericii Sf. Gheorghe (St. George Church) care, după stabilirea cavalerilor în Birgu, împreună cu alte două biserici, care nu au supraviețuit, a fost folosită de cei de etnie greacă, restul bisericilor aparținând dominicanilor. 

Biserica Dominicană BunaVestire (Good Annunciation Dominican Church) a fost preluată și modificată de Ordinul Sf. Ioan, de la vechea mânăstire, înființată de dominicanii stabiliți la Birgu (1528).  După stabilirea în Malta a primului inchizitor, un reprezentant al Papei cu sarcina de a proteja credința romano-catolică din Malta și de a judeca cazurile de erezie (1574), biserica a fost înapoiată dominicanilor. A funcționat până în Al Doilea Război Mondial când, împreună cu mânăstirea, au fost distruse de bombardamente. Postbelic au fost reconstruite (1960). 

După ce a preluat biserica, lângă ea Ordinul a construit un palat (1543), pentru Tribunalul nou înființat, Magna Curia Castellania Melitensis. Acesta a funcționat până în 1572, când a fost mutat în Castellania din Valletta. Apoi clădirea a fost renovată și folosită ca sediul al Inchiziției, tribunal, închisoare și o mică încăpere ca loc de rugăciune al evreilor. În timp Palatul Inchizitorului (Inquisitor’s Palace) a fost transformat în stil roman, cu influențe baroce. În 1630 inchizitorul Fabio Chigi, cel care ulterior a devenit Papa Alexandru VII, a achizionat câteva proprietăți alăturate și a extins palatul. În marele cutremur din Sicilia palatul a fost avariat, ulterior refăcut și în timp modificat, azi din fostul palat păstrându-se doar o curte mică înconjurată de galerie cu arcade. 

Sub scurta ocupație franceză (1798-1800), Napoleon a desființat inchiziția, membrii ei fiind forțați să părăsească Malta în două zile. Apoi insula a fost preluată de britanici care au transformat clădirea în spital militar, apoi în loc de cazare a ofițerilor staționați la cazarma de lângă fortul din Senglea. La începutul secolului XIX clădirea a fost transferată autorităților civile, în schimbul unor proprietăți în Valletta. Din 1926 a fost adminstrată de Departamentul Muzeelor, care a restaurat-o. Timp de trei an, pân la refacerea ei, în fostul palat s-a mutat mânăstirea dominicană, distrusă în bombardamente (1942-1945), apoi, restaurat a fost amenajat ca muzeu (1966). La sfârșitul anilor 1980 muzeul era în declin și doar părți din el au rămas deschise pentru vizitatori. Palatul a fost redeschis ca Muzeu Național de Etnografie (1992), în care sunt expuse și exponate legate de inchiziție, machete ale unor clădiri azi dispărute, etc.

În 1542 Episcopul Domenico Cubelles a cumpărat casa familiei Abela și a amenajat-o pentru reședința sa. În Palatul Episcopului (Bishop’s Palace) funcționau adminstrația romano-catolică și un tribunal ecleziastic. Într-o clădire adiacentă se afla închisoarea în care deținuții așteptau judecata. După ce Valletta a devenit capitală, episcopul și-a mutat reședința acolo, în Birgu rămânând administrația (curia). În secolul XVIII palatul a găzduit o școală, dezafectată la începutul secolului XXI. 

O parte dintr-una dintre cele mai vechi clădiri, construite de Ordinul Sf. Ioan în Birgu, s-a păstrat până azi, cu numele de Sala Cavalerilor (The Knights Hall). Inițial clădirea a funcționat ca Armurărie (Armoury). Avea un singur nivel. Pe cele patru fațade a fost prevăzută cu uși, pentru a facilita o distribuție mai rapidă a armamentului și proviziilor în caz de urgență. În timpul Marelui Asediu otoman (1565) a servit și ca spital pentru răniți. Clădirea a fost etajată în 1636. Intrând sub ocupația britanică a fost transformată în spital și cazarmă pentru militari. În 1806 o explozie puternică a magaziei prafului de pușcă a avariat grav multe din clădirile din apropiere. Postbelic clădirea a fost transformată în școală primară pentru copiii din Birgu și orașele învecinate.   

Înaintând pe străduță, am ajuns la malul mării, unde se află fostul Bastion St. James, azi încadrat de clădiri de locuințe, o mică piațetă pentru relaxare și loc de parcare al proprietarilor din zonă.

Primul bastion, pentagonal, cu două niveluri (1565), a fost refăcut și modificat în secolul XVIII. În timpul lucrărilor de restaurare (sec. XXI) s-a descoperit o parte din bastionul original.  

M-am întors spre centrul orașului vechi, pe lângă o clădire din 1660, construită ca mânăstire de călugărițe, folosită ulterior ca depozit de arme și din 1800 transformată în Primul Spital Naval Britanic din Malta (First British Naval Hospital).

Când Ordinul s-a instalat în Birgu, pe lângă sediul Marelui Maestru, clădiri administrative, mânăstire, biserici, au fost construite și cinci Auberge, case ocupate de cavalerii de diferite limbi.

Prima Auberge de Castille, León et Portugal (1530) nu a supraviețuit și în 1574 a fost înlocuită cu o nouă clădire,  la rândul ei modificată în timp. Clădirea de azi, în proprietate privată, păstrează din vechea clădire doar o porțiune de zid și un decor.

Uitându-mă după plăcile explicative, postate pe clădirile vechi, m-a adus la realitate un atelier, demonstrându-mi că totul a fost cândva și că viața merge înainte, azi clădirile fiind funcționale sau locuite.

Trecutul cu prezentul se adunau și în următoarea clădire, fosta  Auberge de France, azi Consiliul Local Vittoriosa (Vittoriosa City Council), pe care cavalerii francezi au locuit-o până când s-au mutat în Valletta (1533-1571). Ca toate clădirile părăsite de cavaleri și aceasta a fost vândută (1586).  Până la începutul secolului XIX a trecut din proprietar în proprietar, apoi a intrat în posesia familiei Vella. Fiind foarte bogată, clădirea a început să fie numită de localnici Palatul milionarului. În perioada 1852-1918, fiind în administrația guvernului, a fost transformată în școală primară, ulterior a fost închiriată de Lorenzo Zammit Naro, care a transformat-o  pentru fabricarea de mobilier. Postbelic a fost părăsită, în perioada 1966-1978 folosită ca atelier de dulgherie, transformată în muzeu (1981-1987) și după restaurarea din 2010, închiriată de Consiliul Local (2012), care funcționează și azi.

Legată de Auberge de France se afla reședința administratorului spitalului Ordinului, Sfânta Infirmerie Proud’Home, funcția fiind ocupată de unul din cavalerii francezi.

Reședința se afla în apropierea spitalului. Pe locul lui în 1679 s-au construit Biserica Sf. Ana (St. Anna church) și Mânăstiriea Benedictină Sf. Scolastica (St. Scholastica Benedictine Monastery), azi încă funcționale, mânăstirea fiind folosită de o mică comunitate de călugărițe benedictine.

Pe locul unei biserici vechi (1400), în 1561 a fost construită Biserica Maicii Domnului a Îngerilor (Church of the Virgin of the Guardian Angels). Biserica fost refăcută un secol mai târziu (1624) și preluată de Ordinul Sf. Filip Nerri (1652). Lângă biserică preoții Ordinului au construit un oratoriu, pe care l-au folosit până în secolul XIX, când Ordinul a fost dizolvat, clădire distrusă în Al Doilea Război Mondial. În perioada 1737-1739 au extins biserica sub forma actuală, ulterior i-au adăugat o sacristie și o clopotniță. Postbelic biserica, avariată de război, a fost părăsită.

În 1462 nobilul spaniol De Guevara, familie ai cărei membri ulterior au fost guvernatori ai Castelului St. Angelo, a construit Biserica Maica Domnului din Monserrat. În timp degradându-se, în 1784 a fost refăcută și hramul schimbat, devenind Biserica Sfinta Treime (Holy Trinity Church). Clădirea a fost distrusă de bombardamente din Al Doilea Război Mondial. Postbelic a fost refăcută (1945).

Dorind să vizitez Fortul St. Angelo, am coborât spre malul apei. Fortul a fost construit de Ordinul Sf. Ioan, pe locul fostului castel Castrum Maris, în centrul Marelui Port (sec. XVI). Din păcate am renunțat să-l vizitez, la intrarea în fort fiind o coadă mare de persoane.

Am luat-o agale înapoi, urmând faleza orașului.

Peste apă se vedea o parte din Senglea, unul dintre cele trei orașe fortificate din zonă.

La mal erau ancorate nenumărate vase mici.

Zona a fost restaurată la începutul anilor 2000. Într-o clădire ridicată în 1553, Palatul Generalului Galerelor (The Palace of the General of the Galleys), titlu deținut de Leone Sforza și Juan de Valette, folosită și de visteria Ordinului Sf. Ioan, azi funcționează un cazinou.

Lângă ea se afla arsenalul marinei Ordinului. Sub britanici, pe locul lui a fost construită Brutăria Marinei Regale Britanice (1842-1845). Zilnic aproviziona cu cca. 14.000 de kilograme de pâine și biscuiți, produse folosindu-se mașini acționate cu abur. Postbelic clădirea a devenit sediul Poliției Amiralității și în câteva camere au funcționat birouri și magazine. După câștigarea independenței Maltei, când britanicii s-au retras (1979), o perioadă clădirea a rămas nefolosită. 

După ce a fost amenajat,  în 1992 a fost inaugurat Muzeul Maritim din Malta (Malta Maritime Museum), care etalează bărci, ancore, amfore, tunuri, arme, documente, picturi, uniforme, un motor cu abur din anii 1950, o navă de clasa a treia a marinei Ordinului Sf. Ioan și cea mai mare ancoră romană găsită până azi în lume, cântărind 4 tone. 

Trecând de muzeu, am ajuns în dreptul unui mic giratoriu, pe marginea căruia se înălța Biserica Colegiată Sf. Laurențiu (St. Lawrence Collegiate Church). A fost construită de cavalerii Ordinului Sf. Ioan pe locul fostei Capele Sf. Laurențiu (1436). Au folosit-o ca Biserică Conventuală până la construirea Vallettei, când Ordinul și-a mutat sediul acolo (1530-1571).

În perioada 1681-1696 clădirea a fost refăcută și i s-a ridicat un turn-clopotniță, al doilea fiind construit abia în 1913. În spatele altarului a fost postat un tablou reprezentând martiriul sfântului.  În 1820 Papa Pius VII a transformat-o în Biserică Colegiată. În Al Doilea Război Mondial biserica a fost avariată, când cupola, sacristia, sala capitulară și capela Sf. Sacrament au fost distruse. Postbelic biserica a fost refăcută, capela în 1951, cupola în 1952 și restaurată.

De acolo am continuat plimbarea, studiind clădirile situate pe celălalt mal al apei, aparținând celorlalte două orașe fortificate, Cospicua și Senglea, pe care urma să le vizitez.

Senglea

Bastionul Sheer

Cospicua

Citește și Cospicua și Senglea, Malta

Fleur de Lys, Santa Venera și Hamrun, Malta

În excursia mea prin Malta, după ce vizitasem orașul Birkirkara, am pornit pe jos spre Hamrun, unde eram cazată. Drumul, de aproximativ 2 kilometri, trecea prin două localități, pe care așa puteam să le văd parțial. Localitatea Fleur-de Lys s-a format după construirea Apeductului Wignacourt (Wignacourt Aqueduct), în scopul transportării apei de la izvoarele din Rabat și Dingli, pentru a alimenta capitala Valletta.

Recondiționate, azi părți din apeduct se întind de-a lungul localităților.

Aproape de apeduct și de intrarea în actuala Santa Venera, în mijlocul unui giratoriu, se află Poarta Fleur de Lys (Fleur de Lys Gate), reconstruită în perioada 2014-2016, pe locul primei porți, numită atunci și Arcul Wignacourt, după simbolurile lui postate pe ea, grav avariată în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și ulterior demolată.  

După terminarea construcției apeductului (1615) în zonă s-au stabilit familii de fermieri. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, după bombardarea Portului Mare, o parte din populația celor trei orașe fortificate,  rămasă fără case, s-a refugiat acolo.

Britanicii au construit bateria antiaeriană Fleur de Lys, unde s-au mutat numeroase birouri guvernamentale și treptat s-a format localitatea, numită după baterie (1946), azi aparținând administrativ de Birkirkara.

Religios, populația aparținea de parohia Santa Venera, în biserica căreia se oficiau slujbele. Deoarece foarte puțini se deplasau până acolo, în perioada 1945-1946 carmeliții au construit Biserica Maicii Domnului de pe Muntele Carmel (Church of Our Lady of Mount Carmel), devenită biserică parohială, după Arhiepiscopul Gonzi a desemnat Fleur de Lys ca parohie independentă (1975).

Biserica a fost ornată cu tablouri, reprezentând  scene religioase, statuia Fecioarei de pe Muntele Carmel, cumpărată în 1948 din Roma, statuile Maicii Domnului și Sf. Iosif.

În spatele altarului a fost postat un tablou care o înfățișează pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, oferindu-i Sf. Simion o mantie bisericească (scapular).

Un ansamblu de clădiri din localitate iese în evidență prin cupola situată central. În Conservatorio Vincenzo Bugeja, numit după cel care l-a construit (1820-1890), azi  funcționează un azil pentru fetele sărace. Vincenzo și-a câștigat averea în cazinourile Europei, prin jocuri de noroc . În a doua jumătate a secolului XIX a devenit membru al Consiliului Guvernului, când a făcut modificări în legislația penală și comercială din Malta. În decursul vieții a fondat mai multe organizații de caritate pentru bolnavi, săraci și fetele orfane. Prin testament a finanțat un fond pentru imigranții maltezi. Pentru aceste acte caritabile în 1887 Papa Leon XIII  i-a acordat titlul de marchiz.

Azi Institutul Tehnic din Santa Venera îi poartă numele, Instituto Tecnico Vincenzo Bugeja.

Lângă institut se află o clădire din 1730, atunci situată la periferie, în apropierea apeductului, la marginea dinspre Hamrun. Palazzo Manoel a fost construit, în stil baroc, ca reședință de vară pentru Marele Maestru António Manoel de Vilhena.

În fața casei a fost amenajată o grădină mică, delimitată de un zid, pe care au fost postate statuile din piatră a unor lei, care țin stema lui Vilhena, stemă situată și deasupra porții de intrare. După acele sculpturi palatul a fost numit și Casa cu Lei (House of the Lions). În spatele ei a fost amenajată o grădină mare. 

În blocada franceză clădirea a fost folosită ca bază de comandă a insurgenților maltezi, ulterior ca reședință pentru guvernatorul Maltei, în anii 1820 a intrat în proprietatea familiei Whitemore, apoi a devenit depozit al Departamentului Muzeelor. Până în 1968 în ea funcționat o școală primară. După ce a fost restaurată (1977-1978) clădirea a fost transformată în casă de oaspeți pentru vizitatorii importanți ai Maltei, o parte din grădina mare, amenajată și deschisă publiculuicu numele de Grădinile Romeo Romano. Ulterior a găzduit diverse departamente și ministere. Azi grădinile sunt desființate și fostul palat este sediul Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Proiectelor de Capitală.

Orașul Santa Venera a înflorit la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, când numărul populației a crescut și s-a extins.

În perioada 1912-1918, pe locul unde a existat o biserică veche (1473), reconstruită în perioada 1658-1688, carmeliții au construit Mânăstirea cu Biserica Sfânta Venera Veche (Santa Venera Old Church), azi numită veche, deoarece există o altă biserică nouă, cu același hram. În piațeta din fața ei, pe un piedestal, se află statuia Sfânta Venera (St. Venera statue). A funcționat ca Biserică parohială până în 1989, când s-a terminat construcția la biserică nouă s-a terminat.

Biserica Sf. Iosif  (St. Joseph Church), împreună cu Institutul Sf. Iosif, de care aparține, au fost construite pe un teren achiziționat de la guvern (1916). Fațada bisericii  a fost decorată cu pilaștri, în partea inferioară cu capiteluri ionice, în cea superioară cu capiteluri corintice. Deasupra ușii, într-o nișă centrală a fost postată statuia Sf. Iosif, pe lateralele lui câte un înger păzitor. Azi sunt administrate de Societatea Misionară Sf. Pavel.

Actuala Biserică parohială, Biserica Sfânta Venera (Santa Venera Church) a fost construită în perioada 1954-1967, când lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor și cripta bisericii a fost folosită pentru slujbe. Deși neterminată, a devenit Biserică parohială în 1989. Un an mai târziu lucrările au fost reluate, după un proiect modificat, în stil renascentist și romanic. Clădirea, fără clopotniță, a fost terminată în 2005.

Încă puțin de mers și am intrat în Hamrun, localitate pe teritoriul căreia s-au găsit urme de așezare încă din perioada punică. În perioada guvernării insulei de Ordinul Sf. Ioan, cavalerii și nobilii veneau în zonă pentru vânătoare.

Prima localitate , numită atunci Casale San Giuseppe, a fost construită pe un platou din zona Tas-Samra. Localnicii au fost numiți tradițional Tas-Sikkina (cei ce poartă un cuțit) sau Ta’ Werwer (cei care sunt înfricoșători). Mulți dintre ei fiind stivuitori pe docuri, hamruniżi și purtând tot timpul un cuțit, localitatea a fost numită după ei Hamrun. Alți istorici afirmă că numele provine de la un dans tradițional al sicilieni, veniți acolo ilegal în secolul XVI,  care presupunea mânuirea unor stilete mici pe care le purtau în șosete, fluturându-i în aer și înapoi la tec.

În Hamrun au existat două capele, una dedicată Maicii Domnului din Atocia (sec. XVII), în apropierea căreia în timpul blocadei franceze (1798-1800) insurgenții maltezi au construit Bateria Tas-Samra, parte din redutele construite pentru a-i încercui pe francezi și Capela Maicii Domnului din Porto Salvo (1736), azi folosită pentru adorarea Sfintei Euharistii .

Numărul populației crescând, capelele au devenit neîncăpătoare. Pe un teren donat de judecătorul Giovanni Conti, cu fonduri primite de la guvern și donate de populație, în perioada 1869-1875 s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică Sf. Cajetan (The Roman Catholic Church of St. Cajetan), combinându-se mai multe stiluri arhitecturale, predominând gotic francez și baroc venețian. Din 1881 a devenit Biserică parohială.

Fațada a fost decorată cu coloane dorice, nișe cu statui de sfinți și un fronton triunghiular, pe care a fost postată o cruce. Pe părțile laterale i s-au ridicat turnurile-clopotniță, cele mai înalte din Malta.

În 1895 i s-a adăugat oratoriul, iar domul, deși planificat în 1920, a fost construit abia în perioada 1953-1955.

În interior s-au creat două coridoare și  altare secundare.

Tavanul boltit, format din arcade întretăiate, a fost susținut în laterale de coloane în stil doric, la rândul lor separate prin arcade.

Biserica a fost ornată cu picturi executate de artiști maltezi și italieni.

În spatele altarului principal a fost postat un tablou care îl înfățișează pe Sf. Cajetan primindu-l pe Pruncul Iisus de la Maria.

După Al Doilea Sinod Ecumenic al Vaticanului altarul principal a fost modificat și unele altare laterale au fost înlocuite cu cele confesionale.

Anual, în prima duminică din august, se desfășoară Sărbătoarea Sf. Cajetan (Gaetano). De dimineața până seara fanfarele celor două trupe de muzicanți rivale, Trupa Sf. Gaetano, sau „tat-Tamal” și Trupa Sf. Iosif, sau „tal-Miskina”, execută marșuri de-a lungul orașului. Suporterii, purtând culorile cluburilor, îi însoțesc dansând, uneori ajungând să se încaiere.

Seara trupele continuă să interpreteze de pe o platformă amenajată lateral de biserică, în timp ce începe procesiunea, când statuia Sf. Cajetan este purtată de voluntari până la capătul orașului și înapoi la biserică. În momentul în care statuia este așezată la locul ei, afară au loc focuri de artificii.

Într-una din casele din apropierea biserici funcționează Clubul trupei Sf. Iosif, înființată din 1889.

De acolo m-am îndreptat spre o altă biserică, situată în zona mai comercială a orașului.

În 1923, într-o casă privată, s-a înființat un Oratoriu romano-catolic, dedicat Imaculatei Concepții. Cu ajutorul arhiepiscopului Mikiel Gonzi și a a pastoului parohiei St. Cajetan, s-a cumpărat un teren, pe care anterior trecea unica cale ferată din Malta și în perioada 1958-1963 s-a construit Biserica Neprihănita Concepție a Maicii Domnului (Church of the Immaculate Conception of the Mother of God), în stil clasic, cu o singură clopotniță, al cărei interior a fost finalizat abia în 1980.

A fost prima biserică  a trecut la Neocatehumenat (1973), de unde s-a extins la alte 26 de parohii din Insulele Malteze. În apropierea ei Ordinul Fraților Minori au amenajat o capelă (1947), pe care ulterior au transformat-o în Biserica Sf. Francisc de Assisi (1952-1954).

Dacă tot eram în zona cu numeroase magazine, m-am aprovizionat și eu.

Îndreptându-mă spre pensiunea în care mă cazasem, mi-a atras atenția o inscripție: Cappella Ta’ L-Adorazzioni. Deși eram cu bagaje, am intrat să văd despre ce era vorba.

După ce am lăsat cumpărăturile la Fauzia B&B Hamrun (balconul verde era al meu), fiind încă zi, am continuat plimbarea prin oraș.

Pe lângă sediul Poliției, am intrat în Piața Sf. Pavel (St. Paul’s Square), loc de relaxare, amenajat cu bănci. În piață, pe un piedestal înalt,  se află statuia Sf. Pavel, în mărime naturală și un Monument al Eroilor.  

Urmând strada principală, m-am îndreptat spre ieșirea din oraș, spre Valletta. La terminarea caselor, într-un spațiu verde, era postată statuia Anton Buttigieg (Anton Buttigieg statue), fostul artist, Doctor în Drept, reporter în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, editor în ziarele „Times of Malta” și „The Voice of Malta”, care ulterior a intrat în politică, devenind Parlamentar al partidului laburist (1955), viceprim-ministru și ministru al justiției și afacerilor parlamentare (1971) și în final al doilea Președinte al Republicii Malta (1976).

Pe cealaltă parte, strada orașului se termina cu o rotondă impunătoare, Biserica Maicii Domnului a Medaliei Miraculoase(The Church of Our Lady of the Miraculous Medal), a Societății de Doctrină Creștină (M.U.Z.E.U.M.), fondată de San Giorgio Preca (1907), un preot catolic carmelit maltez, care a fost înmormântat în cripta ei.

Societatea Doctrinei Creștine (Society of Christian Doctrine) funcționează într-o clădire lipită de biserică.  Este o societate de voluntari care predau catehismul, în general minorilor, urmând în final aceștia să poată primi sacramentele, conform tradiției romano-catolice. Înființată în Malta, treptat s-a răspândit în întreaga lume, inițial prin emigranții maltezi, Australia, Albania, Sudanul de Nord, etc. Azi în Malta societatea are 46 de centre de catehism pentru bărbați și 43 pentru femei., centre care s-au format și în insula Gozo în anii 1961-1962. 

În ziua de Marți a Patimilor, din apropierea bisericii pornește o procesiune, purtând statuia lui Cristos prin tot orașul, până la Biserica Sf. Cajetan, unde aceasta este depusă. 

Urma cina, apoi nani, pentru a fi aptă a doua zi, când urmau alte teritorii să fie explorate.

Citește și Orașul Birgu, Malta

Orașul Birkirkara, Malta

Orașul Birkirkara este situat în regiunea centrală a Maltei. Ca număr de populație este al doilea mare oraș al țării. Documentar a fost menționat în Raportul Ecleziastic din 1436, care-l menționa cu cea mai mare parohie, azi parohia Sf. Elena, din cele 12 parohii existente în Malta. Azi orașul este format din cinci parohii autonome: Sf. Elena, Sf. Iosif Muncitorul, Maica Domnului, Sf. Maria și Sf. Gorg Preca.

Îmi făcusem un itinerar în care doream să văd cât mai multe obiective din oraș. Am început plimbarea de la Biserica Sf. Iosif Muncitorul (Church of St. Joseph the Worker), construită în 1965.

În perioada 1969-1973 a fost filie a parohiei Birkirkara, apoi a primit statutul de parohie independentă.

De acolo m-am îndreptat spre o biserică mai veche. În drum am trecut prin Piața Sf. Liena, unde trona statuia lui Antoni Salba.

Într-una din casele care mărginesc piața funcționează Asociația Muzicală Santa Liena (Santa Liena Music Association), înființată în 1919.

Prima Biserică Nașterea Maicii Domnului (Church of the Nativity of the Mother of God), ridicată în zonă aridă, stâncoasă, cu ruine, a fost menționată încă din 1575, într-un raport făcut de Pietro Dusina. În timp, datorită locației, a fost numită și Biserica Maica Domnului a Ruinelor (MadonnaTal-Ħerba– Our Lady of Ruins Church). Un secol mai târziu a fost înlocuită cu altă clădire (1610). Dorindu-se una impozantă, în 1644 a început construcția actualei biserici.

Până în 1673 vechea biserică a rămas funcțională, apoi a devenit sacristia noii biserici.

În spatele altarului s-a postat un tablou care o prezintă pe Maica Domnului stând pe nori, ținând Pruncul Isus în mâna stângă și cu mâna dreaptă primind de la Ingerul Păzitor un suflet eliberat din Purgatoriu, reprezentat printr-un copil. Este acompaniată de Sf. Ioan Botezătorul (1668-1679). În 1910 pictura a fost refăcută, pe capul Fecioarei Maria fiind postată o coroană de aur, încrustată cu diamante.

Un alt tablou, înfățișându-l pe Sf. Iosif ca Înger Păzitor, se află în capela laterală.

În oratoriul bisericii pereții au fost acoperiți cu picturi reprezentând diverse incidente maritime. Într-o nișă au fost așezate statuia și moaștele Sf. Victoria, aduse de la Roma (1775).

Turnul-clopotniță a fost construit în 1797. Tot atunci fațada a fost refăcută. Clădirea a fost extinsă în secolul XX.

Biserica celei mai vechi parohii din Birkirkara, azi Bazilica Sf. Elena (St. Helen’s Basilica), a fost construită în 1575, numită atunci Ta’ Xennu. În 1630, printr-o bulă papală, Papa Urban VIII  a înființat Capitolul Colegial al bisericii. Biserica, devenită Colegială, era slujită de 12 canonici și un preot, supuși direct Sfântului Scaun, ceea ce a creat nemulțumiri Episcopului Maltei, implicit Marelui Maestru al Ordinului Sf. Ioan. Cinci ani mai târziu o parte a teritoriului din zona Vallettei a trecut și ea sub jurisdicția directă a Sfântului Scaun. 

În 1692 biserica a fost reconstruită în stil baroc și a primit hramul Adormirea Maicii Domnului. Ulterior, grav avariată de un cutremur, a fost demolată. Pe o parcelă donată de Vincenzo Maria Borg, cel care a devenit conducătorul batalionului Birkirkara împotriva armatei lui Napoleon,  din donații ale clerului și ale enoriașilor, începând cu anul 1727 s-a construit actuala Biserică Sf. Elena și s-a amenajat piața din fața ei. Tot din donația lui, pentru procesiuni,  au fost create statuia din lemn aurit a sfintei și platforma pe care urma să fie purtată. După deces, Vincenzo a fost înmormântat în biserică.

Pe locul fostei biserici s-a amenajat o mică capelă. Elementele clădirii au fost realizate treptat, cupola în 1760, clopotnița de vest și vechea sacristie în anii 1800, clopotnița de est până în 1809.

Până la mijlocul secolului XIX s-au finalizat fațada și partea din spate a bisericii, cu contraforturile pentru susținerea cupolei.

Interiorul a fost decorat cu pilaștri în stil ionic, numeroase picturi, sculpturi și orgi.

În 1932 în turn a fost instalat clopotul cel mare.

Din 1950 Papa Pius XII a ridicat-o la rangul de bazilică minoră.  

În Birkirkara mă simțeam ca la o „vânătoare” de biserici vechi.

În 1571 a fost construită Biserica Sf. Ecaterina din Alexandria. Din cauza raidurilor turcești nu a fost mult timp folosită. Deteriorându-se în 1659 Episcopul Balaguer a închis-o. În 1828 pe locul ei a fost construită actuala Biserică Sf. Anton de Padova și Sf. Ecaterina (St. Anthony of Padua and St. Catherine Church), în stil baroc, cu o cupolă ovală, prevăzută cu opt ferestre și un turn-clopotniță, cu patru clopote.

Într-o nișă din interior a fost postată statuia Sf. Anton de Padova. În spatele altarului se află un tablou care îi înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul Isus în brațe, pe Sf. Anton și Sf. Marcu.

În 1949, când Biserica Sf. Elena a fost temporar închisă, în biserică au avut loc botezurile. 

Spre o altă biserică am trecut pe lângă Poliția Birkirkara. Până și aceasta își avea sediul într-o clădire ornată cu statui religioase.

Biserica Sf. Pavel (al Văii) (St. Paul’s Church– San Pawl tal-Wied) a fost construită în perioada 1852-1854, pe locul unei biserici vechi (1538). Interiorul a fost decorat cu picturi (1945-1968) reprezentând convertirea lui Pavel și viața sa în Malta.

Biserica Sf. Alfons Maria de Liguori (St. Alphonse Maria de Liguori Church), numită după cea care a sponsorizat construcția (1890-1895), cu fațada ornamentată cu coloane dorice și ionice, a fost a doua biserică ocupată de călugării Ordinului Carmeliții Desculți, cunoscuți și cu numele de terezieni, prima fiind în Cospicua, după venirea lor  în Malta (1625). Fiind frecventată de tot mai multă populație, biserica a fost extinsă de două ori (1904, 1909). În 1959 o mare furtună a distrus tavanul. Turnul-clopotniță fiind lovit de un fulger, ulterior a fost îndepărtat. 

Și aceasta devenind neîncăpătoare, în perioada 1965-1982 călugării terezieni au construit, în apropierea ei,  Biserica Sf. Tereza din Lisieux (St. Therese of Lisieux Church), cunoscută și ca Biserica Sf. Tereza a Pruncului Iisus și a Sfintei Fețe, o rotondă din beton armat, în stil modernist.  Vechea biserică au închiriat-o pentru o sală de conferințe, împreună devenind Sanctuarul și Conventul Sf. Tereza (St. Theresa Convent and Sanctuary).

Biserica Sf. Aloysius, Sfânta Inimă a lui Isus (St. Aloysius, Sacred Heart of Jesus  Church) este folosită în special de colegiul catolic, lângă care se află.

Clădirea Colegiului Sf. Aloysius (St. Aloysius College) a fost construit pentru a găzdui tinerii în anii de formare, înainte de a depune jurământul de credință  (1896). În 1905 aceștia au fost transferați în Sicilia și clădirea a rămas neocupată timp de 2 ani. La cererea Papei Pius X în 1907 a fost înființat colegiul care a funcționat până în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când clădirea a fost transformată în Spital Militar.

Azi, împreună cu clădirea alăturată, funcționează ca școală primară, una gimnazială de băieți și școala cu clasa a șasea mixtă.

În afara centrului istoric al orașului Birkirkara, pe un mic deal, în perioada medievală a existat Biserica Adormirea Maicii Domnului; Sf. Elena, cu două capele și un cimitir în apropiere. Pe locul ei în perioada 1616-1679 s-a construit actuala Biserică Sf. Maria (Church of St. Mary). După ce s-a construit Biserica parohială Sf. Elena, treptat biserica a fost părăsită, un secol mai târziu fiind folosită doar pentru înmormântări.

În timp clădirea s-a ruinat, cutremurul din 1856 a distrus acoperișul cu domul și în 1894 clopotnița era pe cale de a se prăbuși. Începând din 1969 biserica a fost reconstruită, în stil renascentist. Fațada a fost decorată cu pilaștri corintieni, ușa principală flancată de coloane. Deasupra ei au fost postate stemele  Regelui Filip II al Spaniei, Marelui Maestru Alof de Wignacourt, Episcopului Baldassare Cagliares și blazonul parohului Don Filippo Borg.

Din anul 2005 a devenit Biserică Parohială.

Pentru a ieși din acea zonă, m-am îndreptat spre un părculeț, pe care traversându-l, ajungeam la strada principală. Zona verde înconjura Vechea Gară  (The Old Railway Station), a singurei linii de cale ferată din Malta, între Valletta și Mtarfa, suburbie a Rabatului, care a funcționat în perioada 1883-1931, cu 33 de vagoane de călători, vagoane folosite de militari și pentru transportat marfă. Era numită și Gara Centrală, deoarece acolo s-au creat două linii, pe care trenurile din direcții opuse puteau să-și schimbe macazul.

Gara era folosită și pentru colectarea corespondenței, trimisă ulterior Oficiului General de Poștă, care o distribuia. După dezafectarea căii ferate clădirea a fost folosită de servicii guvernamentale, apoi s-a amenajat un muzeu, în care a fost adus singurul vagon, de clasa a treia, care a supraviețuit și a fost recondiționat.

Vis a vis de gară, o dată cu parcul înconjurător, a fost creată o fântână, pe care m-am așezat, să mă odihnesc puțin. Cu ochii la gară, mă gândeam la Despot Vodă al Moldovei. Probabil o să vă întrebați: de ce ? De fapt cel care a devenit Domnitor al Moldovei (1561-1563) a fost maltezul, de etnie greacă, soldatul Iacob Heraclid, născut în Birkirkara.  Pionier al credinței protestante în Europa de Est, a ajuns să lupte alături de habsburgi, a realizat legături între Monarhia Habsburgică și nobilimea poloneză, când le-a cerut tronul Moldovei. neprimindu-l, s-a implicat într-un complot de asasinare a principelui Al Lăpușneanu, care a eșuat. S-a întors cu o armată de mercenari, a cucerit Suceava și a preluat tronul Moldovei. În cei doi ani de domnie, pe lângă tulburările provocate de atacurile otomane, populația a fost supusă și noilor reguli impuse de el, printre care interzicerea divorțului, astfel a fost numit Despot Vodă. După un asediu de luni de zile, Suceava a fost cucerită, tronul a fost ocupat de Ștefan Tomșa (Ștefan VII) și Despot Vodă a fost ucis.

Cum mă hotărâsem să mă întorc pe jos până la Hamrun, unde eram cazată, m-am îndreptat spre ieșirea din Birkirkara. Lateral de șosea, izolată, înconjurată cu gard, se află Casa Clerului „Christus Sacerdos” (House Of Clergy Christus Sacerdos).

Clădirea a fost construită în secolul XVIII pentru o Biserică Romano-Catolică.

Azi în ea funcționează un azil pentru clerici. În interior se află o capelă utilizată de aceștia, pe care am fost lăsată să o văd, de foarte amabilul preot „portar”.

Citește și Fleur de Lys, Santa Venera și Hamrun, Malta