Comunele Vermeș și Ramna, jud. Caraș-Severin

ComunaVermeș este situată în partea de nord-vest a județului Caraș-Severin. De ea aparțin administrativ satele Izgar, Ersig, primul situat la 7 kilometri nord-vest, la granița cu județul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1879)

Satul Ersig se află la 3 kilometri sud-vest de comună. A fost prima dată atestat documentar din 1369, cu numele Egerzeeg, sau Egerzegh, când aparținea familiei lui Benedict Heem. Satul a rezistat sub ocupația otomană. Trecând sub cea austro-ungară numele i-a fost schimbat în Herzeck (1717).

Localitate românească, în secolul XVIII avea o Biserică Ortodoxă de lemn. Ruinată, a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1880/1898), în anul vizitei mele (2020) în curs de restaurare.

În anii 1835-1836 satul a fost colonizat cu slovaci și în 1888 cu familii maghiare, care și-au ridicat propria biserică, Biserica Romano-Catolică .

Comuna Vermeș a fost prima dată atestată documentar din anul 1369, în proprietatea baronului maghiar Vermesy care, pentru munca în agricultură, a adus mai multe familii de iobagi din Transilvania și Ungaria, apoi a fost preluat de familia Himfy (1389). În 1650 Dieta din Ardeal a încadrat satul în districtul Lugoj și sub austro-ungari a fost trecut în districtul Ciacova (1717).

Ajungând să conducă Imperiul habsburgic (1740-1780),  Maria Tereza a ordonat sistematizarea zonelor ocupate. Casele din Vermeș, dispersate pe dealuri, au fost demolate. Familiile au fost mutate pe actuala vatră, unde au fost construite noi case,  formând satul, majoritar românesc. În timpul catolicizării forțate o parte din populație a trecut la ritul greco-catolic, restul rămânând la ritul ortodox vechi și fiecare rit și-a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1853)

Pentru a ajunge în comuna Ramna, din Vermeș am rulat spre sud, apoi spre est, în total 14 kilometri. Așezarea a fost prima dată atestată documentar din 1364 dar a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul ei obiecte de piatră şlefuită, ceramică, arme, oase de animale, unelte de metal din epoca pietrei, epoca bronzului, cele mai multe din epoca romană.

Într-un document din 1400, care se referă la iobagii luați de la nobilul Himfy, proprietarul zonei, satul este menționat cu numele Ramna. În 1552 otomanii au cucerit Banatul dar, dorind să-l atașeze imperiului, austro-ungarii i-au atacat. S-au purtat mai multe lupte, perioadă în care Ramna a intrat alternativ în posesia turcilor și a maghiarilor. Turcii fiind învinși, după Pacea de la Passarowitz (1718), a intrat în stăpânirea stăpânirea austro-ungară (1717), când Ramna a fost încadrat în districtul Vârșeț. Vatra satului a fost mutată pe actuala locație, unde s-a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1770), de rit vechi.

În 1865 o parte din populație a fost catolicizată și după instalarea dualismului austro-ungar, satul fiind încadrat în Regatul Ungariei, limba oficială a devenit maghiara.

Biserica Greco-Catolică „Învierea Domnului” (1894)

De comună aparțin administrativ două sate: Bărbosu și Valeapai. Pentru a le vizita, din comună m-am îndreptat spre nord, pe un drum neasfaltat, la capătul căruia se află satul Valeapai. Pentru a ajunge în satul Bărbosu, situat la 6 kilometri nord-est de comună, m-am abătut spre est, pe un drum asfaltat, care se termina la intrarea în sat, sistematizare a drumurilor pentru mine de neînțeles.

Satul a fost atestat documentar din 1699, numit Barbosz, când era deținut de Erariu.

Fiind situat la capăt de drum, format din case răsfirate pe dealurile în zonă, greu accesibil, mai ales iarna, în decursul timpului localnicii l-au părăsit, mutându-se în zona Bocșa, unde au găsit și locuri de muncă.

Azi în sat se află în jur de 15 gospodării.

Sat românesc, în 1828, în vale, s-a construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, în 2023 în curs de renovare.

M-am întors la drumul neasfaltat și l-am străbătut spre nord, în total 7 kilometri, până în satul Valeapai.

Satul a fost prima dată atestat din 1597, într-un document care-l menționează cu numele Valapay, în proprietatea lui Nicolae Iosika, locuit de iobagi români.

A rezistat sub ocupația otomană, când era inclus în districtul Lugoj, apoi a intrat sub stăpânirea austro-ungară și, numit Valle Pay, a fost arondat districtului Ciacova (1717).

Moara veche de pe râul Pogăniș

În perioada 1797-1799 mai multe moșii din zonă, inclusiv satul Valeapai, au intrat în posesia familiei sârbe Athanazievics, care l-a deținut până la începutul secolului XX.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1800)

În 1840 familia a adus muncitori din Serbia și Italia, care au construit o clădire impunătoare, în stil baroc. Azi, numit Castelul Atanasievici, este o ruină, situată înaltă pe o ridicătură din mijlocul satului.

După Primul Război Mondial familia și-a pierdut dreptul de proprietate.

Prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918) s-a hotărât unirea Banatului cu România și după un an două treimi i-au revenit României, restul de o treime Regatului sârbilor, croaților și slovenilor.

În 1922 țăranii au fost împroprietăriți și moșiile familiei Athanazievics împărțite între ei.

Sub comuniști, o perioadă castelul a fost folosit ca și casă de nașteri, apoi a fost abandonat.

Comunele Măureni și Berzovia, jud. Caraș-Severin

După ce am vizitat partea de sud a județului Timiș, din orașul Gătaia m-am îndreptat spre comuna Măureni, situată la 6 kilometri est, în județul Caraș-Severin.A fost înființată sub austro-ungari, în al treilea val de colonizare cu germani (1782-1878) și din 1805 a primit dreptul de aține târguri. 

Biserica Romano-Catolică „Sf. Episcop Martin din Tours” (1819)

La începutul secolului XX șvabi veniți din alte localități ale Banatului au cumpărat terenuri despădurite, situate între Măureni și Șoșdea și au format Șoșdea Nouă (1908). În perioada 1846-1878 moșia a fost deținută de Ludwig Wirkner, perioadă în care s-a construit calea ferată Voiteg-Gătaia-Măureni-Reșița. Deoarece moșierul nu a permis ca aceasta să treacă pe terenurile sale, gara a fost amplasată la cca. 2 kilometri în afara comunei.

Monumentul Eroilor

Postbelic în comună s-au așezat români, azi populație majoritară.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (2012)

De comună aparține administrativ satul Șoșdea, situat la 6 kilometri nord. Prima dată a fost atestat documentar din 1369, când era deținut de familia Himfy.

Sat locuit de români, avea o Biserică de lemn. Pe locul ei, în perioada 1925-1926, s-a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”, a cărei pictură interioară s-a efectuat în 1977.

M-am întors în comună și m-am îndreptat spre vest, în total 14 kilometri, până la unul dintre cele două sate care aparțin de comuna Berzovia. Satul Gherteniș este menționat cu numele Gertianos în actul unui proces civil, între Csép István și văduva lui Himfy (1380). În decursul timpului satul a fost majoritar românesc, sub austro-ungari fiind colonizat cu puțini germani și maghiari. Ortodocși, în 1756 aveau o Biserică de lemn, înlocuită în 1824 cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, al cărei turn a fost ridicat în 1909 și pictura interioară realizată în 1917.  În decursul timpului a suferit mai multe reparații, restaurări, ultima în anii 2011-2012.

La începutul secolului XIX în centrul satului o familie de armeni a ridicat Conacul Hollósy , azi ruinat. În el s-a născut Kornélia Julianna Klára Hollósy de Gertenyes (1827), cea care a devenit una dintre cele mai renumite cântărețe de operă din Regatul Ungariei, numită „privighetoarea Banatului”.

În perioada 1924-1925 satul a fost numit Bogdănești, apoi a revenit la cel anterior, românizat, Gherteniș. Din 1950 satul a avut administrație proprie.

La 10 kilometri sud am ajuns în satul Fizeș, al doilea sat care aparține de comuna Berzovia. A fost atestat din 1329, numit Fyzes, într-un document prin care Principele Sigismund Báthory l-a trecut în proprietatea lui Andrei Barcsay, împreună cu alte sate din zonă, dar pe teritoriul lui și a comunei arheologii au descoperit urme de locuire din prima epocă a fierului și perioada daco-romană.

Sub austro-ungari, numit Fisescho (1717), a fost încadrat în districtul Vârșeț. În acel secol vechea Biserică de lemn a fost înlocuită cu una din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1758-1763).

Din 1780 a intrat în proprietatea Direcției Miniere și un secol mai târziu a Societății de Căi Ferate (1855).

Monumentul Eroilor

M-am întors și m-am îndreptat spre est. După cca. 10 kilometri am ajuns în comuna Berzovia. Se spune că acolo a existat o cetate dacică din lemn, distrusă de romani și înlocuită cu castrul Berzovis (106), până în 119 ocupat de garnizoana legiunii IV Flavia Felix, fapt atestat de monedele folosite de daci (sec. I-II î.e.n.) și cele romane din secolul III e.n., descoperite de arheologi. După retragerea romanilor, zona a fost locuită în continuare de daci, la marginea de vest a Berzoviei fiind descoperite numeroase cuptoare dacice (277).

În prima menționare documentară (1366) satul apare ca cetatea Jidovini, donată de Regele Ludovic cel Mare lui Benedek Neem. În secolul XVII era în proprietatea Erariului (fiscul regal) și din 1717 austro-ungarii l-au încadrat în districtul Vârșeț. Începând cu anul 1803 vatra satului a fost mutată pe actuala locație și încadrat în districtul Ciacova. În 1873 ruinele fostului castru au fost demolate și piatra vândută.

Primăria Berzovia

Biserica de lemn de pe vechea vatră, ruinată, a fost părăsită și pe noua vatră construită una din piatră și cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1812).

Turnul bisericii a fost ridicat în 1881 și în timp clădirea a fost extinsă de două ori.

În perioada 1973-1980 biserica a fost renovată, pictura interioară refăcută și în 1983 turnul înălțat.

Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1930)

Din Orșova spre nord, pe lângă Dunăre

Revenind din excursia în Serbia, după ce am trecut vama la Porțile de Fier I în România, m-am oprit în orașul Orșova, un port la Dunăre din județul Mehedinți.

Primăria Orșova

Judecătoria Orșova

Am parcat lângă intrarea în Parcul General Ion Dragalina și am înaintat pe faleza Dunării.

Monumentul „Dezrădăcinați 1950”

Cum urma un drum lung până acasă, m-am oprit la o terasă pe malul apei, pentru a servi masa de prânz.

Eram doar noi și Dunărea, pe care se vedea insula Pescăruș, loc de relaxare al localnicilor, cu o promenadă lungă de cca. 2.000 metri, pe care însă nu aveam timp să o vizitez.

Deși aveam o variantă mai scurtă, de acolo m-am deplasat paralel cu Dunărea și cu drumul parcurs prin Serbia, dorind să văd câteva ruine și un monument, situate la nivelul fluviului.

La 18 kilometri de Orșova, între Eșelnița și Dubova, în zona Cazanelor Mici, se află Capul lui Decebal, cea mai înaltă sculptură din piatră din Europa și a doua din lume. A fost creat pe un versant care mărginește golful Mraconia, de un sculptor  din Orșova, ajutat de 11 alpiniști și finanțat de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan.

În decursul a 10 ani (1994-2004) s-a folosit peste o tonă de dinamită și cu uneltele clasice: ciocanul pneumatic, șpițul, barosul, s-a creat chipul lui Decebal. Înalt de 55 metri și lat de 25 metri, fostul rege (87-106) veghează granița țării.

De pe celălalt mal al fluviului, pe teritoriul Serbiei, un basorelief îi aduce aminte că Dacia a fost cucerită de Împăratul Traian, în războiul daco-roman din 105-106. Tabula Traiana, o placă de 4 metri lungime și 1,75 metri lățime, a fost așezată acolo la porunca lui Traian, cinstind victoria asupra dacilor.

În apropierea monumentului, pe malul apei, se află o mânăstire, spre care m-am îndreptat și eu.

În secolul XVI banul Nicola Gârlișteanu, dregătorul regiunii de graniță a Caransebeșului și Lugojului, aflată sub jurisdicția Episcopiei de la Vârșeț, a construit Mânăstirea Ortodoxă Mraconia „Sf. Prooroc Ilie” (1523).

Distrusă în războiul ruso-austro-turc (1787-1792), ulterior a fost refăcută și a funcționat până în 1967 când, construindu-se Hidrocentrala Porțile de Fier, cu lacul de acumulare, a fost demolată. S-au păstrat doar ușile împărătești și o candelă care azi se află la Muzeul Parohial din Eșelnița.

Mânăstirea Mraconia „Sf. Arh Mihail și Gavriil; Sf. Treime” a fost refăcută în perioada 1993-2000, la inițiativa Mitropolitului Olteniei.

Am continuat drumul paralel cu Dunărea, îndreptându-mă spre Svinița.

La 4 kilometri înainte de localitate am parcat pe marginea drumului și am coborât la malul apei, unde se află ruinele unei vechi cetăți, azi inundate.

Cetatea Tricule, sau Tri Kule, a fost atestată din 1419 într-o diplomă prin care regele Sigismund de Luxemburg a predat-o cavalerilor teutoni, pentru o mai bună apărare în fața atacurilor otomane.

În 1443 cetatea apare pe lista obiectivelor militare ale Banatului Severinului. Într-un hrisov din acea vreme se amintește că a fost construită de banul Petru Petrovici cu scop de apărare a granițelor.  Până azi din cetate s-au păstrat două turnuri, restul ruinelor fiind inundate de lacul de acumulare.

După ce am trecut de Clisura Dunării, am oprit la ruinele unei alte cetăți, care a făcut parte din sistemul de apărare antiotoman, creat pe malurile Dunării, Cetatea Drencova (sec. XV). Împreună cu celelalte cetăți, în perioada 1429-1435 a fost sub controlul cavalerilor teutoni. Până în 1457 a fost deținută de familiile nobile Cerna și Bizere, apoi de Ladislau de Hunedoara, cunoscut ulterior ca Matias Corvin. Nu se cunoaște când și cum a fost distrusă cetatea, se presupune că de otomani. Săpăturile arheologice, efectuate pe locul cetății, începând cu anul 1819, au descoperit podoabe și brățări din bronz și argint, săbii, pumnale, vase din metal și o necropolă din secolele XII-XIII, în care se presupune că erau îngropați membrii familiilor princiare.

Ultima oprire a fost în apropierea localității Coronini, pentru a revedea Cetatea Golubac, pe care o vizitasem în dimineața acelei zile. Cetatea Ladislau, situată pe un munte din zonă, o văzusem de pe malul sârbesc.

În mijlocul apei, aparținând teritoriului românesc, marcând intrarea în Clisura Dunării, azi reper pentru navigatori, se află Stânca Baba Caia, o stâncă solitară din calcar, înaltă de 7 metri, numele ei tradus din turcă însemnând Stânca Tatălui (Babacai). Despre ea circulă o legendă care povestește că un moș, zeul Saturn (al agriculturii), și o babă, zeița Gaia (a pământului), se certau mereu despre modalitatea în care se taie iarba, moșul spunând că se cosește și baba că se taie cu foarfeca. Într-una din dispute moșul, pentru a scăpa de babă, a aruncat-o în Dunăre, dar baba și-a menținut părerea, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă, care s-au transformat în Stânca Baba Caia.  

Excursia se încheiase. Se însera și până la Arad mai aveam de parcurs în jur de 220 kilometri.

Cetatea Mehadia și Cascada Bobot, județul Caraș-Severin

În acea zi se termina excursia noastră. Dar era de abia dimineață. După ce am vizitat Gara Băile Herculane am pornit pe drumul de întoarcere. După nici 6 kilometri am ajuns în comuna Mehadia. Lângă ea aveam țintite două obiective. Întrebând localnicii, am aflat cum puteam să ajungem la Cetatea Mehadia. Am ieșit din comună pe un drum neasfaltat care, după aproximativ 3 kilometri, s-a terminat într-un spațiu larg, înconjurat de munți.

Existând mai multe drumuri, nu ne puteam decide în ce direcție să o luăm. Nici urmă de indicatoare. Norocul nostru a fost că a sosit un localnic care urca cu vacile la păscut. El ne-a explicat, ce-i drept în felul lui, „cam” ce cărări trebuie să urmăm.

Inițial trebuia mergem pe un drum forestier din care, la un moment dat, se desprindea o cărare pe care, urcând, ajungeam la ruinele fostei cetăți, ridicată de familia nobiliară Gutkeled, probabil în secolul XIII. Cert este că  cetatea a fost menționată într-un act de danie din 1324. În secolul XIV a devenit centrul politic și administrativ al unei porțiuni din zonă apoi, un secol mai târziu, pentru o scurtă perioadă de timp a fost sediul cavalerilor teutoni, aduși acolo de Regele Sigismund de Luxemburg. 

Ajungând în posesia lui Iancu de Hunedoara, pentru o mai bună apărare împotriva atacurilor otomane, cetatea a fost înconjurată de ziduri cu aproximativ 2 metri grosime. Împreună cu celelalte cetăți existente în zonă, cetatea a rezistat atacurilor. Totuși în 1523 a fost cucerită de turci care, însă, nu au folosit-o și în timp s-a deteriorat.

Urcând și gândindu-mă la vremurile îndepărtate nu mi-am dat seama când am ajuns pe un platou întins. Nici urmă de ruină. M-am tot învârtit căutând și, din nou noroc. Pe platou a apărut un personaj ca din basme. Un localnic, ajutându-se de un toiag și purtând în spate un sac cu ceva greu în el, s-a apropiat agale. Mi-a explicat că fusese aici, nu departe, pe celălalt deal, să-și adune puținele mere care le găsise. M-a șocat când mi-a spus că avea în jur de 80 de ani. Orășenii, la acea vârstă, de abia urcă un etaj de bloc….

Deși nu era în drumul său, ne-a condus la o potecă îngustă, ascunsă după copaci și acoperită de vegetație, pe care, urmând-o, în depărtare am văzut un turn ruinat. De acuma nu mai puteam să ne rătăcim așa că localnicul ne-a părăsit și noi, mulțumite că nu am venit în zadar, ne-am îndreptat spre ruine.

Cetatea a fost descoperită de contele de Marsigli pe la sfârșitul anilor 1690 și a descris-o ca fiind deja ruinată. A fost plasată în vârful dealului, pe marginea unei prăpăstii, astfel accesul la ea se putea face doar dintr-o singură direcție.

Era o fortificație patrulateră prevăzută cu turnuri de apărare. La exterior, în jurul zidurilor se ridica un val de pământ înalt, în unele locuri până la 4 metri, despărțit de acestea printr-un șanț de apărare săpat în stâncă.

Pentru a se intra în cetate trebuia să se treacă peste acel șanț, pe un pod construit pe piloni de piatră, apoi să se traverseze unica poartă lângă care, de siguranță, exista un turn de apărare.

Donjonul avea zidurile groase de 2,5 metri și o înălțime de peste 16 metri. În interior, peste un parter boltit, pe ziduri se sprijineau planșee care delimitau mai multe etaje. Cetatea a fost distrusă în timpul celui de al treilea război între austrieci și turci (1738).

Ruinele, păstrate până azi, reprezintă porțiuni din zidurile acelui turn de apărare, înalte în unele locuri până la 15 metri.

Printr-o crăpătură în zid am văzut în depărtare Râpa Neagră. Luând-o ca reper, mi-am dat seama că eram la o înălțime destul de mare și abruptă care, într-un eventual atac, reprezenta un punct bine situat strategic.

După ce am savurat panorama munților am coborât la mașină.

Ne-am întors la șoseaua principală, pe care am traversat-o și am urmat șoseaua prin comună. În dreptul ultimelor case ne-am oprit. Decât să pățim ca la cetate, să nu găsim indicatoare, am apelat la o localnică, dorind să ne fie călăuză. Neavând timp, ne-a trimis copilul, un băiat în jur de 7-8 ani și am pornit la drum. După ieșirea din comună drumul mergea paralel cu valea Sfârdinului Mare. Citisem că undeva, în acea zonă, s-ar afla Cascada Bobot.

M-am mirat când copilul ne-a întrebat dacă dorim să vedem ambele cascade. Știam doar de una așa că întrebându-l ne-a explicat că cea de a doua, mai mare, se afla sus în munte și pentru a ajunge la ea trebuia să urcăm cam 2-3 ore. Revenind acasă am căutat pe NET dar nu am găsit nimic despre ea.

După ce am trecut un pod peste valea râului am mai înaintat cam 2-3 kilometri pe drumul folosit frecvent de camioanele care transportă lemnul tăiat în pădure. Se povestește că, pe vremuri, mulți dintre vizitatorii stațiunii Băile Herculane organizau excursii pentru a vedea și cascada. Îmi imaginam că în momentul în care ajungeau în zonă se simțeau de-a dreptul exploratori. Azi, de bine, de rău, exista acest drum prăfuit.

Am parcat la marginea drumului și am urmat „călăuza” noastră care pornise pe o cărare. Nici urmă de indicatoare și pe alocuri cărarea se pierdea în vegetația abundentă. După aproximativ 15 minute am ajuns la Cascada Bobot.

Sărind peste bolovani și trunchiuri de copaci uscate, am ocolit micul lac format la baza ei.

În fața mea, de la o înălțime de aproximativ 6 metri, cascada se revărsa peste peretele de stâncă, îmbrăcat în mușchi.

Apa ajunsă pe sol se acumula într-un lac care în acel moment nu era prea mare. Fiind vară și secetă debitul apei era scăzut. Nu am zăbovit mult deoarece trebuia să ducem copilul acasă și, în față, ne aștepta un drum destul de lung.

Ajungând pe șoseaua principală ne-am îndreptat spre nord. Foarte aproape de comună am parcat pe partea dreaptă și, sărind șanțul de scurgere, am înaintat prin bălăriile înalte, unde m-am și urzicat, până la Biserica Spartă. După unicele informații despre ea, găsite pe NET, este considerată ca datând din vremea romanilor. Tot din acea vreme, pe teritoriul comunei, arheologii au descoperit și urmele fostului castru roman Praetorium.

Citește și Jupa, județul Caraș-Severin- Castrul Roman Tibiscum

Gara Băile Herculane, județul Caraș-Severin

A patra zi a excursiei era și ziua întoarcerii acasă. Cu regret, am părăsit Băile Herculane. După nici 3 kilometri am ieșit în drumul principal Caransebeș-Orșova.

Vila Oltenia

Acolo am oprit pentru a vizita un ultim obiectiv istoric, Gara Băile Herculane, una dintre cele mai frumoase care s-au păstrat în țară, situată pe marginea șoselei, declarată monument istoric. Clădirea a fost construită pe valea Cernei, aproape de confluența ei cu râul Belareca, ca și casă de vânătoare pentru Împăratul Austriei, Franz Josef I (1878-1886).

Arhitectul a încercat să reproducă modelul castelului de vânătoare al Împărătesei Maria Tereza a Austriei, situat în apropiere de Viena. Clădirea, în stil baroc vienez, prezintă un corp central și un corp lateral de primul.

Corpul central, cu geamurile separate prin coloane, prevăzut cu ușa principală de intrare, este acoperit de o cupolă decagonală, la rândul ei acoperită cu țiglă de mai multe culori. La bază și pe suprafața cupolei țiglele formează motive geometrice simetrice.

Este accesat de două șiruri de scări mărginite de balustrade din fier forjat decorate,  cu diferite modele.

Deși a fost construită cu alt scop, creându-se linia ferată Timișoara-Caransebeș-Orșova (1876-1878), începând cu anul 1886 a fost folosită ca gară.

Înconjurând clădirea, am ajuns pe peronul placat cu mozaic, situat la marginea liniilor de cale ferată. Îmi imaginam forfota care se producea o dată cu sosirea trenului în gară, cum protipendada imperiului, în ținutele de epocă, chiar regi, diplomați, unii sosiți cu Orient Expresul, se grăbeau spre trăsurile care urma să-i transporte în stațiune.

Alții, așteptându-și rândul, sau următoarea cursă, se odihneau sub bolta de verdeață crescută pe suportul sprijinit pe coloanele în stil roman, postate lângă clădirea gării, pe marginea peronului, privind muntele împădurit.

Seara peronul era iluminat cu felinare așezate pe stâlpi metalici, sculptați, astăzi deteriorați, unii deveniți suporturi de flori.

Printr-o ușă, al cărei geam era ornat cu simbolul stațiunii, am intrat în corpul principal.

Porțiunea de sub cupolă era iluminată prin ferestrele care, una lângă alta, erau separate prin coloane de zid, pe care atârnau corpuri de iluminat, rămase din acea epocă. Încadrată în ansamblul geamurilor, se afla ușa principală de intrare.

Pe o coloană de zid se afla vechiul ceas, realizat de  Paul Garnier, care era doar o piesă de decor.

Cupola era susținută de două coloane.

Interiorul ei era decorat cu picturi care reprezentau zeități romane, printre care și Hercules, simbolul stațiunii. De asemenea era inscripționat numele stațiunii, în limba latină. Cu cifre romane apărea anul 1968. Mă întrebam ce eveniment, atât de important, avusese loc, pentru a se inscripționa anul lângă picturile vechi.

De acolo am intrat în sala de așteptare a clasei 1. Pereții au păstrat decorațiile vechi care prezentau scene de vânătoare, personaje în ținute de epocă, etc.

Pe lângă ei, aliniate, scaunele de plastic așteptau pasagerii care, se pare, că sunt din ce în ce mai puțini.

Citește și Cetatea Mehadia și Cascada Bobot, județul Caraș-Severin

Băile Herculane- 7 Izvoare

De la cascada Vânturătoarea ne-am întors spre stațiunea Băile Herculane. Într-o curbă, înainte de 7 Izvoare, pe partea stângă am văzut indicatorul spre Cascada Cociului și am parcat lângă el. Formată pe Pârâul Ogașul Roșeț, după el a fost numită și Cascada Roșeț.

Deși știam că traseul (punct roșu), lung de 1,4 kilometri, străbate o diferență de nivel de 550 metri, la început drumul nu ni s-a părut atât de greu.

Pe un podeț de lemn am trecut un mic pârâu.

Curgând la vale, peste bolovanii acoperiți de mușchi forma mici căderi de apă.

Am urmat cărarea prin pădure, printre bolovanii, parcă pictați de mușchi, și copaci, unii cu forme bizare.

Dacă la prima cascadă am văzut doar copacii pădurii, aici existau tufișuri și alte soiuri de plante.

După jumătate de oră urcușul a început să fie mai abrupt și pentru noi mult mai greu, fiind deja obosite de la prima cascadă. De pe munte au coborât două personaje care ne-au informat că, fiind vară, cascada era secată. Dezamăgire totală. Totuși am avut noroc cu cei doi altfel depuneam un efort suplimentar fără nici un beneficiu.

Ne-am întors și cu mașina ne-am îndreptat spre 7 Izvoare care se află la 7 kilometri de stațiune. Cu mult timp în urmă au fost descoperite 20 de iviri naturale de apă din versantul drept al râului Cerna, în apropierea malului, situate pe o lungime de 50 metri, cam cu aceiași parametrii, care au fost numite Șapte Izvoare Calde.

Apa lor termominerală, cu mineralitate mică, slab sulfuroasă, cu debite de peste 2 l/sec, a fost înconjurată de mici bariere din pietre, ulterior din beton,  formând niște „cădițe” în care, de atunci și până azi, oamenii se scaldă în scop terapeutic.

La doar 85 metri în avalul Cernei, pe malul său stâng s-a efectuat și Forajul Scorilo, cu o adâncime de aproximativ 550 metri, prin care s-au descoperit ape cu proprietăți asemănătoare celor din 7 Izvoare Calde.

Fiind utilizate de tot mai multă lume, în decursul timpului locul a devenit, în opinia mea, un loc comercial. Lângă „cădițe” a fost amenajat un ștrand cu bazin de dimensiuni olimpice, au fost ridicate vile, s-au deschis campinguri pentru corturi și rulote, terase, etc.

Văzând un șir lung de scări care coborau spre malul apei, bineînțeles că le-am parcurs, fiind curioasă ce o să găsesc acolo jos.

Pe cealaltă parte a râului se vedea o construcție de beton înconjurată de gard.

Pentru a se ajunge la ea, peste Cerna era construit un pod suspendat.

Ajungând în dreptul clădirii, o pancartă m-a lămurit. Era vorba de trei izvoare care făceau parte din grupul Șapte Izvoare Clade, a căror apă, captată, nu era destinată publicului.

Înapoi peste pod, urcatul scărilor și am ajuns din nou în zona suprapopulată. Am găsit o terasă, situată ceva mai departe, unde ne-am petrecut o parte din timp.

Apoi ne-am întors în stațiune, la cazare. Deși nu ajunsesem la a doua cascadă și era abia după-amiază, am rămas să ne odihnim. A doua zi, urmând să ne întoarcem acasă, dar nu direct, încă mai aveam multe obiective de văzut în drum, restul zilei ni l-am petrecut, fiecare, după bunul plac.

Citește și Gara Băile Herculane, județul Caraș-Severin

Cascada Vânturătoarea, județul Caraș-Severin

A doua zi a excursiei noastre în județul Caraș-Severin urma să o petrecem în natură. Doream să vedem două cascade și câteva izvoare din Parcul Natural Domogled-Valea Cernei așa că, de dimineață, din Băile Herculane, am pornit la drum. Ieșind din stațiune pe lângă Hotelul Roman, la nici 2 kilometri ne-am oprit pentru a vedea o cădere de apă formată pe râul Cerna, numită Cascada mică Bobot, pentru a nu se confunda cu Cascada Bobot de lângă Mehadia.

În continuare am rulat pe un drum care urma valea Cernei, printre versanții muntoși.

La marginea drumului, folosit frecvent de amatorii de drumeții, am văzut un izvor captat care, direct din munte, curgea printr-o țeavă.

După ce am trecut de zona 7 Izvoare, pe care urma să o vedem la întoarcere, la câțiva kilometri ni s-a arătat Lacul Prisaca, lac de acumulare cu o lungime de 4 kilometri.

Lacul s-a format în urma construirii barajului din Băile Herculane care pe lângă scopul producerii de energie electrică are rolul și de a menține echilibrul apelor subterane din zonă.

Pe malul lui, mai ales spre coadă, au fost amenajate vile turistice de unde, cei cazați, pot face plimbări cu barca pe lac, să pescuiască în locurile amenajate, sau, dacă preferă, pot face doar drumeții.

Urmând cursul râului am ajuns în dreptul unui pod unde am parcat. Parcursesem 15 kilometri care, împreună cu oprirea la cascadă, au durat jumătate de oră.

Lângă mașină imediat a apărut un patruped cu care pe loc m-am împrietenit.  

De la pod, urmând marcajul cruce roșie, am trecut pe lângă niște case, apoi un podeț, peste pârâul din spatele lor.

A urmat un urcuș foarte abrupt, pe bolovănișul care aluneca sub încălțări.

Nu a fost lung, dar pentru noi, oameni de la câmpie, fără pregătire fizică, extenuant.

Urcușul a continuat prin pădure, pe o pantă devenită rezonabilă.

Ieșite din pământ,  rădăcinile copacilor formau niște „trepte” care ne ajutau dar ne și încurcau. În jocul de lumini și umbre trebuia să fim foarte atente pe ce călcam.

Noroc că drumul era foarte bine marcat.

Tot urcând, dintr-odată, printr-o porțiune fără copaci, am văzut în depărtare masivul muntos la care trebuia să ajungem. Acolo se afla Cascada Vânturătoarea.

Urcușul era intercalat de porțiuni mai line, unele plate, cu bolovani și copaci dezrădăcinați, căzuți în diferite direcții.

Din loc în loc cărarea trecea printre bucățile unor bolovani care, se vedea clar, au fost tăiați de oameni, probabil de acei cățărători germani care, îndrăgind locurile, au format o echipă, au marcat și amenajat multe din traseele din zonă.

În unele porțiuni cărarea trecea razant pe lângă pereții stâncoși ai muntelui.

Mi s-a părut foarte ciudat că liniștea era totală. Nu se auzea ciripit de păsărele. De fapt, pe tot drumul, ca viețuitoare am văzut doar câteva insecte și pânze vechi, țesute de păianjeni.

Din nou, printr-o zonă fără copaci, s-a văzut masivul muntos, de data asta mult mai aproape, ceea ce „ne-a dat aripi”.

Pentru a ne odihni, dar și pentru a savura peisajul, am ieșit de pe cărare într-un loc însorit, mai strâmt, pietros, de la marginea prăpastiei.

Vis a vis, la mijlocul peretelui de stâncă, se vedea un firicel de apă. Dacă l-am reperat, însemna că nu mai aveam mult până la cascadă.

Într-adevăr, după încă 5 minute de urcuș, a urmat o coborâre ușoară. Poteca trecea prin loc deschis, pe marginea pădurii. Înaintând, mă uitam la picioare, dar mai mult la muntele pe care cascada se revărsa și de care mă apropiam.

Poteca s-a terminat la baza cascadei. Eram foarte mulțumită că am ajuns până acolo și încă într-un timp foarte bun pentru mine, aproximativ 2 ore, având în vedere că timpul estimat pe marcaje era de 1:30 ore.

Cascada  Vânturătoarea, aflată la 1.000 metri altitudine, este formată de un afluent al râului Cerna, Ogașul Slacini. Are o înălțime de aproximativ 50 metri și prezintă două trepte. În cădere, după ce trece de prima treaptă, apa se lovește de un prag de stâncă și urmează treapta de jos, cu cădere liberă pe o înălțime de  40 metri, când este pulverizată ca o ploaie fină, pe o suprafață de cel puțin 100 metri pătrați.

De multe ori acea perdea de apă este spulberată de vânt și împreună cu soarele, luminând-o din unghiul potrivit, formează curcubeie. Cantitatea de apă care o formează variază, fiind mare în anotimpurile ploioase. Din păcate, fiind vară, debitul cascadei nu era foarte mare. Oricum, aparatul foto nu poate reda măreția ei, doar retina o percepe. La mine a stocat-o ca amintire.

Ajungând în partea de jos, apa se scurge pe porțiunea plină de mușchi.

Apoi umple spațiul dintre numeroșii bolovani, acoperind o suprafață destul de mare.

Spre baza cascadei peretele vertical este înclinat în afară, în spatele căderii de apă delimitându-se un spațiu unde, cei cu încălțări care nu alunecă, nu ca mine, au putut să intre și, ca după o perdea, să vadă căderea de apă, fără a fi udați.

Pe drumul de întoarcere mă gândeam ce frumoasă trebuie să fie cascada iarna, când apa îngheață, luând diferite forme ciudate.

Și iar pe panta abruptă, plină de bolovăniș, apoi la auto. Drumeția s-a sfârșit cu bine și cu amintiri frumoase.

Citește și Băile Herculane- 7 Izvoare

Băile Herculane- zona mai nouă

În acea zi vizitasem locurile istorice ale stațiunii Băile Herculane, urmate de un traseu montan, care ne-a relaxat după tumultul informațiilor acumulate. După o scurtă perioadă de odihnă am pornit în căutarea unui restaurant pentru a lua o cină, obligatoriu caldă, deoarece toată ziua consumasem doar sandvișuri.

Cum în centrul istoric, lângă care eram cazate, nu văzusem decât două alimentare  (probabil erau mai multe), am pornit spre „focarul” stațiunii, o zonă cu multe hoteluri, terase, restaurante, amenajată în secolul XX pentru afluxul mare de turiști, interni și internaționali din acea perioadă.

Nu departe de cazare am trecut pe lângă o clădire ai cărui pereți, dezveliți până la cărămidă, ne-au întristat. În secolul XIX acolo au fost amenajate Grajdurile Imperiale în care erau adăpostite trăsurile și caii care asigurau transportul de la gară în stațiune.

Strada a ieșit dintre clădiri și a continuat pe lângă versantul împădurit. Pe o laterală se afla Izvorul Conteselor. Legenda spune că a fost numit după trei contese care, în perioada comunistă, s-au retras într-o vilă construită deasupra izvorului. Pentru a supraviețui, au gătit prăjituri după rețete vieneze, pentru vânzare. Fiind foarte gustoase, au devenit renumite în stațiune, astfel contesele reușiseră să se adapteze noii vieți.

De cealaltă parte râul Cerna curgea agale, neținând cont de traficul rutier care îl însoțea.

Ne apropiam de zona nouă a stațiunii.

Spre fericirea mea, iubitoare de animale, mai ales câinii îi ador, am fost întâmpinate de un patruped. Prin privire parcă întreba ce căutam noi în acea zonă ? În curând mi-am dat seama de ce o interpretasem astfel.

Am intrat într-o îmbulzeală de oameni care creau un zgomot de fond obositor. Peste el se suprapunea muzica, de diverse genuri, care urla de pe terasele arhipline. Nu era de mirare. În zonă se aflau multe hoteluri construite în anii 1970, mărind capacitatea stațiunii la peste 5.000 de locuri, ca Hotelul Diana (1977), Hotelul Domogled (1973), Hotelul Minerva (1982), etc.

După 1989 li s-au adăugat vilele private, totul creând un amalgam de clădiri în spatele cărora se înalță munții maiestuoși.

Am avut noroc să găsim o terasă nu foarte aglomerată, fără orchestră, unde am servit cina.

După cină, eu fumătoare, normal că am „tras” și o țigară, privind vârfurile munților scăldate de soare, în seara care se instala treptat.

Cum a doua zi aveam planificate multe alte obiective, trebuia să ne asigurăm mâncarea. Nu știam dacă mai rămânea timp și pentru un prânz, luat pe undeva în drum. Pe o străduță laterală, după modelul vechi, pe jos erau întinse niște folii de plastic pe care tronau diverse legume și fructe, o „piață” realizată pentru cerințele mulțimii de oameni, cu prețurile „piperate”, de la care ne-am aprovizionat și noi. În fundal, o clădire cu graffiti întregea peisajul.

Am depășit în grabă tarabele, amenajate pe marginea trotuarului, în care se găseau obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte, parfumuri, oale, suveniruri, etc., tot ce vrei și nu vrei.

Dorind ca drumul de întoarcere să-l parcurgem pe o altă rută, am traversat râul pe primul pod întâlnit. Fericire! Am intrat într-o zonă de vile liniștită.

O ultimă țigară și am ajuns la cazare. Eram mulțumită de cum a decurs acea zi.

Citește și Cascada Vânturătoarea, județul Caraș-Severin

Un traseu montan pe marginea stațiunii Băile Herculane

După ce am vizitat partea istorică a stațiunii Băile Herculane, ne-am gândit să parcurgem un traseu montan pe care și Împărăteasa Sissi îl parcurgea de multe ori, însoțită doar de o doamnă de onoare și o călăuză. De lângă Hotelul Roman am urmat o cărare și după 5 minute am ajuns în dreptul unui șir de scări. În capătul lor, printr-o poartă metalică deschisă, se intră în Peștera Hoților sau Grota Haiducilor.

Peștera, situată la o altitudine de 186 metri, săpată în versantul drept al văii Cernei, este locul unde săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite vechi din paleoliticul mijlociu (12.000-35.000 î.e.n.), nivele de locuire din neolitic, sedimente aparținând Culturii Coțofeni (2.800-2.500 î.e.n.), obiecte din epoca bronzului,  fierului, din timpul dacilor și romanilor, până în evul mediu și epoca modernă, în ultima peștera fiind asociată cu lotrii bănățeni, după care a primit numele.

Cert este că romanii au cunoscut-o deoarece stațiunea creată, Ad Aquas Herculi Sacras ad Mediam (Centrul Hercule cu apă sacră),  se afla în apropierea ei.

De asemenea în peșteră au fost găsite oase de urs de cavernă, este „locuită” de trei specii de crustacee și miriapode și o colonie de lilieci, pe care eu nu i-am întâlnit.

Încă din secolul XIX a început să fie vizitată, fapt atestat de cea mai veche, dintre multele iscălituri de pe pereți, care datează din 1820. Între ele au fost descoperite semnăturile unor personalități ca P. Ghica (1836), N. Golescu (1848) și poveștile din bătrâni afirmă că ar fi existat chiar semnătura Împărătesei Sissi. Probabil că au existat și alte somități care au vizitat-o și s-au semnat dar, în decursul timpului, semnăturile noi le-au acoperit pe cele vechi.

Prima relatare despre ea spune că în 1778 un preot a găsit în grotă piese de harnașament și șei de cai de diferite tipuri și prima descriere a fost făcută în cartea lui Griselini (1780). Un secol mai târziu au început cercetările științifice. La Băile Herculane a avut loc a XVI-a întrunire a medicilor și naturaliștilor Imperiului Austro-Ungar în care s-au dezbătut cercetările efectuate de doctorului, geolog, M. Munk (1872). Datorită descoperirilor sale, peștera a fost declarată rezervație arheologică.

În peștera fosilă, cu o lungime de 143 metri, temperatura variază între 9-15 grade. Este străbătută de curenți de aer care se produc între cele trei deschideri ale sale și în lunile de vară umiditatea este crescută.

Deschiderile comunică între ele prin trei galerii de 2-4 metri înălțime, două iluminate natural.

A treia, galeria cu gururi, care uneori se umplu cu apă de infiltrație, este total obscură.

Una dintre galeriile iluminate,  galeria cu săpături, se deschide într-o sală mare, înaltă până la 13 metri. Pentru protejarea săpăturilor arheologice galeria este mărginită de o balustradă metalică.

De la peșteră am continuat drumul prin pădure, ghidându-ne după semnele de pe copaci.

Poteca lină, în serpentine lungi, a fost foarte ușor de străbătut.

Îmi imaginam că în vremea împărătesei poteca nu era așa de bătătorită ca azi și vestimentația epocii o îngreuna. Dar, iubind zona atât de mult, străbătea codrii însoțită doar de cele două personaje.

Studiind diversele forme de viață, nederanjate de nimeni, nu mi-am dat seama când am ajuns pe vârful Ciorici.

La altitudinea de 390 metri se află Foișorul Ciorici, construit la comemorarea a 130 de ani de la sosirea Împărătesei Sissi în stațiune, în amintirea drumețiilor dese pe care aceasta le făcea în acea zonă.

Foișorul, loc de relaxare și un minunat punct de belvedere, este situat pe marginea unei prăpăstii, de unde se poate admira panorama munților Cernei și Mehedinți.

Fiind marcată de frumusețea peisajului, împărăteasa l-a descris în numeroase versuri.

De la foișor am coborât, prin pădure, pe o potecă îngustă și după nici 10 minute am ajuns la Grota cu aburi care, ieșind din interiorul muntelui, scoteau un sunet continuu, pe care l-am auzit apropiindu-ne.

Intrarea în grotă, o despicătură verticală în munte, este situată la o oarecare înălțime. Sub ea se află o porțiune verzuie, creată de mușchii depuși, cărora le priește atmosfera umedă.

Ne-am cățărat și am pătruns în grota destul de voluminoasă.

Printr-o îngustare verticală, ea se termină în versantul muntelui.

Am părăsit grota și pentru a continua itinerarul a trebuit să ne întoarcem la Foișorul Ciorici. De acolo, din nou prin pădure, unde m-a fascinat multitudinea de ciuperci crescute mai ales pe copacii dezrădăcinați și căzuți în diferite poziții.

Urmărind poteca, care de data asta cobora puțin, în 5 minute am ajuns la Foișorul Galben care a fost construit pe Piscul Jubiliar ca refugiu și loc de popas. Piscul a fost numit așa în amintirea întâlnirii, la Băile Herculane, între Împăratului Franz Josef, regii României și Serbiei, pentru a sărbători inaugurarea canalului Porțile de Fier (1896). Cu acea ocazie, pe pisc și pe Platoul Coronini, au fost aprinse focuri de artificii.

Am urmat aceeași potecă până la un versant stâncos, de aproximativ 30 metri înălțime, la baza căruia curgea un mic pârâu. În secolul XIX, explorând zona muntoasă din apropierea stațiunii, doctorul M. Munk a descoperit că din acea stâncă ieșea un firicel de apă.

Izvorul lui Munk a fost colectat într-un rezervor (1901) și apa a fost folosită pentru instalația de ventilare din Băile Imperiale Austriece, acționarea hidraulică a ascensorului din Pavilionul nr. 6 și alimentare fântânilor arteziene din parcul central. Nu mi-am dat seama dacă azi mai este folosită la ceva. Apa ieșea printr-o țeavă și forma un mic pârâu care curgea la vale.

Am ocolit versantul și am început coborârea prin pădurea care, pe alocuri, nu mai avea copaci, doar un covor de frunze moarte și crengi uscate.

Am ajuns într-un loc unde indicatoarele se încrucișau arătând diferite direcții. Lângă el, o masă cu bănci de lemn aștepta trecătorii.

Până la acea oră, explorând stațiunea și urcând muntele, nu mâncasem nimic. Masa și băncile, parcă puse pentru noi, ne-au fost „restaurantul”.

Am ales să ne îndreptăm spre Platoul Coronini. Drumul cobora accentuat prin pădure.

Nu îmi dădusem seama cât am urcat și cât ocolisem stațiunea până când, prin rărișul copacilor, am văzut acoperișurile caselor, dintre care se înălțau hotelurile, mici culori în zare.

Apropiindu-ne de platou, de fapt ne apropiam de „civilizație”.

Plăcile metalice găsite în cale, unele cu numele unor foste locații care deserveau populația, în primul rând mi-au amintit de declinul stațiunii. Apoi m-au enervat. După mine PĂDUREA nu este un coș de gunoi !

Ieșind din pădure, pe un drum mărginit de case am ajuns la artera asfaltată.

Dacă existau case, existau și tomberoanele arhipline, cu gunoiul ocupând și mare parte a zonei care le înconjura.

De la imaginile jalnice mi-am întors privirea spre întinderea vastă a Platoului Coronini, înconjurat de munți. În depărtare se înălța releul stațiunii și în altă direcție o troiță.

Dezamăgite de „creațiile” omului din zonă, ne-am întors în pădure și am urmat o cărare spre un alt foișor.

Era ultimul obiectiv înainte de a ne întoarce în stațiune.

După aproximativ 15-20 de minute am ajuns la  Foișorul Verde, plasat pe o ridicătură stâncoasă, la marginea prăpastiei.

Nedorind să părăsim superba zonă, am „tras de timp” savurând imaginea masivului Domogled și a stațiunii în care, vrând, nevrând, trebuia să ne întoarcem.

Coborârea a fost pe o pantă mai mare, la care trebuia să fim atente să nu alunecăm,  însă tot nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la ciudățeniile create de natură (sau create de imaginația mea ?).

Cărarea s-a terminat în dreptul unui foișor situat în spatele unei clădiri.

De acolo, pe strada care urma râul Cerna, ne-am îndreptat spre cazarea noastră, Vila Oltenia.

Citește și Băile Herculane- zona mai nouă

Băile Herculane- din Piața Hercules la Hotelul Roman

În Băile Herculane, după ce am vizitat zona înconjurătoare Parcului Central, m-am îndreptat spre Piața Hercules.

Piața este mărginită de vilele construite în perioada Imperiului Austro-Ungar.

Prima clădire, situată pe latura stângă a pieței, între Baia Diana și Pavilionul 1811, este Pavilionul nr. 7. A fost construit în stil baroc ardelenesc (1861-1862), cu un etaj, și numit Hotelul Ferdinand I. După incendiul din 1821 a fost refăcut și i s-a adăugat un etaj. Cu ocazia vizitei din 1887, în el s-au cazat Regele Carol I al României și soția sa, Elisabeta. A fost prima clădire reabilitată după anii 1990 (2001-2002) când a fost transformată din vilă balneară într-un complex hotelier cu grădină de vară și bază de tratament.

Pe cealaltă latură a pieței, imediat după Podul de Piatră, este situat Pavilionul nr. 3. Împăratului Iosif II a vizitat de două ori stațiunea (1768 și 1773) și pentru o eventuală următoare vizită s-a construit un han etajat, cu bucătărie, șopron pentru căruțe și grajd pentru cai care a fost distrus în timpul războiului cu  turcii (1788). 

Ulterior, la porunca Împăratul Francisc I, clădirile au fost refăcute, printre ele fiind și hanul, reconstruit în 1824, în care au fost găzduiți Împăratul și soția sa, Carolina (1852). În cinstea lor hanul a fost numit Hotelul Francisc și baia alăturată, Carolina. În decursul timpului clădirea a purtat și numele de Hotel Apollo sau Hotel Severin.

Pavilionul, folosit pentru curele balneare, dispunea de 32 de cabine și 3 bazine de marmură. În capătul de sud-vest a fost construită o terasă, ornată cu dantelării în stil baroc.

Centrul pieței este marcat de simbolul stațiunii, statuia lui Hercules.

A fost realizată de doi meșteri germani (1847), din fier de tun, pentru arhiducele austriac Carol. Pentru a omagia faptele de vitejie, acesta a donat-o armatei imperiale care a postat-o în stațiunea, considerată sacră datorită apelor ei vindecătoare.

În continuarea Pavilionului nr. 3 se află Pavilionul nr. 4. Împreună fac parte din Hotelul Apollo. A fost construit în 1852, cu două etaje și o fațadă în stil Empire.  Cele 108 camere și 4 bucătării deserveau ofițerii de armată și funcționarii guvernamentali cazați acolo. În decursul timpului a purtat mai multe nume ca Hotel Regele Ferdinand, Hotel Terezia, etc.

Lângă pavilion se află clădirea în care a funcționat una dintre cele mai vechi băi din stațiune, Baia Apollo.  În perioada 1724-1737, cu ocazia lucrărilor pentru ridicarea Băii comune, grănicerii au descoperit ruinele unor terme romane și diverse antichități. Romanii foloseau apa din izvorul propriu al băii situat în incintă, azi Izvorul Apollo încadrat în Grupul Hercules, care este captat într-un bazin de beton înalt de 4 metri și folosit prin pompare. De asemenea romanii foloseau și apa adusă, printr-un apeduct, din alte izvoare situate în zonă.

În timpului războiului cu turcii, ca mai toate clădirile, baia a fost distrusă. A fost reconstruită (1758-1760) și numită Baia cea Mare, apoi renovată (1792), când numele i-a fost schimbat în „Baia de șindrilă”.

Forma actuală, cu fațada în stil eclectic, a primit-o în anul 1852. Era prevăzută cu 32 de cabine, 3 bazine de marmură roșie și albă, unul pentru bărbați și două pentru femei și 3 bazine de răcire. Comunica cu Pavilionul nr. 5 printr-un tunel subteran care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

În stânga statuii Hercules se afla o clădire acoperită cu plasă, speram că în curs de reabilitare, nu doar de protecție. În 1824, pe acel loc, a fost construită „Ospătăria cea Mare” care a ars într-un incendiu (1900) și în locul ei a fost ridicată cea mai nouă clădire din piață, Pavilionul nr. 6, cu subsol, 3 etaje și lift hidraulic în interior.

Lipit de el, Pavilionul nr. 5 a fost construit ca Spital pentru armată (1821) cu saloane pentru 140 de militari și 5 camere pentru ofițeri. Pentru a putea să acceseze mai ușor Baia Apollo, a fost construit un tunel subteran care lega cele două clădiri, tunel care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Clădirea a fost reabilitată în perioada 2009-2011.

În partea de nord piața este închisă de Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”. Inițial, la cererea lui Iosif II, fiul Împărătesei Maria Tereza, a fost construită o capelă rotundă (1768) care a fost distrusă în timpul atacurilor turcești. Un secol mai târziu, sub domnia Împăratului Ferdinand I, a fost construită actuala biserică, în stil neoclasic (1836-1838).

Am ieșit din Piața Hercules și am urmat o stradă paralelă cu râul Cerna.

Restaurantul „Grota Haiducilor” (1973)

Pe o parte, strada era  mărginită de un zid din pietre acoperit de verdeață.

Din loc în loc, pe zid erau postate plăci sculptate, reprezentând scene din bătăliile purtate pe acele meleaguri.

Din depărtare am văzut Hotelul Roman, o clădire nouă, cu multe etaje și locuri de parcare (1975). A fost construit pe malul apei, pe locul fostelor Băi Imperiale Romane, una dintre ele fiind înglobată în parterul hotelului.

La marginea apei, o mulțime de oameni se scălda într-un bazin amenajat în aer liber.

Lângă hotel se afla intrarea la o mică grotă din stânca muntelui, închisă cu portiță de fier. Probabil ea proteja vestigiile fostului apeduct roman, prin care se transporta apa de la izvoarele din Grupa Hercules la Baia Apollo. Spun probabil pentru că lângă ea era postată o placă cu date istorice despre vestigii.

Despre existența lor s-a scris și într-o lucrare apărută în1872 la Pesta. 

Lângă grotă se aflau, unul lângă celălalt, două izvoare, dintre cele 4 ale Grupei Hercules.

Izvorul Hercules II, cu debitul cel mai important, temperatura de 67 grade Celsius, avea apa instabilă, își schimba frecvent proprietățile. Lângă el, la 40 metri în aval, Izvorul Hygeea, cu temperatura mai joasă, de 48 grade Celsius,  avea apă slab sulfuroasă. Erau folosite în cura internă. Azi ambele izvoare sunt secate.

Citește și Un traseu montan pe marginea stațiunii Băile Herculane