Aqaba, Iordania

În excursia prin Iordania, după ce am vizitat Deșertul Wadi Rum, ne-am îndreptat spre Aqaba, centrul administrativ al Guvernoratului Aqaba, o zonă liberă înființată în 1973, una dintre cele 5 zone susținute de stat și 36 private.

În anul 2001 a fost înființată Zona Economică Specială Aqaba (ASEZ), întinsă pe 375 kilometri pătrați, 27 kilometri fiind pe coasta Mării Roșie, cu numeroase sectoare de activitate, porturi maritime, în care comerțul se desfășoară fără taxe și un aeroport internațional.

Social Security Corporation Aqaba

Aqaba este singura stațiune din țară la Marea Roșie, cu hoteluri, restaurante, magazine, ocupând cca. 12 kilometri din țărmul de nord-est. Pe celelalte maluri ale mării se pot vedea teritorii din Israel, Egipt și Arabia Saudită. Ne-am cazat aproape de țărmul mării, în City Tower Hotel, unde urma să dormim 2 nopți.

Fiind 45 grade Celsius afară, majoritatea colegilor de grup au preferat să folosească piscina interioară a hotelului și, pentru a doua zi, s-au înscris într-o excursie opțională la una dintre plajele amenajate pentru turiști, în Iordania plaja și baia în mare fiind permise doar pentru persoanele îmbrăcate, deci aproape inexistente.

Având câteva ore până se însera și nederanjându-mă căldura de afară, am pornit să cutreier periferia, vizitarea propriu-zisă a orașului lăsând-o pe a doua zi.

Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din perioada calcolitică (4.000 î.e.n.), vasele de lut, de dimensiuni diferite, folosite la topirea și remodelarea cuprului, sugerând că producția de cupru era una din ocupațiile de bază. S-au găsit și un sistem de irigație, folosit pentru culturile de măsline, grâu, struguri și o mică clădire, ai cărei pereți interiori erau decorați cu desene de animale și umane, sugerând că era folosită în scop religios. Așezarea a fost distrusă de cutremur.

Pe locul orașului Aqaba a existat orașul antic Elath, numit probabil după un copac din genul Pistacia, menționat în Vechiul Testament (Biblia ebraică) în partea nordică a Golfului Eilat (Aqaba). În Cartea Exodului sunt descrise 6 stații în Egipt, stațiile 7 și 8 la traversarea Mării Roșii și stațiile 9-13 în zona din jurul orașului Elath, una chiar în oraș.   

În Epoca de Fier Târzie zona ce cuprindea sudul Mării Moarte și al actualului Israel, depresiunea văii Arava, sud-vestul actualei Iordania, până la Marea Roșie, a fost ocupată de edomiți, o uniune de triburi semite care au format Regatul antic Edom.

Fiind situată la intersecția rutelor comerciale dintre Asia și Africa și având o producție mare de cupru, în jurul anului 1.500 î.e.n., ajutați de fenicieni, edomiții au creat Portul Aqaba. Când Regele David al Israelului și Regatului lui Iuda a cucerit Edomul (cca. 1.000 î.e.n.), a ocupat și Elath, un port comercial important. Succesorul său Solomon a construit un nou port maritim în partea de nord a Golfului Aqaba, în Ezion-Geber, astfel importanța economică a zonei a crescut.

Sub Regele Ahaz, al 12-lea rege al Regatului lui Iuda, edomiții au recucerit Elath și i-au izgonit pe iudei. Din acea perioadă arheologii au descoperit o așezare, situată la vest de Aqaba, locuită între secolele VIII-IV î.e.n.

În timp, pentru obținerea controlului asupra Orientului Mijlociu, s-au purtat multe războaie. În timpul luptelor între Imperiul Neo-Asirian și Regatele Babilon, Egipt, Elam, rutele comerciale au fost deviate spre Elath (în jurul anului 735 î.e.n.) și orașul a prosperat. Apoi a fost cucerit de babilonieni (600 î.e.n.), de Imperiul Persan Ahemenid (539 î.e.n.), primul imperiu persan care în timp a ajuns să domine zonele de sud și sud-vest ale Asiei și unele zone din Europa (550-330 î.e.n.) și de nabateeni (sec. V î.e.n.), care și-au construit capitala Petra, la nord de Elath.

Perșii au fost învinși de grecii-macedoneni (332 î.e.n.) și Dinastia Ptolomeică a Egiptului (305-30 î.e.n.), înființată de unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, a preluat conducerea Regatului Nabatean, urmată de Dinastia Seleucidă și de romani (65. î.e.n.). Sub Împăratul Traian a fost încorporat în Provincia romană Arabia Petrae (106). Pentru a elibera zona, beduinii au atacat de multe, însă fără succes. În perioada elenistă (323-31 î.e.n.) orașul a fost numit Berenice, sub Imperiul Roman Aela, când arabii îi spuneau Ayla.

Parcul Al Hafayer

Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul orașului (1998) au scos la iveală ruinele unui Complex nabateean-roman (sec. III-IV), cu o Biserică romană considerată cea mai veche biserică creștină descoperită până acuma (293-303). Orientată est-vest, era formată din pronaos, naos, zona altarului, cu o absidă dreptunghiulară în spatele lui și nave, probabil boltite, cu uși arcuite, ale căror fundații și porțiuni de ziduri, înalte până la 4,5 metri găsite, au fost conservate. Rămășițele unei scări sugerează că era etajată. Avea o capacitate de 60 de locuri.

În fundația de piatră (26×16 metri) au fost găsite fragmentele din ceramică, de lămpi din sticlă, care foloseau ca și combustibil uleiul, monede, în cimitirului adiacent 24 de schelete și o cruce de bronz.

Deși situată la periferia Imperiului Roman, nu a scăpat de Persecuția lui Dioclețian, cea mai severă dintre cele suferite de creștini sub romani, pornită după ce acesta a consultat Oracolul de la Milet. Astfel în cursul anului 303 a emis trei edicte, prin primul a interzis adunările creștinilor, a dărâmat bisericile și le-a cerut să renunțe la religia lor (apostazie), prin al doilea a arestat episcopii, preoții, diaconii, lectorii și pe cei care nu au renunțat la religia lor i-a ucis, al treilea aviza tot clerul, urmând ca și aceștia să fie uciși. Al patrulea și ultimul edict, emis în anul 304, a fost de fapt un război declarat creștinismului, în dorința de a se respecta practicile religioase din Roma antică, constând în închinarea la statuile zeilor romani din temple și aducerea de jertfe acestora.

În acea perioadă Biserica din Aqaba a fost abandonată și a avut noroc să nu fie demolată. Spre sfârșitul persecuției lui Dioclețian, până în anul 330 clădirea a fost renovată, extinsă pentru 100 de locuri și repusă în funcție, fapt atestat de documentele vremii în care se precizează participarea Episcopului de Aela la Primul Sinod de la Niccea (325), convocat de Împăratul roman Constantin.

Împreună cu numeroasele clădiri din oraș, biserica a fost distrusă de cutremurul din 363. Abandonată, treptat a fost acoperită de nisipul suflat de vânt, care a ajutat la conservarea ruinelor.

În 314 în timpul lui Eusebiu, Episcop al Caesarea Maritimă, capitala provinciei romane Siria Palestina (Palestina romană sec II-IV), orașul a fost ocupat de garnizoana Legiunii X Fretensis, mutată acolo din Ierusalim. Pentru a apăra partea sudică a imperiului, romanii au construit și o cetate. După împărțirea imperiului (395), Ayla a revenit Imperiului Bizantin, care a deținut zona aproape 3 secole.  

Spitalul Aqaba

În secolul VI în oraș și zonele înconjurătoare e menționată o populație evreiască care s-a bucurat de autonomie până în timpul Împăratului roman Iustinian (527-565).

Un secol mai târziu Profetul Mohamed a migrat de la Mecca la Yathrib, oraș pe care la numit Medina (Orașul Profetului), unde a adunat adepți și a format o armată de musulmani și a început islamizarea zonei (622).  După moartea lui la conducere au urmat 4 califi care treptat i-au alungat pe bizantini, începând cu  Bătălia de la Yarmouk (636), când bizantinii au fost înfrânți și armatele au ocupat Siria, ulterior și Ierusalimul.

Moscheea Al Bitar

Aela a fost cucerit de Califul Rashidun, primul succesor al lui Mohamed. Treptat s-a degradat și sub Califul Uthman ibn Affan, la periferie, s-a creat un nou oraș (634), ale cărui ruine au fost excavate de o echipă de la Universitatea din Chicago (1986).

Orașul Ayla ocupa o suprafață de 170×145 metri. Era fortificat cu ziduri de 4,5 metri înălțime și 2,6 metri grosime și 24 de turnuri de apărare în forma literei „U”.

La interior zidurile au fost create mai subțiri, lăsând spațiu pentru construirea caselor de pământ și piatră. Era accesat prin 4 porți, apoi pe 4 străzi care se intersectau central la un tetrapylon.

În perioada Fatimidă a fost refăcut, folosindu-se materiale de la casele vechi și unele coloane (970-1116). S-au construit case, piețe, magazine, mai multe porți de intrare, pentru localnicii care locuiau la exteriorul zidurilor și pentru comercianții veniți din Irak, Siria, chiar din estul îndepărtat. Tetrapylonul a fost transformat într-o clădire rezidențială, pentru calif, decorată cu fresce, datate din secolul X.

Lângă ea s-a construit Moscheea Congregațională, descoperită de arheologi în 1993. Avea o curte largă, delimitată pe trei laturi de coloane, cea din sud-vest cu 2 rânduri, mărginind zidul clădirii unde se afla nișa (mihrab) care indica direcția spre Mecca (qibla), spre care se rugau musulmanii.

Chiar după moartea lui Mohamed (632), având divergențe de interpretare ale legilor date de acesta, musulmanii s-au împărțit în două fracțiuni, suniți și șiiți, care s-au luptat între ei pentru conducerea islamului, un exemplu fiind uciderea Califului Uthman, sunit, de răzvrătiții din Egipt și Irak, punând primul șiit la conducere, Califul Ali ibn Abi Talib (656). În decursul a două secole, sub diferiți califi, musulmanii au cucerit zone întinse până în Europa și Africa de Nord, formând Imperiul Abbasid (arabo-islamic).

Moscheea Darwood

Pentru a-și menține poziția la conducerea imperiului, fiind amenințat, al 8-lea calif, al Mu’tasim (833-842), a mutat capitala imperiului la Samarra (Irak), unde a construit un complex de palate și a încartiruit armata, formată în special din turci proveniți din Asia Centrală (836).

Judecătoria Aqaba

În vremea Abbasidă  Aqaba a decăzut. În acea perioadă cruciații creștini, ajutați de Ierusalim, au înaintat pe malul de est al râului Iordan (1107), ajungând până pe teritoriul actualei Iordania. Pentru controlul zonei și a rutelor caravanelor, cruciații au construit Castelul Qal’at ash-Shawbak. Apoi Regele Balduin I al Ierusalimului a preluat, fără rezistență, orașul-port (1115), numit de cruciați Elyn și de localnici Aqaba, unde a construit o fortăreață, în care a creat și sediul arhiepiscopului catolic.

Încă din anul 909 Iordania se afla sub Califatul Fatimid (909- 1171), care a renovat templele, clădirile, drumurile, etc. Simțind amenințarea creștinilor și neavând o armată, Califul Fatimid a cerut ajutorul Emirului de Alep și Damasc, care a trimis o oaste condusă de Saladin. Acesta l-a înlăturat pe calif, s-a proclamat sultan, apoi a cucerit Damascul, Alepul și a asediat orașul Hama (1177).

Cruciații au ripostat prin mai multe cruciade, dar nu l-au putut învinge pe Saladin, care a reușit să adune sub conducerea sa majoritatea actualelor țări arabe. Zona de deșert a rămas locuită de beduini care au fost obligați să plătească tribut senioriei condusă de Saladin (Transiordania).

Apoi a fost cucerită de mameluci, o oligarhie militară din Egipt, cu diferite rase și etnii, formată după răsturnarea dinastiei Ayyubide, al cărei prim sultan a fost Aybak (1250-1257) și cel mai renumit Baibars (1260-1277), care au încadrat teritoriul actualei Iordania în provincia Siria.

În 1517 Egiptul a fost cucerit de Imperiul Otoman, care  s-a extins și a deținut întreaga zonă până după Primul Război Mondial. Sub Sultanul mameluc Qanswah el-Ghawri (1501-1517) vechiul fort, situat pe linia de coastă, a fost refăcut, fapt atestat de o inscripție găsită pe unul dintre ziduri, datată din anii 1514-1515.

Datorită poziționării la Marea Roșie, în decursul timpului Fortul Aqaba a devenit stație a pelerinilor care se îndreptau spre Mecca. Inițial dreptunghiular (56,6×58 metri), prevăzut cu turnuri de colț și două porți, găzduia armata. În timp a fost modificat, devenind caravanserai. Sub otomani a devenit stație pentru pelerini. Fiind mulți, fortul a fost înălțat cu al doilea etaj și s-au amenajat camere pentru cazarea lor.

În partea de sud a fortului exista o moschee din care s-a găsit doar zidul cu nișa (mihrab) care arată direcția spre Mecca (qibla), spre care se orientează musulmanii în timpul rugăciunilor. Azi Moscheea Al Aqabawi își înalță minaretul lângă fort.

O dată cu deschiderea Canalului Suez (1869), portul Aqaba și-a pierdut importanța economică, devenind doar un mic sat pescăresc, până la Primul Război Mondial, când a avut loc Marea Revoltă Arabă, inițiată de hașemiți (1916) și condusă de Hussein bin Ali, Sharif și Emir de Mecca (1908-1917), împotriva Imperiului Otoman. Aceasta urmărea stabilirea unui stat arab independent, întins de la Alep (Siria) la Aden, între Marea Roșie și Marea Arabiei, monopolizând rutele comerciale dintre Asia, Africa și Orientul Mijlociu. În acest scop s-a aliat cu englezii, care au promis că vor recunoaște viitorul stat.

În Bătălia de la Aqaba (1917) prințul Faisal al Arabiei Saudite, aliat cu britanicii, au ocupat Aqaba, transformându-l în cartier general al armatei, când o parte a fostului fort a devenit cazarmă militară. De acolo aprovizionau trupele hașemite, ajutate de beduinii, cerchezii și creștinii din zonă, care au eliberat treptat teritorii. Pe mare trupele engleze și franceze i-au hărțuit pe otomanii care se retrăgeau. În final teritoriile arabe au fost eliberate.

Moscheea Al Sahaba

În amintirea acelor timpuri azi, în apropierea mării, pe locul unde a început revolta, este amenajată Piața Marii Revolte Arabe.

În mijlocul ei, pe un catarg, este arborat steagul revoltei, cu patru culori, simbolizând domniile precedente și lupta pentru eliberare, roșu pentru dinastia Mecca și sângele martirilor, verde pentru Fatimizi și pace, negru pentru Abbasizi și opresiune, alb pentru Umayyazi și viitorul luminos. Catargul fiind de 130 metri înălțime, al 6-lea nesusținut din lume, drapelul poate fi văzut și din țările înconjurătoare.

Pe marginea pieței se află fosta casă a lui Hussein bin Ali, azi Muzeu de  Istorie și Etnografic, etalând piese din perioada Marii Revolte. În zonă de află și Muzeul Arheologic Aqaba care etalează  artefacte din siturile excavate din districtul Aqaba; ele datează de la mijlocul mileniului 7 î.e.n. până la începutul secolului al 12-lea e.n.

În centrul orașului se află o moschee, numită după după inițiatorul revoltei de independență, Moscheea Al-Sharif Al Hussein Bin Ali. Pereții zidurilor exterioare au fost decorați cu panouri de beton alb, armat cu cu fibre sintetice.

Moscheea prezintă o cupolă tridimensională, altele mai mici și un minaret, înalt de 40 metri, situat lateral, desupra unuia dintre colțurile clădirii. Este accesată printr-un șir de trepte, care urcă din curtea pavată cu marmură.

Exteriorul a fost decorat cu influențe din arhitectura mamelucă, cu arcade încadrând ferestrele cu vitralii, rânduri de coloane, rame și cornișe sculptate în piatră, etc., în unele locuri inscripționat cu versete din Coran.

În cadrul moscheii există săli de clasă, separate pe sexe, în care se predă Coranul.

În anul 1918 regiunile Aqaba și Ma’an au fost încorporate oficial în Regatul Hașemit al Hejazului. După război Califatul Otoman a fost desființat și s-au restabilit granițele Orientului Mijlociu, când s-au emis mandatul francez pentru Siria și mandatul britanic pentru Palestina, care includea și Transiordania  (1923). În 1925 Ibn Saud, fondatorul Arabiei Saudite, a anexat Hejazul, dar a cedat Ma’an și Aqaba protectoratului britanic Transiordania. Trei ani mai târziu Regatul Transiordania și-a câștigat independența și în 1949 a inclus și Cisiordania.

În 1965 Regele Hussein a încheiat un acord cu Arabia Saudită prin care s-a făcut un schimb de terenuri, Iordania cedând o suprafață de 6.000 de kilometri pătrați din deșert și primind în schimb alte teritorii, între care și 12 kilometri de-a lungul Mării Roșii, la sud de Aqaba, care include și reciful de corali Yamanieh. 

Zece ani mai târziu s-a construit Moscheea Al Sheikh Zayed (1975), în amintirea inițiatorului revoltei, Hussein bin Ali, care a murit în Amman (1931) și, pentru loialitatea sa, Ierusalimul a cerut să fie înmormântat în Moscheea Al-Aqsa, restaurată de el în 1924. Clădirea albă impunătoare, înconjurată de ziduri cu arcade, cu 2 minarete, 28 de cupole, din care un dom, cel mai mare din moscheile Iordaniei, decorată cu modele geometrice specifice islamului și înscrieri în limba arabă pe fațadă, a fost situată la baza munților roșietici, înconjurată de grădini decorate cu fântâni, fiind astfel văzută de departe. Sub Regele Abdullah II bin Al- Hussein a fost renovată și modificată într-o combinație de stiluri arab și islamic (2010-2011).

Fiind singurul port maritim la Marea Roșie din Iordania, deservind și alte țări, până la Războiul din Golf (1980) și pe irakieni, Aqaba s-a dezvoltat rapid.

Districtul a fost industrializat și pe malul mării s-au creat resorturi de lux, peste 30 de locații pentru scufundări, devenind un obiectiv turistic important.

Camera de Comerț Aqaba

Azi în Iordania trăiește una dintre cele mai vechi comunități creștine din lume, încă de la Răstignirea lui Isus (sec. I), majoritatea adepți ai ortodoxiei, ținâd de Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului și Țării Sfinte. Ei reprezintă cca. 3% din populația țării, deși sunt probabil mai mulți, prin legea Shari’a cei convertiți la creștinism fiind declarați în continuare musulmani. În Iordania ceremoniile religioase creștine au dreptul să se desfășoare public. Creștinilor li s-a acordat dreptul să-și părăsească locurile de muncă pentru a participa la slujbele de duminică. Pentru problemele personale au propriile instanțe ecleziastice. Le este însă interzis să convertească sau să se căsătorească cu musulmani, fiind pedepsite prin lege.

Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Nicolae”

Din punct de vedere administrativ le sunt alocate cel puțin 7% din locurile din Parlament, dețin portofolii ministeriale importante, cea mai înaltă poziție atinsă de un creștin iordanian, Rajai Muasher, fiind de viceprim-ministru (2018-2020), poziții de rang militar înalt, posturi de ambasadori, etc.

De-a lungul istoriei ei s-au alăturat luptelor musulmanilor împotriva bizntinilor, a cruciaților, au participat la Marea Revoltă Arabă împotriva otomanilor, au rezistat sub mandatul colonial protestant și în războaiele arabo-israeliene (1948, 1967- 1968) au luptat alături de arabii musulmani împotriva Israelului, apărându-și țara. În anul 1994 s-a încheiat  tratatul de pace Israel-Iordania, care sper să rămână valabil, azi în zonă existând un alt război (2023).

Biserica Catolică Stella Maris

Legea iordaniană recunoaște 4 grupuri mari de confesiuni: protestanți, ortodocși răsăriteni, ortodocși orientali și catolici, restul sunt considerate societăți religioase. Deși nerecunoscute de guvern ca biserici, le e permis să se întâlnească public.

Biserica Evanghelică Liberă

Mi-am terminat explorarea orașului cu o plimbare de-a lungul plajei. Eram mulțumită că am ales să vizitez Aqaba.

Plajă și baie urma să fac a doua zi, ultima din acea excursie, programată ca zi de relaxare, într-un resort la Marea Moartă. 

Deșertul Wadi Rum, Iordania

Deșertul Wadi Rum este situat în sudul Iordaniei, în apropiere de granița cu Arabia Saudită. Ocupă o suprafață de 74.000 hectare, până la valea Riftului în est și platoul central iordanian în sud.

Este locuit de beduini, pe vremuri arabi nomazi, crescători de animale-capre și oi, care migrau prin deșert cu caravanele de cămile în căutarea unor pășuni mai bune și a apei, făcându-și doar așezări temporare.

Numele beduin provine din cel arab badawī, tradus însemnând locuitor al deșertului. Azi deșertul, declarat rezervație naturală din 1978, face parte din patrimoniul mondial UNESCO.

O parte dintre beduini s-au stabilit în satul Wadi Rum unde unii și-au construit case, alții rămânând la vechiul trai, în corturi. În sat există o școală de fete, una de băieți, câteva magazine și sediul central al Deserto Patrol, care protejează zona.

Fiind un obiectiv turistic căutat, beduinii se ocupă de transportul vizitatorilor, cu caii, cămilele, sau jeepurile, prin deșert și îi îndrumă pe cei care doresc să escaladeze munții.

Bineînțeles că și noi aveam deșertul inclus în obiectivele excursiei prin Iordania. Fiind un grup turistic, am fost cazați într-un „resort”, în corturi din pânză, căptușite cu materiale impermeabile, realizate cu tot confortul posibil, inclusiv baie separată. Cei care-și permit să-l viziteze pe cont propriu, pot alege să se cazeze la beduini, aceștia fiind foarte ospitalieri.  

După ce am servit cina, câțiva dintre noi, fumători, ne-am așezat pe o terasă acoperită, unde un grup de localnici sărbătoreau ziua unuia dintre ei, cu mâncare tradițională, muzică și dans, la care am fost poftiți să participăm.

În acea terasă, a doua zi de dimineață, înainte de a pleca cu jeepul prin deșert, mi-am savurat ceaiul negru, aromat cu ierburi locale și țigara.   

În deșertul Wadi Rum, cunoscut și ca Valea Lunii, după cea mai întinsă zonă de nisip și dune a Iordaniei, se găsesc formațiuni de granit, munți, cu forme diferite, unele bizare, chei înguste, caverne, formate și schimbate prin eroziune, sub acțiunea vânturilor, etc., în timpul milioanelor de ani.

Se presupune că numele Rum provine din aramaică, însemnând înalt (elevat), probabil referindu-se la munți, cel mai înalt din Iordania, muntele Um Dami (1.840 m), fiind situat la 30 kilometri sud de satul Wadi Rum, al doilea ca înălțime, muntele Jabal Rum (1.734 m), în zona centrală a deșertului, deveniți și ei puncte turistice, pentru alpiniști.

În deșert s-au filmat scene din mai multe filme, primul fiind Lawrence of Arabia (1962), cel mai recent filmul Dune (2020).

Beduinii, majoritatea arabi nomazi, au trăit în deșerturile întinse din Africa până în Peninsula Arabică și Peninsula Sinai (Egipt) încă din timpuri străvechi, fapt atestat de descoperirile arheologice, circa 25.000 de sculpturi în piatră și 20.000 de inscripții în piatră, care demonstrează și evoluția lor. Începând cu civilizația nabateeană (sec. IV î.e.n.-sec. II e.n.), apoi Epoca Bronzului (3.000-2001 î.e.n.), când clima a devenit mai uscată, prezența acestora a fost continuă, vara ocupând deșertul estic și iarna Valea Iordanului, o zonă mai caldă.

Majoritatea beduinilor au migrat din Peninsula Arabică spre actuala Iordanie în secolele XIV-XVIII, unde s-au stabilit la est de Drumul Mătăsii. Pe acolo treceau caravanele cu mărfuri spre portul Gaza (Palestina) și pelerinii musulmani către Mecca.

Azi o mică parte din beduinii iordanieni au rămas nomazi. Migrează prin deșert cu caravanele de cămile și se ocupă cu creșterea caprelor și oilor, stabilindu-și tabere de corturi temporare, unii dintre ei doar o parte din an, revenind în sat, unde practică agricultura.

Corturile, create din păr de capră (beit al-sha’ar), susținute de trunchiuri de copaci, prezintă o încăpere mai mare, folosită și pentru oaspeți, una mai mică, pentru femei, separate printr-un paravan mobil, folosit pentru comunicare, toate  decorate cu imprimeuri colorate și materiale vopsite asemănător cu exteriorul. Fiecare familie are propriul cort, așezate în grupuri, formând un clan (quawm), mai multe clanuri formând un trib (qabila).

Activitățile cotidiene sunt împărțite pe sexe, femeile ocupându-se cu prepararea pâinii, a produselor lactate, prelucrarea lânii, bărbații pregătind cafeaua, dar toți se ocupă de îngrijitul turmelor. Alimentația consta în pâine, lapte, iaurt, fructe uscate (curmale) și rareori carne de capră, pe care o găteau într-un cuptor, săpat în nisip, în care se ardeau lemne. Pe jar se așeza vasul cu carne și grăsime de capră, era acoperit, groapa se astupa cu nisip și carnea fierbea mai multe ore. Actual s-a diversificat, cuprinzând și frunze aromate ca za’atar, salvie și mentă, lipii, orez, tahini, murături, etc. De asemenea și evenimentele, cum ar fi nunțile, vizitele familiale, etc., se desfășoară separat.

În stilul lor de viață simplu, alimentele neputând fi depozitate timp îndelungat, dacă un trib sacrifica un animal pentru hrană, invita și vecinii la masă. Fiind și ei chemați de aceștia, ospitalitatea a devenit tradițională. Ea s-a accentuat sub hașemiți, când majoritatea beduinilor devenind musulmani, au preluat doctrina lui Mohamed, prin care se spune că arătând generozitate unui oaspete, îl onorezi pe Dumnezeu. Una din principalele tradiții beduine este servirea cafelei, pregătită încă înainte de sosirea invitatului, arătând astfel că este bine primit, obicei păstrat până azi, mai ales în cazul cererilor în căsătorie.

Pe vremuri bărbatul prăjea cafeaua, o măcina într-o „moară”, creată din lemn de fistic, care scotea sunete melodioase, apoi o fierbea. Sunetele auzite până departe în deșert, invitau comunitatea. Dacă invitatul nu servea imediat cafeaua, însemna că exista o problemă urgent sau o dispută între el și gazdă. Dacă oaspetele consuma cafeaua însemna că problema s-a rezolvat.

Pe lângă îmbogățirea dietei culinare, actual unii dintre beduini achiziționează obiecte ajutătoare, cum ar fi recipientele de plastic pentru apă, kerosen pentru aprinderea focului, camioane folosite la deplasarea animalelor pe distanțe mari, parcurgând în 5-6 ore distanțe care cu cămila ar dura circa o săptămână. În rest traiul lor a rămas neschimbat.

Neschimbat a rămas și sistemul lor judiciar, un cod de onoare care pretinde loialitatea față de clan și trib. Pentru a menține ordinea se aplică o serie de pedepse, în cazuri grave, cum ar fi o crimă, exilarea și răzbunarea pe cel vinovat. El coexistă, doar într-o mică măsură, cu sistemul legislativ iordanian, autoritățile lăsându-le libertatea de a-și rezolva problemele, intervenind doar în cazuri extreme.

O parte din bedunii care trăiesc în Iordania sunt de origine palestiniană. Aceștia s-au refugiat în timpul războaielor din 1948 și 1967, stabilindu-se în taberele de refugiați din Cisiordania și nordul Iordaniei, ultimul fiind singurul stat care le-a acordat cetățenie.

Pe lângă sistemul de viață și judiciar, beduinii au păstrat și cultura tradițională, muzica interpretată la instrumente tradiționale, dansurile cu săbiile, poezia, afișate de beduinii urbani în cadrul unor festivaluri culturale, desfășurate de câteva ori pe an.

Orașul antic Petra, Iordania

Ziua a 3-a prin Iordania. Petra !!! Una din cele șapte minuni ale lumii antice !!!

Orașul antic Petra a fost descoperit în 1812 de exploratorul elvețian Johann Ludwig Burckhardt. În timp s-au efectuat excavații care au scos la iveală clădiri monumentale, unele săpate în stâncă, majoritatea în gresie roșie, altele construite, care au fost conservate, în 1985 înscris pe lista monumentelor istorice mondiale UNESCO și din 2007 considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Se presupune că doar 15% din oraș a fost excavat.

Situl ocupă cca. 10.800 metri pătrați, arie întinsă de-a lungul muntelui Hor, printr-un defileu lung și de-a lungul unei porțiuni din estul văii Arabah, cunoscuta sub denumirea de „Wadi Araba”, care se întinde de la Marea Moartă până la Golful Aqaba.

Zona a fost locuită încă din neolitic, arheologii descoperind peșteri locuite, probabil de vânători și de „horiți”, săpătorii de piatră, considerați strămoșii edomiților, cei din urmă stabilindu-se în zona cuprinsă între Marea Moartă și Golful Aqaba în XII î.e.n., urmele unei cetăți edomite fiind găsită pe vârful muntelui Umm el-Biyara (sec. VII î.e.n.).

Nu mult după cucerirea Ierusalimului de babilonieni (587 î.e.n.), edomiții au fost cuceriti de nabateeni, un popor nomad care s-a extins tot mai mult, ocupând partea de nord-vest a Babilonului. Aceștia au înființat orașul Petra, în manuscrisele de la Marea Moartă numit Raqēmō (Raqmu), asociat cu Muntele Seir (250-70 î.e.n.) și în Vechiul Testament (scris între 1.400-430 î.e.n.) numit Sela (piatră),tradus în limba greacă devenind Petra,  în care inițial au construit doar un caravanserai, cu case de piatră, pe un singur nivel.

Situat la încrucișarea drumurilor comerciale, între Arabia, Egipt, Palestina, Syria-Phoenicia, India, China și Bazinul Mediteranean, urmate de imensele caravane nabeene care, în drumul lor, alegeau și cumpărau marfa solicitată în alte zone, un exemplu fiind smirna și unele condimente, luate din actualul Yemen și vândute cu preț ridicat în porturile Mării Mediterană, treptat orașul s-a dezvoltat. În sit s-a descoperit Caravana Cămilelor (100-50 î.e.n.), prezentate mai mari decât în realitate, un grup de cămile și conducătorii lor intrând în Petra și alt grup care părăsește Petra, situat la 10 metri deasupra primului grup, reprezentând economia orașului, bazată pe transportul mărfurilor cu cămile.

Societatea de tip tribal evoluând,  s-a transformat în regat, condus de Regele Aretas IV (cca.168 î.e.n.), pomenit în Cărțile Macabeilor (liderii rebeliunii evreiești împotriva Dinastiei Sleucide) ca primul rege nabaneean, care a construit mai multe orașe, a dezvoltat capitala Petra, a înființat o armată, s-au bătut monezi, etc. Zona fiind secetoasă, s-au creat terase, canale, cisterne din piatră, în care se colecta apa de ploaie.

Conform tradiției arabe în timpul Exodului, călătorind prin pustiu, israeliții conduși de Moise s-au oprit la Petra. Fiind foarte însetați, Moise a lovit cu toiagul în stâncă și a ieșit apa atât de necesară. Se presupune că atunci au decedat Miriam și Aaron, sora și fratele lui Moise, în Tora specificându-se muntele Hor, sau Moseroth (Mosera), ca loc de înmormântare a lui Aaron, deși o tradiție locală îl localizează în peninsula Sinai (Egipt).

Pe muntele Hor, numit azi de arabi Jabal Hārūn (Muntele lui Aaron), la o altitudine de 1350 metri, în perioada bizantină creștinii au construit o mânăstire, din care până azi s-au păstrat ruinele unei capele. Sub mameluci a fost construită actuala clădire (1320), sub ocupația musulmană folosită ca moschee (sec. VII). Și azi autoritățile iordaniene o consideră de rit musulman, evreii și alți pelerini Capela lui Aaron, cu mormântul acestuia, la care au voie să urce doar după un anumit orar, reglementat de guvern.

Până în 106 e.n. nabateenii au avut 11 regi, perioadă din care sunt datate majoritatea clădirilor excavate, pe care urma să le văd și eu. În oraș se putea veni din sud, prin Arabia Saudită, pe un drum ce înconjura Muntele lui Aaron, sau traversând platoul muntos din nord. Azi vizitatorii pătrund prin partea de est, unde se află un Muzeu Arheologic, bineînțeles plătind o taxă.

Se ajunge într-o piață largă, mărginită de tarabe care etalează marfă variată, suveniruri, etc. și oferă diverse produse alimentare tradiționale.

Scăpând de vacarmul pieței, am pătruns propriu-zis pe traseul principal care se poate parcurge și călare pe cai, cămile, sau cu mașinuțele electrice, după ce se negociază prețul.

Pentru a studia obiectivele, am ales să merg pe jos. Primele construcții de mari proporții au fost mormintele, situate la periferia orașului, construite cu influențe asiriene, epigptene, elenistice și romane. La cca 400 metri de intrarea în sit, pe partea dreaptă am văzut 3 monoliți (Djin Bkocks), de 6-9 metri înălțime, două decorate, al treilea având pe toate fețele câte trei pilaștri, datate din secolul I.

Unii cercetători le consideră foste morminte, deoarece în ele s-au găsit cavități săpate, accesate prin suprafețe înclinate, probabil folosite la ridicarea sarcofagelor. Alții consideră că erau dedicate zeului arab pre-islamic Dushara, adorat de populația acelor timpuri, plasate acolo pentru a proteja intrarea în oraș. Beduinii spun că au fost locuințe de djini, spiritele rele care speriau de moarte pe cine intra acolo, numite și  Sahrij (rezervor de apă), probabil fiindcă dintr-un fost apeduct, azi o fisură orizontală săpată în piatră, situată în spatele lor,  apa se colecta în „camerele” djinilor și era protejată de aceștia.

Pe cealaltă parte a drumului, vis a vis de monoliți, se află Mormântul Șarpelui (Tomb of Serpent), o cameră funerară săpată în stâncă, cu o intrare mică, în care pe unul dintre pereți se află un basorelief prezentând 2 șerpi care se pregătesc să atace un animal patruped. În apropiere, un alt basorelief prezintă un cal purtând în spinare un cub.

După câțiva metri, pe partea stângă, situat mai la înălțime, se află un complex funerar săpat în stâncă sub domnia regelui Malichos II (40-70), în partea de sus Mormântului Obeliscului șisub el Bab el Siq Triclinium (Obelisk Tomb and Triclinium). La el se urca pe o scară, săpată în partea stângă. În fața lui se afla o bancă semicirculară (stibadium), tot din stâncă, folosită pentru ritualurile ce se țineau în onoarea decedatului. Lângă mormânt ulterior s-a creat un bazin în formă de T pentru colectarea apei de ploaie.

Numele mormântului provine de la cele 4 obeliscuri, inițial de 4 metri înălțime, presupuse de origine egipteană, situate în porțiunea superioară, care-i reprezentau pe cei îngropați în cele 4 morminte laterale din camera interioară. Sub podeaua din spate a camerei se pare că a fost îngropat șeful familiei, prezentat și ca un bărbat stând în picioare, îmbrăcat cu o robă lungă, după moda elenistică, postat într-o nișă arcuită, mărginită de o friză dorică, nabateeană, situată pe perete, marcând locul. 

Sub mormânt s-a creat Bab el Siq Triclinium, o sală folosită de oaspeți pentru banchetele rituale ce se desfășurau în onoarea decedaților, în care s-au descoperit 3 bănci din piatră și 2 compartimente pătrate pentru păstrarea corpurilor. Pe fațada, de 11 metri înălțime și 15,5 m lățime, în partea inferioară se află coloane cu capiteluri nabateene, între ele intrarea, cu un fronton arcuit și în partea superioară frontoane deschise. Pe teritoriul Petrei s-au descoperit peste 100 de încăperi asemănătoare, ¼ din ele lângă morminte.

Numele Bab el Siq, însemnând Poarta spre Siq, probabil poziționa mormântul și Triclinium în apropierea acesteia.

La mijlocul sec I î.e.n. o viitură mare a râului a distrus canalele de apă potabilă și a inundat orașul Wadi Musa. Pentru a-l apăra, pe partea muntelui au construit un baraj de 100 m lungime și, pentru a devia cursul apei spre oraș, un tunel de 86 m lungime. În 1963 și în 1991 Barajul și Tunelul Mudhlim au fost reconstruite.

Venind în oraș, după ce se trecea podul, se cobora o pantă abruptă, până la Poarta Siq, mărginită de un arc, probabil decorat cu statui, azi ruinat. De acolo se urma drumul principal Siq, lung de 1,2 kilometri.

Era de fapt un defileu între versanții de stâncă, înalți de 90-180 metri, doar în unele locuri săpați de nabateeni, cu lățimi variabile, în unele locuri până la 12 metri, în altele de doar 3 metri, care a fost pavat cu dale de piatră.

În versanți s-au creat 2 apeducte, azi vizibile ca niște șanțuri, prin care apa din izvorul lui Moise era condusă până la baraj. Apeductul spre nord, mai vechi, era plat și dura mult timp până apa ajungea la destinație, astfel apeductul spre sud, mai nou (sec. I), a fost creat înclinat, marginea fiind pavată cu piatră, apa curgând cu viteză mai mare. Ulterior s-au creat conducte, din bucăți de teracotă unite cu mortar, prin care apa curgea cu presiune mai mare, fără să se risipească.

De-a lungul drumului, pe versanți s-au descoperit mai multe inscripții nabateene și elenistice, în jur de 50 de imagini de zei și nișe votive, create probabil în locurile unde caravanele și procesiunile spirituale se opreau, aproape de canale, deoarece se credea că apa este sfântă.

Cam pe la mijlocul defileului, pe un bloc de piatră, orientat spre vale, într-o nișă se pot vedea ochiul și nasul unei figuri, presupusă Zeița Al Uzza, una dintre cele 3 zeițe importante în religia arabică pre-islamică.

Am continuat drumul, minunându-mă de măreția creată de natură. Nu degeaba Petra e numită și „Orașul Roșu”, munții în soare aveau acea culoare.

Am ajuns la stația lui Sabinos Alexandros, maestrul ceremoniilor religioase, care a creat-o în onoarea zeului Dusares, imaginea lui fiind prezentată într-o nișă și a zeiței Atargatis, zeița fertilității, în altă nișă.

Continuând drumul, la un moment auzind muzică, m-am gândit că mă apropiam de ieșirea din Siq. De fapt era un localnic, ascuns într-una din „camerele” săpate în stâncă, probabil ca posturi de pază, care interpreta muzică tradițională.

Încă puțin și defileul s-a îngustat. Era partea finală, formată de stânci înalte (cca. 80 m), foarte apropiate (3-12 m lățime), o parte din ele săpate de nabateeni, spre final foarte îngustă și întunecată.

Am ieșit în plin soare unde, pe muntele din față, strălucea Al Khazneh (Trezoreria faraonului), cea mai impresionantă clădire din Petra, cunoscută în toată lumea. Fiind tăiată în stânca verticală, a fost protejată de ploaie și vânt. Părerile specialiștilor sunt controversate. Unii spun că ar fi fost un templu, alții mormânt regal, că a fost construit sub regele Aretas III (86-62 î.e.n.), sau în perioada Împăratului Hadrian (117-138). Excavațiile din perioada 2003-2006 au descoperit la baza templului alte morminte, în care s-au găsit rămășițe umane și de îmbrăcăminte, elucidând problema. ADN-ul extras din craniu găsit, fiind datat din prima perioadă a secolului I, a dus la concluzia că Al-Khazneh a fost ridicat în memoria Regelui Aretas IV (8 î.e.n.-40 e.n.), imediat după moartea lui. 

Mausoleul, de cca. 40 metri înălțime și 28 metri lățime, era accesat pe o scară de 13 m lungime și 5 m lățime, creată peste vechi morminte, care ajungea la terasa din fața porticului, cu frontonul triunghiular susținut de 6 coloane cu capiteluri corintice, de 12,5 metri înălțime, din care cele două centrale libere, cele laterale fiind sprijinite de perete. Fațada, acoperită cu un strat subțire de stuc și vopsită, a fost decorată cu elemente florale și figurative.

În partea superioară central se află un mic templu rotund, cu acoperișul conic, susținut de coloane corintice, cu o urnă,  considerată de beduinii locali locul unde un faraon egiptean a ascuns o comoară, pe care timp de secole au încercat mereu s-o spargă, sperând să găsească aurul și pietrele prețioase. Pe laterale, în câte o nișă încadrată de coloane, se află sculptată câte o figură umană,  deasupra un rând de rozete, culminând cu câte un leu, păzitorii templului. Sub Califul Yazid II (720-724) toate elementele care prezentau figuri umane au fost distruse.

Urcând câteva trepte se intra într-un vestibul (pronaos), de acolo urcând 6 trepte se ajungea în sala principală, pătrată, cu latura de 122 metri. Din ea, pe alte câteva trepte, se intra în 3 săli mai mici.

În fața templului, situată cu 6 metri mai jos, se afla o curte largă, pavată, probabil cu un iaz central, umplută în decursul timpului cu diverse materiale aduse de viituri, azi loc plin de vizitatori, cămile, cai, terase, suveniruri, etc., devenită oarecum un loc comercial.

De aici grupul turistic s-a destrămat. Primind o oră de întâlnire, unii s-au întors spre ieșire, alții au rămas la una dintre terasele din zonă, alții, mult mai puțini, printre care și eu, explorând în continuarea situl.

Am urcat pe un versant, situat vis a vis de templu, spre lateral, de unde panorama a fost magnifică. De abia acolo am putut realiza dimensiunile reale ale pieței și templului.

Am coborât și am părăsit piața, printre versanții muntoși, îndreptându-mă spre nord, pe strada numită în antichitate Siq exterior, când era cu 2-3 metri mai joasă decât azi și pavată cu piatră. Urma să văd mai multe morminte, unul dintre ele fiind Mormântul lui Arrianus, nume pomenit pe o inscripție comemorativă.

Regatul, deși independent, ajungând să depindă de Imperiul Roman, Regele Rabbel (70-106 p.Hr.), ultimul rege nabateean,  a mutat capitala la Bosra, azi orașul Busra  al-Sham, din sudul Siriei. După moartea sa, regatul și-a pierdut independența și a devenit parte a Imperiului Roman, guvernatorul Siriei, Corneliu Palma, declarându-l capitală a provinciei Arabia Petraea, numit de Împăratul Hadrian Petra Hadriania (130). Apoi a făcut parte din Imperiul Bizantin, Petra fiind capitala provinciei Palestina (sec. III).

Sub romani numărul populației a crescut, în secolul II având 20.000 de locuitori, astfel orașul s-a extins, clădirile ajungând să ocupe cca. 50 kilometri pătrați. Atunci s-a construit Strada Fațadelor, mărginită de construcții de piatră, accesate pe alei sau scări din piatră. Fiind situată la poalele munților, de-a lungul ei probabil exista un sistem de canalizare, pentru a colecta apa de ploaie și cea care cobora de pe versanți.

La capătul străzii, în partea superioară a dealului vestic Jabal al Khubtha, se află Mormântul Uneishu (70-76), în care a fost înmormântată soția Regelui Arestas IV, care avea rol și în  conducerea țării (un prim-ministru actual). În fața lui o curte încadrată de 2 porticuri, cel din dreapta cu 4 coloane săpate în stâncă și cel din stânga cu 3 coloane situate pe partea zidită, era accesată din stradă printr-o scară mare, parțial săpată în stâncă și parțial construită din pietre.

Fațada, de 20 metri înălțime și 12 metri lățime, prezintă  un atic simplu, susținut de doi pilaștri cu capiteluri nabateene, central ușa de intrare, mărginită de pilaștri, cu un fronton triunghiular deasupra, la care se ajunge urcând 3 trepte. În interior camera funerară, aproape pătrată (cca. 7,9×7,6 m), era înconjurată de 13 cavități săpate pentru depunerea decedaților (loculi).

Multe monumente și temple au fost transformate și folosite de administrația romană, altele construite. Teatrul, situat pe versantul vestic, ridicat de nabateeni sub domnia Regelui Aretas IV (cca. 8-40 î.e.n.), când mormintele găsite acolo au fost mutate, modificat sub Regele Malichos II, a fost extins și modificat sub romani.

Auditoriul semicircular, cu trei porțiuni orizontale, din care cea superioară creată pe locul unor foste morminte, cuprindea 45 de rânduri, cu 6.000 de locuri pentru spectatori. Era împărțit în 6 porțiuni verticale de scări verticale scurte. S-a creat un sistem de colectare și scurgere a apei de pe versanți și a celei de ploaie. În fața lui se aflau spațiul orchestrei, săpat în stâncă și scena, mărginită anterior de un zid scund cu nișe, de 38 metri lungime și posterior de un zid cu trei portaluri, încadrate între colonade, aşezate pe două etaje, pe laterale având două pasaje, prin care intra orchestra.

Trecând de teatru, pe ambele părți ale străzii am văzut mai multe morminte și case.

Mormântul Urnei l-am recunoscut rapid după coloanele imense, două centrale libere și două laterale, plasate pe zid și esplanada susținută de o platformă masivă, formată din 2 niveluri de camere boltite. Pe fațada verticală, central se află un portal, mărginit de 2 pilaștri, superior decorat cu o friză, în stil doric nabatean, care susține un fronton triunghiular, deasupra căruia se află o mare nișă, probabil creată  în momentul când mormântul a fost transformat în biserică creștină (447), acolo fiind postată o urnă, după care acesta a fost numit și în porțiunea superioară 3 nișe, cea centrală cu o statuie foarte avariată, care probabil prezenta personajul căruia îi era destinat mormântul. Se intră într-o încăpere largă, folosită inițial pentru petrecerile religioase ținute în onoarea decedatului. Pe peretele posterior se aflau 2 nișe. În perioada bizantină, mormântul fiind transformat în biserică, nișele au fost unite, formând o nișă, mărginită de o arcadă, loc în care s-a creat altarul.

În stânga lui se află Mormântul de Mătase, cu o mică fațadă policromă, nuanțe de la galben până la albastrul cerului senin, culori accentuate de eroziunea rocilor. 

Lângă el, Mormântul Corintian, fiind situat în calea vânturilor și ploilor, este cel mai deteriorat dintre cele descoperite. A fost numit după coloanele cu capiteluri corintice descoperite de cercetători la începutul secolului XIX. Înalt de 28 m și 24,5 m lățime, în partea inferioară a fațadei, central, prezintă un portal mare, pe laterale 8 rămășițe de pilaștri, în partea superioară cornișe orizontale și pilaștri verticali. În interior se află camera principală, 3 camere secundare și nișe pentru decedați, cu mai multe intrări. Unii cercetători îl consideră mormântul regelui Aretas III (86-62), alții a regelui Rabbel II (70-160).

În partea stângă apare o fațadă gigantică, Mormântul Palatului, numit după forma sa, unică în Petra, imitând palatele vechi romane sau elenistice, care domină aria construită a orașului. Inițial s-a presupus că a fost mormântul Regelui Rabbel II (70-106), mai nou că era palatul unui suveran, sau era folosit de curtenii regelui, balconul situat în partea superioară a fațadei fiind folosit de rege când apărea în fața poporului, sau de curteni când în terasă se desfășurau diverse evenimente. Cu o lățime de  49 metri, se presupune că ar fi avut 5 etaje similare celor descoperite, cu o înălțime totală de cca. 60 metri, azi, lipsind toată partea superioară, doar  45 metri. În fața fațadei se află o terasă largă, de unde 4 scări, săpate în gresie, urcă la fostele portaluri, încadrate de semi-pilaștri, sprijinind câte un sfert de coloană, terminată cu capiteluri nabateene. În interior la primul etaj sunt 4 încăperi mari, din care cele 2 centrale, fără nișe,  pe vremuri comunicau între ele, la al doilea etaj o galerie mărginită de 9 perechi de pilaștri, nealiniați cu cei de la primul etaj, care susțin antablamentul dublu, curbat, împărțit de cornișe, din care doar partea dreaptă a fost excavată.

Mormântul lui Sextius, unul dintre cele mai ornamentate din Petra, incluzând și simboluri mitologice ca acvila sau capul meduzei, situat spre nord-vest,  pe care din păcate nu l-am depistat, este atestat de o inscripție ce numește decedatul ca fiind Titus Aninius Sextius Florentinus, fostul pro-pretor al provinciei Arabia sub Împăratul Hadrian, care a murit în Petra (129/130).

Acolo se termina Siq-ul exterior, într-o zonă largă, joasă, în care Wadi Mousa și Wadi Mataha antice întâlnindu-se, apa lor a fost deviată, printr-un tunel săpat în stâncă, până la Siq-ul interior. Apoi s-au construit case joase, cu acoperișuri plate, despărțite prin grădini, livezi, deasupra cărora, maiestuoase, clădirile publice și templele, constituind orașul nabatean propriu-zis, cu cca. 30.000 locuitori, care se întindea până la cetatea Al Habis. Suburbiile ocupau ariile necultivate ale văilor adânci înconjurătoare. De lângă o fântână (Nymphaeum), probabil decorată cu statui din marmură, aprovizionată cu apă venită de la Siq, azi doar câteva ruine, începe Strada Colonadelor, pe care am urmat-o și eu.

În vremurile antice de-a lungul străzii pavate, delimitată de două șiruri paralele de coloane, erau situate majoritatea clădirilor publice, magazine, „baruri” cu băuturi răcoritoare, „birouri”, etc. Era locul principal de desfacere a mărfurilor, al tranzacțiilor și punct de socializare. Unii cercetătorii consideră că a fost realizată sub Regele Aretas IV, alții după cucerirea Petrei de romani.

Aproape de capătul străzii, pe partea stângă, se află Marele Templu, construit de nabateeni. În secolul I în fața clădirii principale s-a creat o curte largă, pavată cu plăci hexagonale, flancată de doi porticuli giganți, fiecare susținând 3 rânduri de coloane, pe cele din colțuri fiind postate statui de lei, accesată prin două șiruri lungi de trepte, sub care s-a creat un sistem de canalizare, terminate până la începutul secolului II.

Complexul, de formă dreptunghiulară, prezenta un pronaos, susținut de coloanele care conduceau la un mic teatru (teathron), cu 300 de locuri, folosit ori în scop religios, ori pentru întrunirea consiliilor administrative, sau cele cu guvernatorul și templul principal, pe o suprafață de 1508 metri pătrați, cu zidurile pictate în nuanțe de roșu, galben, alb. La est de templu se afla o terasă mai joasă, cu grădini și o piscină, aprovizionată printr-un sistem de apeducte, canale și bazine.

Vis a vis, pe munte, se află un alt templu, construit în secolul I, pe care urma să-l văd ulterior.

Am ajuns la ieșirea de pe Strada Colonadelor, marcată de un arc monumental, numit azi Poarta Temenosului, prin care se intra în aria sacră, refăcute în perioada romană. Fațada dinspre stradă, cu 4 coloane, era decorată cu busturile și capetele unor zeități- Ares, Hermes, etc., cele descoperite azi păstrate în muzeu. În partea centrală încă se mai pot vedea 2 orificii în care se învârteau balamalele, închizând ușile grele din lemn, separând zona aglomerată a orașului de cea sacră, liniștită. Pe părțile laterale s-au construit două turnuri, cel din stânga folosit ca vestibulul unei încăperi cu coloane, din care se accesau cele 3 camere funerare din subsol.

Trecând prin poartă, am intrat în fosta arie sacră (temenos), delimitată de un zid de 75 metri lungime, pe care se aflau două rânduri de scaune înclinate, probabil folosite de preoți și credincioși în timpul ceremoniilor religioase. Se presupune că rânduri similare au existat și în partea de nord, dar au fost distruse de inundațiile produse de Wadi Mousa. Săpăturile efectuate în anii 1964 și 1990 au descoperit două inscripții, situate pe zidurile incintei, dedicate Regelui Aretas IV (8-40 î.e.n.), construirea Templului Qasr el Bint și amenajarea zonei sacre, pe locul fostelor clădiri de locuit, fiind datate din a doua jumătate a secolului I, probabil sub Regele Obodas III (30-8 î.e.n.). Numele Qasr el Bint, însemnând Palatul fetei Faraonului, provine dintr-o legendă a beduinilor, descriind un fost altar situat în zona sacră, pe axa est-vest, lung de 13 metri, din care azi se pot vedea doar 3 metri, la care se urcau câteva trepte, unde se făceau sacrificiile pentru zeitățile necropolei nabateene.

Templul pătrat, cu latura de 23 metri, orientat nord-sud, format din blocuri de piatră legate cu mortar, ridicat pe o platformă, accesată pe scări din marmură, avea înălțimea de 29 metri, ruinele actuale doar 20 metri.

Fațada prezenta 4 coloane, acoperite de capiteluri, încadrate de câte un pilon lateral, decorați cu cercuri, alternând cu octogone, deasupra coloanelor entablamentul cu o friză decorată cu medalioane rotunde, prezentând busturi de divinități, alternând cu rozete.

Din pronaos, printr-un portal înalt, al cărui arc superior s-a păstrat până azi, se intra în naosul rectangular, iluminat prin două ferestre, situate superior, pe laturile scurte. La capătul naosului se aflau 3 încăperi, situate cu un metru și jumătate mai sus decât podeaua și accesate prin câteva trepte, probabil în cea centrală (adyton) fiind postată sculptura zeității căreia îi era dedicat templul și cele laterale folosite de preoți în timpul sărăbătorilor religioase. Se presupune că templul a fost consacrat celor două zeități principale ale nabateenilor, Dushara și Al Uzza. În colțul de nord-vest al ariei sacre, în spatele marelui altar, săpăturile recente au descoperit o clădire, cu o antecameră flancată de coloane, busturile Împăraților Marcus Aurelius și Lucius Verus și rămășițele unor inscripții, referindu-se la perioada 161-169.

Zona sacră și templul sunt străjuite de peretele stâncos El Habis, întins pe 1,5 kilometri, cu locuințe săpate direct în el, în care s-au descoperit vagi urme de picturi și stucco. Fiind accesibile și ușor de apărat, unii cercetători cred că reprezintă colina sacră a orașului î.e.n. Curios, arabii o numesc „Închisoarea”.

Pentru a vizita întregul complex Petra este nevoie de minim 2 zile. Deși doream să văd măcar Mânăstirea, inițial „Ad-Deir”, un mormânt sculptat în piatră, primind actualul nume după crucile sculptate în piatră, găsite în interior, fiind situată în cel mai îndepărtat colț al orașului și timpul fiindu-mi limitat, a trebuit să mă întorc spre ieșire pe aceeași rută, totuși puțin schimbată. Am urcat versantul pe o alee, până la templul situat pe versant, vis a vis de Marele Templu.

Templul Leilor Înaripați (25-363) a fost numit după capitelurile decorate cu figuri de lei, descoperite în timpul excavațiilor din anii 1974-1980. Pe un pod mare, care traversa râul Wadi Mousa, se ajungea la prima terasă, înconjurată de porticuli cu colonade, probabil folosită de pelerini, de unde se urca în a doua terasă, situată în fața templului, la rândul ei înconjurată de coloane. Din ea se intra în naosul templului (cella), pavat cu marmură, ai cărui pereți prezentau nișe adâncituri, probabil pentru statui și paralel cu zidurile, de fiecare parte, câte 5 coloane. Spre peretele din nord se afla altarul dedicat zeiței Al Uzza, prezentată în partea superioară, de fapt o platformă înaltă, înconjurată de 12 coloane, accesată pe două scări mici, situate între coloanele laterale. În spatele altarului a fost săpată o mică cameră în care se presupune că se păstrau veștmintele sacre.

În partea de vest a templului se aflau două clădiri în care se prelucrau marmura și metalul, lângă ele un atelier folosit de un pictor sau decorator.

Templul a fost avariat de  cutremurul din 113/114, ulterior refăcut. A rezistat următorului cutremur (363). Intrarea fiind acoperită  de tobe circulare enorme, susținute de o pereche de coloane cu capiteluri corintice, inițial de 13 metri înălțime, fiecare tobă cântărind cca. 1650 kg, apăsând pe coloane, le-a protejat de activitățile seismice. Câteva dintre ele s-au păstrat până azi, vizibile pe versantul muntos de lângă templu. În perioada 2015-2018 arheologii, ajutați de localnici, au conservat zona, când au întărit bazele cu mortar și au umplut spațiile lăsate goale de excavații.

Am urmat aleea, îndreptându-mă spre Mormântul Palatului, gândindu-mă la istoria orașului Petra.

Sub domnia lui Alexandru Sever (222-235) orașul Palmira, fiind situat într-o oază cu două izvoare, pe drumul caravanelor care străbăteau „Drumul Mătăsii”, a acaparat comerțul, fiind declarat colonie romană și Petra a intrat în declin. A urmat cutremurul din 363 care a distrus mare parte din construcții și din sistemul de colectare a apei, urmat de o mare inundație.

Trecând un podeț, am urcat Biserica Bizantină, construită spre sfârșitul secolului V, vis a vis de Marele Templu, de fapt o catedrală, în Petra avându-și sediul Episcopul.

Din atriumul, situat în fața bisericii, se intra în nava principală, terminată cu 3 abside, despărtițe de ea prin coloane. Podeaua a fost decorată cu mozaic, urmele celui din navă fiind vizibile în mortar și cele din abside fiind conservate până azi.  Mozaicul absidei nordice este format din 84 de medalioane, aranjate în 3 coloane, cu mai multe rânduri, toate înconjurate de un chenar. Coloana centrală prezintă numeroase obiecte- vaze, castroane, coșuri, flancate de perechi de animale ca păuni, cai, elefanți, mistreți, girafe, unele provenind din alte zone geografice și 6 figuri umane, create din bucățele mici de piatră.

În absida de sud mozaicul prezintă anotimpurile, imagini create din mici piese din piatră, sticlă, ceramică (Tessrae), intercalate de medalioane prezentând animale, coloana centrală fiind ocupată de figuri umane, în legătură cu liturghia creștină și personaje efectuând diverse activități specifice timpurilor de atunci.

În a treia absidă se afla altarul de mamură. Exista și un baptisteriu, anexat bisericii. Lângă biserică au fost descoperite 140 manuscrise, majoritatea documente legale ale unei familii influente- registre de plăți, contracte, etc., timp de 3 generații.

În nordul ei săpăturile din perioada 1994-2002  au descoperit și restaurat fundațiile unei clădiri nabateene, ulterior transformată în biserică (sec. IV), numită azi Biserica Ridge, după locația sa pe creasta dealului și ale unei fântâni.

Între ea și Biserica Bizantină, o altă clădire, transformată în biserică la începutul secolului VI, a fost numită Capela Albastră, după cele 4 coloane din marmură albastră egipteană, probabil preluate de la un monument nabateean și folosite pentru biserică, azi restaurate cu capiteluri nabateene. Se crede că era situată în continuarea Palatului Episcopului din Petra.

Ultima referire la Petra, ca oraș în perioada bizantină, apare în Limonariu, o lucrare scrisă de călugărul ortodox Ioan Moschus la începutul secolului VII. În anul 636 Petra a fost cucerit de musulmani. Intrând sub controlul Califatului Omeyyad, creștinismul nu a rezistat. Orașul fiind neglijat, sistemul de aprovizionare cu apă s-a deteriorat, rămânând doar un singur izvor de la care localnicii se aprovizionau și, treptat, numărul populației a scăzut. A urmat un mare cutremur (748), când mare parte a orașului a fost distrus, populația fiind obligată să emigreze în alte zone.  

În secolul XII, în timpul primei cruciade, Petra a fost cucerit de Balduin I, primul rege al Regatului Ierusalimului (1.100-1.118). Cruciații și-au construit acolo câteva fortificații însă, datorită mișcărilor seismice frecvente, spre sfârșitul secolului orașul a fost părăsit. Unul dintre primii vizitatori ai ruinelor, a fost Sultanul Baibars al Egiptului (sec. XIII), ruine considerate azi o „minune” a lumii antice.

Harta în mozaic din Madaba și Castelul Qal’at ash-Shawbak, Iordania

Vizitând Iordania, de la Memorialul lui Moise de pe Muntele Nebo ne-am îndreptat spre Madaba, pentru a vedea cel mai vechi mozaic descoperit de arheologi, azi folosit pentru localizarea siturilor biblice de pe o arie întinsă. Localitatea a existat încă din Epoca Bronzului (3.500-1.100 î.e.n.). Este menționată în Biblie în timpul Exodului condus de Moise, când israeliții au ajuns în Regatul Amoriților. Regele Sihon, refuzând să le permită traversarea, i-a atacat. S-au purtat lupte, în final regele a fost înfrânt și Moise a împărțit teritoriul israeliților, o mică parte dăruind-o tribului lui Gad.

Dorind să străbată platoul Moabului, au fost refuzați și s-au îndreptat spre râul Iordan, pentru a-l traversa. În acea perioadă Eglon (1.300 î.e.n.), Împăratul Moabului, a cucerit teritoriile actualului Israel, până la Ierihon (Palestina), pe care le-a deținut timp de 18 ani, când Madaba a devenit oraș de frontieră. Sub Imperiul Roman și Imperiul Bizantin (sec. II-VII) a făcut parte din Provincia Arabia, înființată de Împăratul Traian.

Pentru populația predominant creștină, au fost construite mai multe biserici și s-a numit un episcop, fapt atestat de actele Consiliului de la Calcedon (451), când Constantin, Arhiepiscopul Mitropolit de Bosta, capitala provinciei, a semnat în numele lui Gaiano, „Episcopul medabeenilor”. A urmat invazia islamicilor, orașul fiind cucerit în perioada Califatul Umayyad (661-750).

Azi în oraș funcționează Biserica „Sf. Ap. Petru și Pavel”, în care se poate vedea un mozaic din 568, care o prezintă pe Thalassa, Zeița Mării, înconjurată de pești și alte animale subacvatice, Biserica „Sf. Ioan Botezătorul”, construită la începutul secolului XX, deasupra unor catacombe, în care sunt postate copii ale unor mozaicuri descoperite în Iordania, lângă ea funcționând o fântână veche de 3.000 de ani și Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Gheorghe”, în care se află mozaicul pe care doream să-l vedem.

Biserica a fost construită în anul 1884. construită în 1884, în timpul lucrărilor s-a descoperit că pe acea locație a existat o biserică bizantină, datată din timpul Împăratului Iustinian (527-565), a cărei podea a fost acoperită cu mozaic care, deși Patriarhul Nicodim I al Ierusalimului a fost informat, nu a fost cercetat decât în 1896. Interiorul actualei biserici prezintă o navă centrală, separată prin coloane de două culoare laterale și prin corul de bisericii de altarul din lemn, decorat cu picturi, reprezentând personaje biblice.

Porțiunea de lângă holul de intrare este separată de navă prin coloane cu arcade decorate, deasupra fiind amenajat un balcon cu bănci din lemn.

Pe pereți, coloane, de fapt în toate zonele bisericii, sunt postate picturi reprezentând scene și personaje biblice.

În absidă se află Harta în mozaic, descoperită în timpul săpăturilor arheologice efectuate de franciscanul Ieronim Mihaic (1933) și datată din anul 560. În 1963 custodia Țării Sfinte a decis restaurarea tuturor mozaicurilor găsite în zonă, lucrări întrerupte de războiul arabo-israelian (1967), până în 1970 cel din Madaba fiind complet excavat.

Mozaicul prezintă harta unei regiuni foarte întinse, de la Liban în nord, Delta Nilului în sud, Marea Mediterană  la vest și deșertul la est. Este situată spre est, în direcția altarului, astfel poziția locațiilor coincide cu cele indicate de busolă. Inițial acoperea o suprafață de 21×7 metri, fiind formată din peste 2 milioane de piese, cea păstrată până azi acoperind 16×5 metri.

În centrul hărții se află Ierusalimul din perioada bizantină, în care sunt prezentate Orașul Vechi, Poarta Damascului, Poarta Sionului, Poarta Leilor, Poarta de Aur, Biserica Sfântului Mormânt, Noua Biserica a Maicii Domnului (Teotokosului), Turnul lui David, Cardo Maximus, etc.

Unele locații sunt prezentate prin diferite imagini de obiecte sau animale, astfel Marea Moartă e prezentată prin 2 bărci de pescuit, râul Iordan, în care înoată pești, prin poduri care-i leagă malurile, Deșertul Moab printr-un leu vânând o gazelă, etc.

Pe hartă apar aproximativ 150 de orașe și sate creștine, între care Ierihon, Betleem, Nikopolis, Socho, Lidda, muntele Sinai, astfel se presupune că era folosită și petru îndrumarea pelerinilor. Toate locațiile sunt denumite în limba greacă, harta având 157 de legende.

În anul 614 Madaba a fost cucerită de Imperiul Sasanid, în secolul VIII de musulmani, sub califatul Umayyad, apoi distrusă de marele cutremur 749 și abandonată.

Arta mozaicului s-a practicat încă din secolul I î.e.n.. Până în secolul VI mozaicurile efectuate în zonă au devenit cunoscute în toată lumea. Din păcate majoritatea au fost distruse în marele cutremur (749), arheologii descoperind mică parte din ele. Ea continuă să fie practicată și în ziua de azi. În Iordania există numeroase manufacturi, cu puncte de vânzare directe, sau desfacerea mărfii în diverse locații.

După ce am văzut mozaicul antic, ne-am îndreptat spre strada Hussein bin Ali, o stradă „turistică”, mărginită de tarabe, ateliere, de unde se pot cumpăra obiecte artizanale, mozaicuri, icoane religioase, produse de localnici.

Apoi am vizitat o manufactură în care mozaicurile erau create de persoane cu dizabilități.

Într-o porțiune a magazinului se vindeau covoare țesute, în alta mobilier din lemn decorat, toate realizate manual.

Din Madaba până în Wadi Musa, unde aveam rezervată cazarea, era un drum destul de lung de străbătut (cca. 3 ore). Totuși, ajungând, în orașul Shoubak,deși se însera, am făcut un mic ocol, pentru a vedea, chiar dacă doar din depărtare, fostul Castel Qal’at ash-Shawbak, construit de cruciați, în timpul expediției Regelui Balduin I al Ierusalimului în zonă, pentru cucerirea de teritorii (1116) și numit în cinstea lui Mons Regalis.

De acolo mai aveam de rulat aproximativ 30 minute, timp în care mi-am sedimentat informațiile despre castel. Situat pe un deal, în partea estică a văii Arava,  dominând drumul care lega Siria de Egipt, comercianții și pelerinii trebuiau să oprească la castel, pentru a plăti taxe. În 1142 a intrat în posesia cavalerului Raynald de Châtillon, senior al Transiordaniei, care a vandalizat caravanele bogate, enervându-l pe sultanul Ayyubid Saladin. Acesta a atacat regatul, a cucerit Ierusalimul (1187), a asediat castelul, după 2 ani l-a cucerit, apoi a intrat și în posesia castelului Kerak. Fiind un punct strategic important, în 1261 a fost atacat și cucerit de sultanul mameluc Baybars (Egipt), care l-a extins, zidurile exterioare și turnurile vizibile azi fiind datate din acea perioadă. Castelul nu a fost niciodată complet excavat.

izvor cu apă

Memorialul lui Moise de pe Muntele Nebo, Iordania

A doua zi din excursia prin Iordania am părăsit capitala Amman și ne-am îndreptat spre Muntele Nebo, parte din lanțul muntos Abarim, la marginea de vest a Podișului Transiordanian.

Zona fiind bogată în resurse de apă, a fost locuită din vremuri străvechi, arheologii descoperind urme de locuire în peșteri megalitice și ale unei cetăți din Epoca Fierului.

Situat la 710 metri deasupra nivelului mării, privind spre Valea Iordanului și teritoriile întinse până Marea Moartă, muntele Nebo era un bun loc strategic, astfel zona a fost cucerită de romani care, în apropierea fostei cetăți, au creat un drum de legătură între localitățile Livias și Esbus.

Primele excavații s-au efectuat în anul 1880, urmate de cele făcute de franciscanul Ieronim Mihaic (1933), care au scos la iveală ruinele mai multor biserici și mânăstiri construite în zonă în perioada bizantină- Biserica Sf. Lot și Sf. Procopsiu, Biserica Sf. Gheorghe, Mânăstirea Kayanos, Mânăstirea Theotokos, Mânăstirea Siyagha, etc., folosite până în secolul VII, apoi abandonate.

piatră folosită ca ușă la Mânăstirea din Kufer Abu Badd, azi localitatea Fasalyah

Orașul biblic Nebo, azi numit Khirbet al-Mukhayyat, situat la 3 kilometri de vârful muntelui, este menționat pentru prima dată în Stela lui Meșa- o piatră de bazalt negru, cu o inscripție din secolul IX î.e.n., care menționa ocuparea orașelor zonei de către israeliți. Alungați de  Regele Meșa al Moabului, acesta a distrus lăcașurile de cult ale israeliților și populația a migrat, întorcându-se doar la sfârșitul secolului XIX, când a ocupat versantul nord-estic al muntelui.

Conform Deuteronomului, a cincea carte a lui Moise din Vechiul Testament (Biblia ebraică), Moise a urcat pe Muntele Nebo, din Țara Moabului și de acolo a văzut țara Canaanului (Țara Făgăduinței), spre care-i conducea pe israeliți, dar în care Dumnezeu i-a spus că nu va intra. Având 120 ani, Moise a murit și a fost îngropat acolo. Alți cercetători localizează mormântul în Cisiordania, la 11 kilometri sud de Ierihon (Palestina) și 20 kilometri est de Ierusalim (Israel).

Muntele e menționat în Biblie și ca locul unde profetul Ieremia a ascuns într-o peșteră Chivotul legământului (tablele de piatră cu cele 10 porunci, primite de Moise pe muntele Sinai), toiagul lui Aaron, fratele mai mare al lui Moise și o cantitate mică de mană, hrană cu care s-au hrănit evreii timp de 40 de ani în deșert. Nici unul dintre cele 3 locuri nu a fost descoperit.

Pe munte a fost descoperită Mânăstirea Siyagha, construită de călugării egipteni, în memoria lui Moise, existența ei fiind atestată printr-o descriere a unui pelerinaj, făcut acolo în anul 394. În centru se afla o bazilică, formată dintr-o navă centrală, despărțită prin stâlpi de 2 culoare laterale, în spatele corului 3 camere funerare. Din acea perioadă arheologii au găsit și un mormânt gol, probabil folosit pentru moaște speciale.

În partea de sud și în partea nordică a atriumului bisericii se aflau chilii, cele nordice incluse ulterior în zidul înconjurător.

În secolul V bazilica a fost extinsă. Pe laturile de vest și sud s-au construit câte 2 încăperi, cele adiacente intrării principale, cu podele din mozaicuri și atriumului i s-a adăugat o cameră lungă, arcuită, probabil pentru pelerini.

În secolul VI cele 3 încăperi din spatele corului au fost demolate, coridoarele alungite și completate cu prezbiteriul.

Pe terasa din nord s-a creat o capelă (diakonikon), cu un metru mai joasă decât nava, cu podeaua acoperită de un mozaic, în care s-a postat cristelnița. S-au construit și camere pentru pustnici. Spre sfârșitul secolului mozaicul capelei a fost înlocuit și pe latura de sud s-a construit al doilea diakonikon.

Mozaicurile au fost create de Soel, Kaium, Elijah, în timpul Episcopului Elijah de Madaba, stareț al Mânăstirii Nebo și consulii onorifici Lampadius și Drestes, lucrări susținute financiar de 3 familii din administrația imperială și terminate în 530.

Au fost descoperite, împreună cu 6 morminte, săpate în stânca de sub podea,  de franciscanul Ieronim Mihaic, când a excavat interiorul bisericii (1933).

În secolul VII s-a construit Capela dedicată lui Theotokos (Maica Domnului).

Mânăstirea a fost parțial distrusă în marele cutremur din 749.

Se presupune  că clădirile au fost refăcute sub primul Califat Abbasid (sec VIII).

În perioada 2007-2016 pe locul vechii bazilici a fost ridicată actuala clădire, Biserica Memorială a lui Moise.  

În micul muzeu, amenajat în interiorul ei, se pot vedea unele dintre relicvele descoperite de arheologi în zonă.

Pe terasa din fața bazilicii este postat Monumentul „Șarpele de Aramă”, creat de sculptorul italian Gian Paolo Fantoni, un stâlp înalt, cu forma crucii pe care a fost răstignit Isus, salvatorul lumii, pe el un șarpe încolăcit, semnificând minunea trasformării toiagului lui Moise în șarpe, prima la rugul aprins în fața acestuia și a doua în fața Faraonului Egiptului, Moise cerând aprobarea acestuia ca împreună cu iudeii să plece în pustiu. Pe baza de susținere a coloanei este inscripționat versetul din Biblie despre acel eveniment.

Simbolul șarpelui apare și pe una dintre ușile laterale ale bisericii.

În timpul pelerinajului în Țara Sfântă (2000), Papa Ioan Paul II a vizitat muntele Nebo. Ca simbol al păcii, lângă biserică a plantat un măslin.

Dedicat Papei, în același an a fost postat Monumentul „Cartea iubirii între națiuni”, creat de sculptorul italianVincenzo Bianchi. Un bloc înalt de piatră, imitând rocile megalitice găsite în zonă, cu forma unei cărți deschise, a fost sculptat cu figuri vagi Pe el au fost postate 3 inscripții, una grecească, una latină și una arabă, amintind cronologic populația care afirma venirea lui Moise pe muntele Nebo.

Azi Memorialul de pe Muntele Nebo este loc de pelerinaj și un obiectiv turistic foarte des vizitat. De acolo, peste valea Iordanului, se văd Cisiordania, orașul Ierihon (Palestina) și, pe timp senin, chiar Ierusalimul (Israel).

Amman, Iordania-Teatrul Roman, Muzeul Tradițiilor Populare și Muzeul Folcloric

După ce am vizitat ruinele Cetății Amman, de pe dealul Jabal Al-Jofeh, pentru a vedea Teatrul Roman, situat la poalele lui,  a trebuit să traversăm o parte din zonă.

Am parcat lângă Piața Hașemită (20.000 metri pătrați), mărginită de cafenele, magazine, spații verzi, etc. A fost creată pe locul Forumului Roman, una dintre cele mai mari piețe publice din Imperiul Roman (100×50 metri), flancată de colonade, din care până azi s-au păstrat cele care formau șirul din fața teatrului. În partea de est se află Odeonul, un teatru mai mic, cu 500 de locuri, unde se desfășurau spectacole muzicale și în apropierea  pieței o fântână publică romană, Nymphaeum, azi parțial conservată.

Teatrul Roman Amman a fost construit spre sfârșitul secolului II, în timpul domniei lui Antonius Pius. Săpându-se baza dealului Jabal Al-Jofeh, s-au creat 3 secțiuni orizontale, semicirculare, cu aproximativ 6.000 de locuri, secțiunea de jos pentru persoanele de rang înalt, cea mijlocie cu zone preferențiale și cea superioară pentru săraci, sclavi, femei și străini.

Dealul fiind orientat spre nord, în timpul vizionării publicul era protejat de soare.

În fața auditoriului se afla spațiul de spectacol și al orchestrei, cu o rază de 13 metri, mărginit spre sud de scena din lemn, creată la 1,5 metri înălțime, în spatele căreia se afla clădirea scenei, probabil cu 3 etaje, de cca. 100 metri lățime. De o parte și de alta, mai jos de nivelul scenei, era câte o casă, cu camere boltite, în care azi funcționează două muzee.

Muzeul Tradițiilor Populare etalează haine, bijuterii, pietre vindecătoare, mozaicuri, obiecte casnice tradiționale, arme, etc., folosite de populație în decursul timpului.

În Muzeul Folcloric sunt create care afișează activitățile casnice și meseriile tradiționale practicate.

Azi teatrul și piața sunt folosite pentru desfășurarea diverselor activități culturale, a Târgului Internațional de Carte de la Amman, Festivalului de Muzică Al-Balad, pentru ceremonia de decernare a premiilor Maratonului Amman, etc.

Cetatea Amman (Jabal Al-Qal’a), Iordania

Cum excursia prin Iordania urmărea mai mult obiectivele istorice vechi, nu am vizitat capitala țării, Amman, doar am traversat o parte din ea, îndreptându-ne spre centrul orașului, unde se află mai multe vestigii, descoperite de arheologi.

Centrul Cultural și Teatrul Al Hussein

Moscheea Regelui Abdullah I (1982-1989)

Primul obiectiv a fost Cetatea Amman (Jabal Al-Qal’a), un sit arheologic situat pe unul dintre cele 7 dealuri, pe care s-a format inițial localitatea. Săpăturile arheologice au început în anul 1920 și au continuat în timp, azi mare parte a dealului fiind încă neexcavată.

Arheologii au descoperit urmele existenței umane încă din neolitic, vestigii care, conservate, azi pot fi văzute în Muzeul Național de Arheologie, construit pe teritoriul sitului în 1951, care etalează piese din preistorie până în secolul XV.

În perioada timpurie a Epocii Bronzului zona Ammanului era presărată cu peșteri, săpate în calcar, folosite ca morminte (2.250), care  în decursul timpului au avut diverse utilizări.

În Epoca Mijlocie a Bronzului (1.700-1.550 î.e.n.), pentru a proteja citadela de invadatori, i s-a ridicat un zid înclinat, acoperit cu o tencuială alunecoasă, pentru ca atacatorii să nu se poată cățăra, din care s-au păstrat până azi doar mici fragmente. Din acea perioadă a fost descoperit un mormânt cu fragmente de ceramică și sigilii de scarabeu (1.650-1.550 î.e.n.).

În Epoca Fierului, după 1.200 î.e.n. a devenit capitala Regatului Amoniților, numită Rabbath Ammon.

Ulterior a fost cucerită și inclusă în Imperiul Neo-Asirian (sec. VIII î.e.n.), Imperiul Neo-Babilonian (sec. VI î.e.n.), Dinastiile Ptolomeică și Seleucidă, grecești și macedoneene (sec. III î.e.n.).

Meduza

Apoi a fost cucerit de romani, care l-au deținut timp îndelungat, fiind inclus în Imperiul Roman (sec. I î.e.n.) și Imperiul Bizantin (sec. III-VII).

Zâna Apelor

Zeus

Aceștia au înconjurat cetatea cu un zid de apărare de 1.680 metri lungime (161-166).

Deoarece nu existau surse naturale de apă, fiind folosită doar apa de ploaie, romanii au construit canale subterane și cisterne, refăcute în decursul secolelor de diversele civilizații.

În jurul anului 150 e.n. pe locul cel mai înalt din nord au ridicat Templul Zeiței Tyche (Fortuna), zeița prosperității și norocului, protectoarea orașului, al cărei cap sculptat în marmură albă, a fost găsit de arheologi.

Pe locul unui templu mai vechi, dedicat zeului amonit Milkom, s-a construit Templul lui Hercule, conform inscripției din partea superioară a fațadei, sub guvernatorul Provinciei Arabia Geminius Marcianos (161-166), dedicat Împăraților Marcus Aurelius și Lucius Verus.

De fapt se presupune că era închinat lui Hercule, fiul lui Zeus și al Alcemenei, cunoscut pentru puterea fizică supranaturală, deoarece lângă templu s-au descoperit o mână și un cot ale unei statui de marmură, estimată cu peste 13 metri înălțime, una dintre cele mai mari statui găsite din perioada greco-romană, probabil distrusă într-un cutremur.

Templul a fost creat pe un podium înalt de piatră, în mijlocul ariei sacre (temenos), înconjurată de de un zid. Fațada principală prezenta un portic, străjuit de 6 coloane, cu 10 metri înălțime. Putea fi văzut și din partea de jos a orașului.

Sub bizantini, în secolul V a fost construit sediul unui episcop creștin și în anul 550 Biserica Bizantină, cu o navă centrală, având podeaua acoperită de mozaic, mărginită de 2 culoare, pavate cu lespezi. În zidurile bisericii au fost create cisterne și în perimetrul ei au post postate coloane corintice, aduse de la Templul lui Hercules. Lângă coridoare se aflau niște încăperi rectangulare, se presupune construite în perioada Umayyad (sec. VII). Azi se pot vedea doar două rânduri de coloane corintice care au flancat naosul bisericii și o parte din peretele semicircular al absidei.

Cetatea fiind cucerită de musulmani, sub Califatul Umayyad, al doilea după moartea lui Mohamed, zidul de apărare a fost refăcut (730), păstrându-se, pe cât posibil,  zidurile defensive romane.

Pe cea mai înaltă terasă a citadelei, numită atunci Jabal al-Qala, au construit Complexul Umayyad (sec. VIII), la care s-au folosit mare parte din materialele fostelor morminte, prelucrate de tăietorii de pietre și materiale din fostele temple romane.

În partea din nord a complexului, între zidurile fostei zone sacre romane (temenos), a fost ridicat Palatul Umayyad (651-750), acoperit de un dom, azi refăcut. La intrare a fost postată Poarta Monumentală, Poarta lui Amon.

Din structura fostei porți s-au păstrat ruinele a două ferestre și colțurile triunghiulare care susțineau baza celor 2 semi-domuri laterale, create și decorate cu elemente sasanide (ultimul Imperiul Persan preislamic).

Traversând-o, se ajungea într-o piață centrală, la care ajungeau toate străzile create în complex, înconjurată de șiruri de porticuri, cu magazine (as-souq), zonă în care, înainte de a intra în palat, vizitatorii așteptau să fie anunțați guvernatorului.

În estul porții s-a construit o baie (al-hammam) care deservea atât palatul cât și complexul. Era accesată prin mai multe porți, situate în partea de sud și printr-o  intrare discretă, situată în nordul porții, probabil utilizată de guvernator. Clădirea avea mai multe încăperi, cu utilizări diferite: vestiar, sală cu apă rece, sală cu apă fierbinte, etc.

.În sudul palatului, pe o platformă înaltă, punctul cel mai înalt al citadelei, se afla Moscheea (730), la care se ajungea pe un șir de trepte. În partea de vest se afla o poartă spre partea rezidențială, folosită de guvernator. Curtea interioară era înconjurată de cu 7 rânduri, din câte 6 coloane. În interior, o sală mare, cu tavanul susținut de coloane (hipostil) și arcade încrucișate, avea  acoperișul cu porțiuni boltite, stil arhitectural necunoscut de bizantini. O nișă rectangulară, concavă, locul unde se ruga imamul (mihrab), ieșea dincolo de peretele sudic (qibla), indicând direcția spre Kaaba, cel mai sfânt loc de rugăciune al Islamului, situat în Mecca.

Întrându-se în complexul palatului, se ajungea în curtea interioară, flancată de două clădiri rezidențiale. Se parcurgea strada cu colonade, mărginită de 9 clădiri, până la sala tronului, flancată de 4 clădiri.

Pentru a aproviziona complexul cu apă, se foloseau vechile cisterne. În apropierea palatului a fost săpat un rezervor imens, cisterna deschisă „Birka” (Sahrij) (730),  de formă rotundă (17,5 metri diametru), cu zidurile de 2,5 metri grosime, la interior întărite cu ipsos. Putea colecta până la 1370 metri cubi de apă de ploaie care curgea de pe acoperișurile clădirilor învecinate și din porțiunile pavate înclinate, trecea într-un sistem de canale, care se deschideau în nordul și vestul cisternei. Central era postată coloană care măsura nivelul apei. Avea și un incovenient. Fiind construită pe deal, cu podeaua înclinată, în partea de jos se aduna nămol.

Cutremurul puternic din 749 a distrus mare parte a citadelei și a deteriorat grav zidurile de apărare. În jurul anului 800, sub Califatul Abbasid, al 3-lea după Mohamed, au fost refăcute.

Pentru a produce mortarul, necesar în construcții, au folosit varul, creat în cuptoarele de var. Acestea erau umplute cu calcar și încălzite pe foc mare, făcut din lemne, timp de mai multe zile, obținându-se varul nestins, care era răcit, spart și amestecat cu apă, obținându-se o pastă- mortarul.

Sub Dinastia Ayyubidă (sec. XIII) cetatea și-a pierdut importanțan strategică. Totuși zidului de sud al cetății i s-a adăugat un turn de veghe patrulater, pe 3 pereți prevăzut cu fante pentru tragerea săgeților și pe al patrulea cu o scară, pentru accesarea părții superioare (1.220). Pe fațada sudică au fost postate coloane din fostul Templu a lui Hercule.

În timp, părăsită, cetatea s-a ruinat și până în 1878 locația a fost folosită, doar temporar, de fermieri sezonieri și beduini.

De pe acea înălțime se vedea o parte din oraș și în apropiere Teatrul Roman, al doilea obiectiv din Amman, pe care urma să-l vizitez.

Amman, Iordania- prin districtul Al Jubeiha

În prima zi a excursiei prin Iordania, după ce am vizitat două obiective istorice, de la Ajloun până în capitala țării, Amman, am avut de parcurs în jur de 60 kilometri.

Hotelul Gerasa, în care eram cazată, se afla în vestul orașului, în cartierul Universitar, unul din cele 7 cartiere ale districtului Al Jubeiha.

Pentru a vedea o parte din universitate, situată în apropiere, am traversat bulevardul, pe o pasarelă metalică și m-am îndreptat spre Poarta de Nord a Universității, prin care se intra într-o zonă pietonală.

Cea mai veche universitate din Iordania, a fost fondată prin decretul dat de Regele Hussein bin Talal (în 1962). Azi cuprinde 20 de facultăți și 95 departamente.

În 1990 s-a creat prima universitate privată, Universitatea Al Ahliyya Amman, azi membră a 4 societăți universitare, pe teritoriul căreia mă aflam și eu.

Clădirile erau poziționate într-un spațiu larg, care-mi crea imaginea unui mic oraș.

Erau înconjurate de porțiuni cu copaci seculari, în unele zone cu mici parcuri.

Dorind să aflu mai multe detalii despre sistemul de învățământ, am stat de vorbă cu două studente. Acestea mi-au relatat că studenții erau împărțiți în secțiuni separate, bărbați și femei, care nu aveau voie să intre în contact, nici măcar să socializeze în pauze.

În rest cursurile, programele, etc., se desfășurau după metodele obișnuite și facultățile erau dotate cu aparatură modernă.

Prince Al Hussein Bin Abdullah II School of International Studies

Fiind un popor foarte religios, majoritatea musulmani, în campsul universitar s-a înființat Moscheea Universității (1999), una dintre cele mai mari din zonă. Pentru a se putea ruga în același timp, partea dreaptă a fost alocată bărbaților și cea stângă femeilor.

M-am întors pe bulevard și, fiind încă ziuă, m-am hotărât să explorez o parte din zonă.

În drum am trecut pe lângă Spitalul Al Essra. Nu știu dacă făcea parte dintre numeroasele spitale cu acces gratuit. Primind permisiunea regelui, nababi din țările vecine au achiziționat zone întinse ale capitalei, unde au ridicat zgârie-nori, deschis firme, fiind însă condiționați să construiască și să întrețină spitale și școli, care să fie folosite gratuit de populație.

La parterul clădirilor, care mărginesc bulevardul, am văzut numeroase magazine, restaurante, cofetării, etc., care pe mine nu mă prea pasionează.

Fiind curioasă din fire, am hotărât să părăsesc bulevardul și să explorez o parte din teritoriul situat pe deal, unul din cele 19 pe care se întinde capitala.

Așezarea a fost foarte veche, fapt atestat de situl neologic ‘Ain Ghazal, descoperit de arheologi și datat din jurul anului 7.000 î.e.n. În secolul III î.e.n., aparținând Faraonul Egiptului Ptolemeu II Philadelphus, acesta l-a reconstruit și numit Philadelphia.

Fiind cucerit de romani, a fost inclus în Decapolis, un grup de 10 orașe grecești, situate la frontiera de est a Imperiului Roman, în sudul Levantului (sec I î.e.n.-se. I e.n.), zonă care ocupă azi Iordania și câte o mică parte din Israel și Siria.

După moartea profetului Mahomed, s-a înființat Califatul Rashidun (632), care în timp a fost condus de 4 califi. Aceștia au cucerit treptat toată Peninsula Arabică, zonele de coastă ale Peninsulei Iberice, insulele Rodos și Cipru, Africa de Nord, părți din Asia Centrală și Asia de Sud, creând marele Imperiu Persan. Bizantinii fiind învinși, s-au retras și sub musulmani așezarea a fost numită Amman.

Suleiman Kayed Al Assaf Mosque (Tlaa’ Al-Ali)

Până în secolul XV Amman a trecut prin perioade de înflorire, alternând cu perioade de declin, a fost devastat de numeroase războaie și în final a fost abandonat. Abia în 1878 a fost repopulat de cerchezi, refugiați din calea otomanilor.

Treptat numărul populației a crescut, ajungând în 1909 să fie declarat municipiu și din 1921 capitala Transiordaniei, țară autonomă, desprinsă de Palestina.

Abia declarată regat, prin Tratatul de Londra (1948), au început luptele cu Israelul și în 1949 Emirul As-Sharif Abdullah bin al Husayn s-a autoproclamat Rege al Iordaniei. Țara a fost numită Regatul Hașemit al Iordaniei, căreia un an mai târziu i s-a anexat și Cisiordania.

Tot gândindu-mă la vremurile de mult apuse, am coborât dealul, îndreptându-mă spre hotel.

Aljoun, Iordania- Castelul Qal’at ar-Rabad

În prima zi a excursiei prin Iordania, după ce am vizitat Situl arheologic din Jerash, am rulat 20 kilometri nord-vest până în Ajloun (‘Ajlūn), capitala guvernoratului Ajloun, care cuprinde 27 de sate și orașe. Deși creștinii sunt minoritari, formează aproximativ jumătate din populația capitalei.

Străbătându-l cu autocarul, în centrul orașului am trecut pe lângă Marea Moschee, construită pe locul unei biserici bizantine, al cărei turn se presupune că a fost clopotnița bisericii.

În apropierea orașului se află un sit arheologic, unde s-au descoperit mozaicuri bisericești bizantine și un altar, dedicat Sfântului Ilie (Mar Ilie), la care, pe timpuri, aveau loc ritualuri, în care oamenii îl înconjurau cântând, pentru a se vindeca de boala grea, numită „Rigeh”.

Localitatea e vizitată de turiști mai ales pentru Castelul Qal’at ar-Rabad, situat pe vârful muntelui ‘Auf, pe locul unei foste mânăstiri bizantine de călugări. Se spune că numele ‘Ajlun ar fi fost dat după unul dintre călugări. Castelul aparține districtului Mount Ajloun, cunoscut și sub numele de Jabal ‘Auf, după triburile beduine care trăiau acolo.

Autonomi, beduinii s-au aliat cu cruciații, au înființat o tabără de 100 de corturi lângă Castelul Belvoir, din Regatul Latin (al Ierusalimului, regat format după prima cruciadă), al Cavalerilor Ospitalieri, situat pe un deal din nordul Israelului, pe partea opusă a Văii Iordanului, la 20 kilometri sud de Marea Galileii. Cruciații mai avea în acea zonă încă două castele: Beisan și Kerak.

Pentru ca autoritățile din Damasc să poată controla triburile beduine și să prevină invadarea teritoriului de către cruciați, Generalul Saladin (sultan și lider militar) i-a ordonat nepotului său, comandantul Izz al Din Usama, să ridice un castel, pe locul fostei mânăstirii (1183-1184), numit inițial Qal’at Salah Ad-Dein.

De acolo se puteau vedea și urmări zona apropiată, unde se aflau minele de fier, material necesar fabricării armamentului, văile râurilor Kufranja, Rajeb, Alyabis, care coboară spre Valea Iordanului, teritoriile Palestinei din nordul Lacului Tiberias până în sud la Marea Moartă și drumul care lega Damascul de Egipt, asiguând astfel securitatea pelerinilor și a caravanelor care treceau spre Hejaz (azi parte din Arabia Saudită).

Inițial s-a ridicat un turn puternic, urmat de extinderi și turnuri suplimentare, legate prin ziduri de apărare, cu creneluri și fante pentru săgeți, înconjurat la exterior de un șanț uscat, de 12-15 metri adâncime și 16 metri lățime.

În timpul construirii castelului, zidurile au acoperit parțial Biserica bizantină de la etaj.

Din ea s-au păstrat până azi o parte din fosta navă, prezbiteriul (sanctuarul)- locul unde preoții oficiau slujbele, mai înalt decât nava, de care e separat absida semicirculară a corului și o parte din mozaicul podelei, în centrul căruia e decorat cu bucăți de pâine și doi pești, reprezentând miracolele făcute de Isus, pentru a hrăni populația. Pe el s-a păstrat și o inscripție greacă, dedicată diaconului Aryano.

Intrând sub stăpânirea guvernatorului mameluc Aibak ibn Abdullah, acesta a adăugat un turn, în colțul de sud-est, în etajul căruia se presupune că era palatul (1214-1215).

Tot atunci a construit și poarta de intrare dublă, fortificată cu 2 turnuri defensive. Era accesată pe un pod mobil, ce traversa șanțul uscat înconjurător.  

De la ea se parcurgea un culoar înclinat, cu forma literei L, până la a doua poartă (Portcullis), prevăzută cu grilaj metalic, zăbrelele fiind fixate între arcurile sale, care putea fi ridicat sau coborât.

Castelul era locuit de o garnizoană militară. Soldații erau cazați în încăperi situate la parter, lângă grajduri. La acest nivel exista un puț, folosit pentru aerisire și pentru comunicare cu etajele superior, era amenajată o închisoare și se găseau depozitele de alimente.

De la castel se transmiteau mesaje care, din citadelă în citadelă, ajungeau până în est, la râul Eufrat și în vest la râul Nil, pe timp de noapte prin aprinderea torțelor și în timpul zilei prin nori de fum.

Se foloseau și porumbeii. De un picior se lega mesajul care trebuia transmis și, lăsat liber, porumbelul zbura la locul de origine. Revenind cu alte mesaje, poposeau în cuștile amenajate în turnurile castelului și mesajele aduse de ei erau împărțite destinatarilor.

La mijlocul secolului XIII castelul a fost cedat lui Yousef ibn Ayoub, Emirul Damascului și Alepului, care a renovat turnul nord-estic și a folosit castelul ca centru administrativ.

În castel exista și o școală, în care se preda economia de război. La al treilea nivel s-a amenajat o sală de mese mare, din care se vedea panorama orașului Ajloun.

A fost avariat în atacul mongolilor (1259), dar nu a putut fi cucerit, aceștia fiind învinși de mameluci. În perioada 1260-1277, la porunca Sultanului Egiptului și Siriei ad-Dhahe Baibars, guvernatorului castelului Izz ad-Din Aibak l-a restaurat, a refăcut șanțul înconjurător. A fost folosit ca depozit pentru recolte și provizii.

În timp la castel au fost încartiruite un contingent de 50 de soldați otomani (sec. XIV), apoi un contingent al Prințului Fakhr al-Din Ma’n, guvernatorul otoman al sangeacului Sidon-Beirut și al sangeacului Safed, personalitate marcantă a Levantului, în timpul luptei sale împotriva lui Ahmad ibn Tarbay (sec. XVII) și în 1812 a fost locuit de 40 de persoane.

Apoi a fost distrus de două cutremure (1837, 1927) și ruinele părăsite până în secolul XXI, când Departamentul de Antichități din Iordania a sponsorizat un program de restaurare și consolidare.

Azi în castel este amenajat un mic muzeu care etalează artefacte, mozaicuri, arme, descoperite în regiune, datate din diferite perioade istorice.

Începând cu anul 2019, pentru a acoperi nevoile energetice ale castelului, în afara zidurilor  au fost postate panouri fotovoltaice, care folosesc energia solară.

Situl arheologic Jerash, Iordania

M-am hotărât să plec într-o excursie organizată în Iordania. După un drum lung, o noapte pe trenul Arad-București…transfer la aeroportul Otopeni…zbor în Iordania…cazare în capitala țării, Amman, a doua zi am parcurs 48 kilometri spre nord, până în localitatea Jerash (Gérasa), unde urma să văd primul obiectiv istoric.

Așezarea a fost foarte veche, fapt atestat de situl neolitic Tal Abu Sowan, cu rămășițe umane, datate din jurul anului 7.500 î.e.n., descoperit de arheologi pe teritoriul ei.

Unul dintre primii exploratori, care în secolul XIX a scos la iveală urmele altul sit, din perioada greco-romană, a fost Prințul Abamelek, un armean milionar din Imperiului Rusesc.

Începând cu anul 1920 săpăturile s-au efectuat continuu, descoperind treptat și conservând o întreagă metropolă greco-romană, azi numită și Pompei din Orientul Mijlociu. În anul 2011 s-au scos la iveală mai multe structuri și ceramică din perioadele mamelucă și islamică. Săpăturile continuă și azi.

Având sute de mii de vizitatori anual, la intrarea în situl arheologic Jerash s-a amenajat un mic centru comercial, cu marfă specifică zonei, o terasă unde se pot servi mâncăruri tradiționale și, după intrarea în sit, un muzeu, care etalează artefacte.

Conform inscripțiilor găsite, unii cercetători presupun că orașul a fost fondat de Alexandru cel Mare (331 î.e.n.), după ce a părăsit Egiptul, străbătând Siria și îndreptându-se spre Mesopotamia, când Generalul Perdiccas a stabilit acolo o parte din soldații macedoneni mai în vârstă, punând bazele orașului Gherasa, numit și Antiohia de pe Râul de Aur. După alți cercetători fondatorul ar fi fost Faraonul Egiptului Ptolomeu II Philadelphus (284-246 î.e.n.).

În anul 80 î.e.n. Alexandru Jannaeus (Yannaʾy), Regele Iudeii, a cucerit Gérasa, dar a stăpânit-o scurt timp, în 63 î.e.n. trupele Generalului roman Pompei alungându-i pe evrei. Orașul, locuit de sirieni și o mică comunitate de evrei, a fost inclus în Decapolis, o serie de localități autonome, sub protecție romană. În acea perioadă la Gérasa s-a născut Nicomachus (60-120), viitorul matematician și filozof, adept a lui Pitagora.

Evreii s-au revoltat și a izbucnit Primul Război Iudeo-Roman (66-74 e.n.), în care romanii au distrus toate localitățile evreiești din zonă și ucis populația, ajungând în final la Ierusalim, unde au incendiat mare parte din oraș și templul. Mulți rebeli prinși au fost vânduți ca sclavi.

Sub Împăratul Traian (98-117), reorganizându-se teritoriile din zonă, în anul 106 Gérasa a fost inclus în Provincia romană Arabia Petraea, din care făcea parte și actualul Amman. Romanii au construit multe drumuri, astfel comerțul a înflorit. Așteptându-se vizita Împăratul Hadrian (117-138), la intrarea în oraș s-a construit un arc de triumf, Arcul lui Hadrian (129-130).

Prezenta un pasaj central înalt și două porți laterale mai mici, deasupra cărora era situată câte o nișă, cu fronton triunghiular, toate străjuite de coloane cu capiteluri corintice.

Hadrian a vrut să extindă spre sud orașul, dar proiectul a fost abandonat. Zona din nordul străzii Gerosa Philadephia fiind aridă, s-a construit un Hipodrom (220-749), cel mai mic din Imperiul Roman, cu lungimea de 265 metri, lățimea 50 metri și o capacitate de 17.000 de spectatori. Azi se pot vedea arcadele cuștilor în care erau poziționați caii pentru cursă.

La sfârșitul secolului IV partea de nord  a hipodromului a fost transformată în Amfiteatru, folosit pentru luptele de gladiatori și alte sporturi. Partea de sud a fost părăsită și în timp o parte din ruine folosite de olari. În marele cutremur din 749 a fost ruinat, terenul a devenit carieră, materialele fiind utilizate la repararea zidurilor orașului. După  o mare epidemie de ciumă, sute de victime au fost îngropate acolo.

În anul 530 s-a construit Biserica Marianos.

Sub fundațiile ei s-a descoperit  o podea cu inscripții grecești și ebraico-aramaice, ceea ce a dus la concluzia că biserica bizantină a fost anterior sinagogă.

De acolo m-am îndreptat spre Poarta de Sud, construită în același timp și stil arhitectural cu Arcul lui Hadrian.

Între poartă și criptoporticul Templului lui Zeus s-au construit patru ateliere (sec. II), arheologii descoperind acolo diverse unelte folosite de dulgheri. În partea sudică, lângă un atelier de tâmplărie, terenul a fost săpat și s-a creat o presă de ulei, accesată pe o scară tăiată în stâncă. Din presă azi se pot vedea râșnița și piatra de moară, folosite pentru zdrobirea măslinelor.

La sfârșitul secolului III complexul a fost distrus de jefuitori. Pe ruinele lui s-a  amenajat o cazarmă pentru paznicii orașului, reconstruită în timp și folosită până în secolul VII. În secolele III-IV orașul a fost împrejmuit cu un zid, de aproximativ 3,4 kilometri lungime și 2,9 metri grosime, din 20 în 20 metri întărit cu turnuri, de 3-4 metri înălțime, care puteau fi accesate doar prin scări portabile.

Poarta de Sud a fost legată de zidurile orașului printr-o serie de scări și de la ea până în Piața Ovală s-a creat un drum direct.

Treptat lângă criptoporticul templului meșteșugarii și-au amenajat iar ateliere, care au supraviețuit până la cutremurul din 749.

Piața Ovală, ocupând o suprafață de 90×80 metri, era înconjurată de coloane ionice distanțate (2,75 m între ele), pavată cu plăci de piatră mari, după traiectul curbat al colonadelor.

Azi în piață se văd două monumente: un piedestal pe care a fost așezată o coloană, pe care probabil în vechime se afla o statuie și un piedestal mai mic, lângă care flutură drapelul țării.

Colonadele din est conduceau la scările spre Templul lui Zeus, construit pe parcursul mai multor secole. Inițial, pe locul unde în Epoca Fierului era un vârf stâncos, cu o grotă, acoperită treptat în diferitele faze de construcție, s-a ridicat un mic templu roman (6×6 m), decorat cu simbolurile lui Zeus și ale fiilor săi Castor, Polux și Heracles, care în timp a fost lărgit, parțial distrus în cele două  războaie dintre evrei și romani, ulterior refăcut.

Primul șir de scări urca la o terasă, cu o verandă străjuită de 8 coloane, prin care se intra în aria sacră (temenos), o terasă închisă în cele patru laturi de pasaje boltite, în care se afla altarul, construit în mai multe etape. De acolo un alt șir de scări urca la a doua terasă, unde se aflau altarul din sud și templul (162-163).  

În fața și în spatele camerei principale s-au postat  câte 8 coloane, cu capiteluri corintice și pe laterale s-au creat galerii, delimitate de câte 12 coloane, de 15 metri înălțime. Printr-o boltă, de 90 metri lungime, se ajungea la aria sacră a templului (naos).

Sub bizantini,  Episcopul Placcus a transformat templul în mânăstire creștină (450-455), ocupată de călugări și materialele din restul construcțiilor le-a folosit la ridicarea Băilor Placcus. Ulterior zona mânăstirii a fost ocupată de case ale țăranilor și meșteșugarilor, toate distruse de marele cutremur din 749. Se spune că, pe locul clădirii ruinate, în secolul XII s-a așezat o mică unitate a cruciaților.

Piața Ovală a fost legată de Poarta de Nord prin stradă principală Cardo (120-170), mărginită de colonade, din care până azi s-au păstrat puține, restul fiind reconstruite sub bizantini.

În secolul III sub stradă s-a creat un sistem de canalizare.

dop la șanțul de apă

În prima jumătate a secolul II, lateral de Cardo, s-a amenajat piața alimentară Macellum, o clădire pătrată, cu două etaje, din blocuri de calcar cioplite, pereții acoperiți cu panouri de marmură sau stucaturi vopsite. Accesul din stradă se făcea prin trei porți, apoi printr-un vestibul de 8 metri lungime, pe lateralele căruia se aflau magazine. În partea de vest exista o poartă de acces similară.

Clădirea, cu magazine la parter, înconjura o curte interioară octogonală, pavată cu lespezi de calcar, înconjurată de un peristil cu 24 de coloane corintice, în care central se afla o fântână octogonală, ce consta într-un bazin cu formă de cruce și un mic altar în centrul său.

În partea de sud-vest s-au păstrat câteva din mesele de vânzare ale mărfurilor, cu reliefuri de leu, cerb și mistreț.

În secolele V-VI hala anterioară a pieței a fost extinsă și pe latura de sud s-a adăugat un nou rând de ateliere, închise publicului. Clădirea din stânga intrării principale a fost demolată și pe locul ei amenajate două grajduri.

Se presupune că Macellum a fost distrusă în timpul cuceririi orașului de către sasanizi (614), sau de un cutremur (631/632) și ruinele sale abandonate.

În timp, prin extinderea orașului, s-au creat străzi secundare, intersecții, în secolele V-VI s-au refăcut, sau modificat, trotuarele, folosindu-se pietre de la monumentele vechi. La intersecția străzilor Cardo și Decumanus de sud s-a creat o piață rotundă, Tetrapilonul de Sud, în care central s-a postat un monument, din care până azi s-au păstrat 4 piedestale împodobite cu nișe. Inițial pe fiecare piedestal se înălțau 4 coloane din granit roz, adus din Egipt, superior unite de un ancadrament.

La sfârșitul sec IV pe fiecare coloană au fost așezate statuile Împăraților Diocletian, Maximian Hercules, Constantius Chlorus și Galerius, numiți tetrarhii, deoarece au condus în aceeași perioadă (395-406). În sec VI majoritatea coloanelor din granit au fost folosite la ridicarea Bisericii Octogonale a Martirilor, la 500 metri de meterezele din nordul necropolei.

Urmând spre sud strada Decumanus și trecând Podul Sudic, peste râul Christorhoas, se ajungea la Băile Estice Mari (180-749), care ocupau 25.000 metri pătrați. Casa băilor , cu tavanul boltit, era situată într-o curte largă, înconjurată de colonade. Spre sfârșitul secolului III i s-a anexat Sala de Nord, formată din 13 încăperi decorate, care se deschideau în curte prin uși largi, încadrate de porticuri cu coloane corintice și pilaștri, decorate cu statui de bronz, prezentând personaje din cultul lui Dionysos , împărați, guvernatori. Nu se cunoaște exact pentru ce a servit inițial, probabil pentru vestiare, sau  întâlniri, se presupune doar că în secolul IV, când centrul civic a fost distrus, l-ar fi înlocuit temporar. Băile nu au fost excavate.

În secolul V orașul era locuit majoritar de creștini. Începând cu anul 455/459, pe locul unui sanctuar păgân, probabil dedicat lui Dionysos, zeul vinului, Episcopul Placcus a început construirea unei biserici, folosind o parte din pietrele Templului lui Zeus, pe care l-a demolat. Biserica, numită Catedrală de echipa de arheologi americani care au efectuat excavațiile în 1929, a funcționat până în 749, când a fost distrusă de marele cutremur.

A fost prevăzută cu 9 porți de intrare, cea principală în partea de vest, prin care se ajugea într-un atrium, numit Curtea Fântânii. Spațiul interior era împărțit în trei secțiuni, prin două rânduri de coloane. Avea o absidă în fața bisericii, prin care doar preotul putea să treacă.

În spatele catedralei se pot vedea ruinele Bisericii Sf. Teodor (496)- absida și un șir de colonade paralele.

Orașul extinzându-se și cerințele băilor publice fiind tot mai mari, s-a creat un nou sistem de aprovizionare cu apă (125), capacitatea apeductelor fiind mărită. Pe Cardo s-au creat mai multe fântâni publice mici și lângă catedrală monumentala fântână Nymphaeum, terminată în anul 191.

Prezenta o absidă centrală, semicirculară, acoperită cu o boltă de beton, mărginită de două culoare laterale. Fațada, cu două nivele, a fost decorată cu panouri de marmură, cea de sus cu stuc pictat. În fața ei, pe toată suprafața, a fost creat un bazin, în care apa curgea continuu, prin gurile mai multor capete de lei. Când acesta se umplea, se revărsa și se scurgea în sistemele de canalizare ale străzii.

Urmând în continuare Cardo, se ajunge la intrarea (Propylaeum) spre Templul lui Artemis (150).

În față, aliniate cu colonadele străzii, au fost postate 4 coloane imense,. Intrarea se făcea prin trei porți, bogat decorate, apoi se urca un șir de trepte, create pe o pantă abruptă, până la o terasă orizontală, în care era așezată o colonadă, din care au supraviețuit doar câteva fragmente, situată în fața zidului înconjurător al templului, azi dispărut.

În apropiere, pe cealaltă parte a străzii Cardo, se afla Biserica Propylaea, una dintre cele 14 biserici, multe construite între secolele IV-VII.

Pe aceeași parte, înainte de intersecția cu Decumanus de nord, în sec XIX au fost descoperite fostele băi romane (termae), Băile de Vest (115).

O dată cu extinderea orașului (160), băile au fost mărite, ajungând să ocupe o suprafață de 1.800 metri pătrați. Clădirea, în formă de U, încadra o curte interioară, ornată cu coloane corintice, din care până azi s-au păstrat doar două.

La intersecția dintre străzile Cardo și Decumanus de nord s-a ridicat Tetrapilonul de Nord (180), pe fațade decorat cu coloane corintice și prevăzut cu găuri duble, probabil pentru susținerea torțelor. El a fost reconstruit în anul 2001. Trecând de el se ajunge la Poarta de Nord (115), de unde porneau drumurile importante spre Pella, Gadara, Scithopolys și Marea Mediterană. Pe cele două părți laterale, fațada prezintă câte două coloane, cu capiteluri corintice, care susțin câte un frontispiciu triunghiular și între ele, inferior, câte o nișă.

O dată cu construirea zidului exterior înconjurător (sec. III-IV), poarta a fost integrată în el. În zona din apropierea porții, lateral de strada Cardo, se presupune că se afla piața centrală (Agora) și clădiri din centrul civic al orașului.

Urcând pe lângă ea se ajunge la Teatrul de Nord, vis a vis de care, patru coloane corintice străjuiau intrarea în Bazilica Civică, care a fost distrusă și nu a fost reconstituită. Inițial clădirea teatrului a fost construită pentru Consiliul Orașului și sedii administrative (135-140). Sub Împărații Marcus Aurelius și Lucius Verus a fost extins (161-163), când s-a construit clădirea scenei, cu poarta centrală de intrare pe fațada de nord, folosită pentru adunările consiliului și în perioada 165-166 transformat într-un mic teatru (Odeon), unde performau poeți, muzicieni, se țineau spectacole și adunările consiliului.

Intrarea din Decumanus se făcea printr-un portic, cu patru coloane corintice, cu înălțimea de 10,5 metri, ulterior acoperit, de unde se urca un șir de trepte, până într-o curte.

Interiorul era accesat prin 3 porți, una centrală și două laterale.

Auditoriul prezenta în partea de jos 14 rânduri de locuri pentru demnitari, conectate cu clădirea scenei, create încă dinaintea transformării în Odeon.

Erau accesate prin câte o poartă de intrare laterală, prevăzută în partea superioară cu galerii, sau balcoane, pentru spectatori.

Ulterior s-au adăugat 8 șiruri de locuri, separate de primele rânduri printr-un zid orizontal mai înalt, care erau împărțite în zone preferențiale, ajungând să aibă o capacitate de 1.6000 locuri. La nevoie locurile puteau fi acoperite cu un material susținut de cabluri. Mărindu-se Auditoriul, scena a trebuit înălțată, când spre acesta s-a creat un zid prevăzut cu nise. La rândul lui zidul din spatele prezenta nișe, în fața cărora erau postate coloane corintice. Teatrul a fost folosit până în secolele V-VI. Din perioada Umayyad (661-750) acolo s-au găsit opt cuptoare, ceea ce demonstrează că pe locul clădirii abandonate s-au așezat olari. A fost distrusă total de cutremurul din 749.

Urmând străduțele de pe deal, m-am îndreptat spre zona în care au existat mai multe biserici. Am ajuns la un complex format din 3 biserici, conectate în partea de vest printr-un atrium comun, continuat cu o verandă îngustă, în care se aflau cele 3 intrări principale în biserici. Au fost construite în secolul VI, sub Episcopul Pavel. Cea mai din sud este Biserica Sf. Gheorghe (529), urmată de Biserica Sf. Ioan Botezătorul (531), o biserică bizantină, situată în spatele Templului lui Artemis, ale cărei mozaicuri au fost îndepărtate și folosite la Teatrul Roman din Amman și Biserica Sf. Cosma și Damian (533), prima dintre ele abandonată în secolul VIII, ultima fiind Biserica Sf. Gheorghe.

Bazilica Sf. Petru și Pavel a fost construită sub Episcopul Anastasius (sec. VI-VII), cu 2 coridoare, 3 abside, unde central erau amenajate 2 spații pentru membrii clericului, în fața cărora s-au descoperit câte o raclă. În colțul de sud-vest al corului s-au găsit rămășite de marmură din altar. În partea dreaptă a bisericii se afla un atrium cu trei porți de intrare, azi doar ruine. În timp pe partea de nord s-a adăugat o capelă, probabil distrusă de marele cutremur.

Cea mai îndepărtată structură de pe deal este Sinagoga-Biserică, construită probabil în secolele III sau IV, descoperită la câțiva centimetri sub o Biserică, în care a fost transformată (530-531) în timpul campaniei anti-evreiești, sub domnia lui Iustinian I, când vestibulul sinagogii a fost construită o absidă. Din păcate, pe acel loc, eu am văzut doar câțiva bolovani.

M-am îndreptat spre Teatrul de Sud, construit lângă Sanctuarul lui Zeus. De sus panorama era superbă. În vale am văzut, în toată măreția ei, Piața Ovală.

Construcția a fost finanțată în mare parte din donațiile cetățenilor bogați și teatrul s-a inaugurat în timpul Împăratului Roman Domițian (81-96). 

Zona semicirculară pentru public a fost amenajată în partea de nord, pentru ca publicul să nu fie orbit de soare, având în total 4.700 locuri, 1250 în zona inferioară, formată din14 rânduri, pentru publicul de rang înalt, 2.200 în zona superioară, formată din 15 rânduri, despărțite printr-o pasarelă orizontală și o zonă mai înaltă, cu 1250 de scaune înguste, se presupune pentru publicul din straturile inferioare ale societății.

Accesul în zona inferioară se făcea prin două porți laterale, flancate în partea dinspre scenă de coloane înalte și pentru rândurile superioare prin tuneluri, cu bolți ascendente de arcade.

În fața publicului se afla spațiu semicircular, pentru dansatori, separat de scenă printr-o  barieră cu plăci ornamentale și inscripții despre donatori.

Scena, din lemn, se întindea până la podiumul cu coloane (cca. 6,3 m).

Baza ei, situată în partea de nord a orchestrei, era împărțită de 5 pilaștri în patru secțiuni, fiecare cu câte o nișă decorată, mărginite de coloane. Prin trei portaluri, flancate de pilaștri, intrau și ieșeau actorii. Reconstruit, în teatrul azi se desfășoară Festivalul de Cultură și Arte Jerash.

În anul 614 persanii, musulmani, au invadat teritoriul și după câțiva ani, în Bătălia de la Yarmuk, i-au învins pe bizantini. Orașul Jerah a fost inclus în Califatul Rashidun, primul care l-a urmat pe Profetul Mohamed după moartea sa (632), urmat de alți trei califi, ultimul fiind Uthman, care a format Imperiul Persan, cel mai puternic economic, militar și cultural din lume. Sub autoritatea sa, semnele diacritice erau scrise cu litere arabe, astfel încât vorbitorii non-nativi de arabă să poată citi cu ușurință Coranul.

Dorindu-se să fie înlăturat, s-a iscat o rebeliune și Uthman a fost ucis de contestatari, iar conducerea  a fost preluată de vărul său Ali. Au urmat apoi numeroase războaie și bătălii, sub o succesiune de conducători, care i-au alungat și pe bizantini, cucerind treptat Peninsula Arabică, Levantul, Trascaucazul, Imperiul Sasanian- Irak, Iran-,  Mesopotamia- Siria, Palestina, Egipt-,  Africa de Nord (de la Egipt la Tunisia de azi), Peninsula Iberică, insulele Rodos și Cipru, o parte din Asia Centrală și Asia de Sud, ajungând cu frontierele din est până la râul Indus, cele din nord la râul Oxus și instaurând Dar al-Islamiyyah (Casa Islamului).

Imperiul a fost structurat în 7 provincii: Arabia, Irak, Jazira, Siria, Palestina, Egipt și Persia. Evreii și creștinii din teritoriile ocupate, numiți dhimmis (oamenii protejați), au putut să-și practice religiile, cu condiția să nu încalce legea islamică și, plătind taxele impuse, au rămas proprietari ai bunurilor personale. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană. În perioadele când nu erau destui musulmani calificați, unii non-musulmani au ocupat chiar poziții importante în guvern.

Sub Califatul Umayyad, numit și Califatul de Damasc (661-750), orașul Jerash s-a dezvoltat. Avea un centru pentru fabricarea ceramicii, pe lămpile  create fiind notate, cu litere arabe, numele olarului  și locul fabricației, Jerash, emitea monede, etc. În oraș s-au înființat numeroase magazine și comerțul a înflorit.

Deși majoritatea populației a rămas creștină, o parte s-a convertit și în centrul orașului, în apropierea Catedralei creștine, Califul Hisham, fiul lui Abd al Malik, a construit Moscheea Umayyad/Abbsaid (724-740).

În 1120 Emirul Damascului Zahir ad-Din Toghtekin (1104-1128), fondatorul dinastiei Burid din Damasc și lider militar, a ordonat unei garnizoane de patruzeci de oameni să construiască un fort, pe ruinele orașului antic, loc azi necunoscut, deoarece fortul a fost cucerit în  1121-1122 de Regele Ierusalimului Baldwin II și complet distrus. În timp așezarea a fost părăsită, ea apărând abia sub stăpânirea Sultanatului Mamluk, într-un defter din 1596, cu numele de Jeras, format din 12 gospodării musulmane, în care se consemna cota fixă de impozitare pentru diversele produse agricole și pentru animalele deținute de aceștia.