Comunele Nojorid și Gepiu, județul Bihor

Comunele Nojorid și Gepiu, din județul Bihor, sunt situate la sud de municipiul Oradea, pe drumul național care trece în județul Arad, comuna Nojorid la doar 10 kilometri, în Câmpia Miersig, parte din Zona Metropolitană Oradea. A fost prima dată atestată documentar din 1299, cu numele Villa Irug. În 1552 existau două așezări, populate majoritar cu români, Villa Irug Maior și Villa Irug Minor, azi Nojorid și Chișirid.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” ( terminată 2020)

La începutul secolului XVIII, sub Imperiul Austro-Ungar, în timpul catolicizării forțate a teritoriilor ocupate, mare parte din locuitorii satului, numit atunci Nagy Uregd, au trecut la ritul greco-catolic. Sub comuniști ritul a fost interzis dar a fost practicat ilegal de mulți săteni până după 1989, când ritul a fost repus în drepturi.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (sfințită în 2009)

În perioada 1892-1893 populația rămasă la ritul ortodox a construit propria biserică, în stil neobaroc, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

De comună aparțin administrativ 6 sate, cel mai nou înființat fiind satul Livada de Bihor, situat la 8 kilometri vest. După Primul Război Mondial, la inițiativa Regelui Ferdinand, soldații reveniți în sate au fost împroprietăriți cu terenuri, prin Reforma Agrară din 1921. Astfel pe locul unui fost cătun s-a creat un sat, cu 8 străzi dispuse radial.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Populaţia locului era venită din alte sate româneşti, unele situate azi în Ungaria, dar cei mai mulţi sunt din zona Munţilor Apuseni care au primit pământ pentru casă și arabil. în 1940, prin Dictatul de la Viena, au fost obligaţi să-şi părăsească satul în două zile, în locul lor fiind adusă populaţie maghiară. Sub comuniști mulți maghiari s-au mutat, au revenit familii de români, satul a început să se dezvolte și  în 1985 pe teritoriul lui s-a creat cea mai mare staţie pentru creşterea puietului de peşte în apă termală din Europa.

În centrul satului, începând cu anul 1938, s-a ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Lucrările s-au oprit în 1940 când, prin Dictatul de la Viena, Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei horthyste. După Tratatul de Pace de la Paris (1947) a revenit României dar, din lipsa fondurilor, lucrările au fost reluate târziu și biserica a fost terminată abia în anii 1971-1972.

Satul Apateu este situat la 5 kilometri sud-est de comună. Cu numele villa Apati, a fost prima dată atestat documentar din 1219, nume schimbat sub habsburgi în  Körösszegapati, când era locuit de români și maghiari.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1780)

La 5 kilometri sud de comună se află satul Chișirid, atestat documentar din 1214, în 1273 numit villa Irgud, zonă în care s-au desfășurat lupte grele (Bătălia pentru Oradea 1944) pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei prin Tratatul de la Viena (1940).

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” ( 1933)

Din Nojorid înaintând spre sud, pe șoseaua Oradea- Arad, după 6 se ajunge în satul Leș, atestat documentar din perioada 1291-1294.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1912-1920)

Biserica Reformată Calvină

Pentru a ajunge în ultimele două sate aparținătoare comunei, din Leș am urmat un drum secundar spre sud-est. După 4 kilometri am intrat în satul Păușa, atestat documentar din 1291-1294, cu numele Posalaka. În sat s-a păstrat vechea Biserică de lemn, Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie”  (1710), care, deteriorată în timp, a fost tencuită și în 1990 turla schimbată cu una metalică, în stil baroc, formată din 7 elemente supraetajate.

În clopotniță există unul din cele două clopote vechi, despre care se spune că după ce a fost sfințit a devenit protectorul satului în fața furtunilor. Celălalt clopot a fost achiziționat în Al Doilea Război Mondial, topit și transformat în gloanțe

Biserica Ortodoxă Nouă „Nașterea Maicii Domnului” (2002-2009)

Pe drum spre ultimul sat, situat la 5 kilometri est de Păușa, am trecut pe lângă o clădire impunătoare, asemănătoare unui fost castel, despre care nu am găsit informații.

Satul Șauaieu, azi situat la capăt de drum, a fost atestat documentar din 1216, când era locuit de români ortodocși, care aveau o biserică.

În secolul XVI a fost distrus de un incendiu, din care au scăpat doar șase familii.  A fost refăcut în al doilea val de colonizare (1745). În acea perioadă s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk”. Forma actuală o are din perioada 1834-1835, când a fost reconstruită. Biserica a fost renovată în secolul XX.

După Primul Război Mondial în sat s-au așezat familii de români care și-au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1935-1945).

Azi satul este vizitat mai ales pentru Lacul Șauaieu,. Situat între două păduri, este loc de relaxare în natură.

De asemenea este populat cu diferite specii de pești și folosit ca baltă de pescuit.

M-am întors și am continuat drumul spre sud, spre Arad. Din Leș după 5 kilometri am intrat în comuna Gepiu. A fost prima dată atestată documentar din 1332 dar așezarea a existat încă de pe vremea gepizilor (secolul XII), după care a și fost numită. În 1503 este menționată într-un act de donație ca localitate de frontieră, având punct vamal cu Ungaria.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1850)

Spre sfârșitul secolului XIX teritoriul comunei era deținut de Baronul Konyswalter Herman. Acesta și-a construit în Gepiu un castel, care a rezistat până în 1945, când a fost demolat de locuitori. După Primul Război Mondial, În cadrul Reformei Agrară teritoriul a fost împărțit noilor proprietari. Țăranii, veniți din Nimăiești și zona Borodului, s-au așezat la marginea localității și s-a format Gepiu Colonie (1924). 

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1998)

De comună aparține administrativ satul Bicaciu, situat la 4 kilometri sud. Satul inițial, prima dată atestat documentar din perioada 1291-1924, a ocupat o locație situată în sud-estul actualei vetre și se numea Bykacs, după proprietarul său. În el se afla o biserică medievală (sec. XI-XIV) a căror ruine, împreună cu o necropolă, au fost descoperite de arheologi și numită „Biserica turcilor”. Până în secolul XVI satul a ajuns să fie locuit doar de catolici (1552).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1813)

În secolul XVIII, pentru munca din agricultură, au fost aduși iobagi români. În decursul timpului populația română a crescut și postbelic, din banii credincioșilor, s-a ridicat Biserica Ortodoxă (1956-1972).

Comunele Rieni și Lunca, jud. Bihor

Excursia de 2 zile prin județul Bihor era pe terminate. Urmând să mă întorc acasă, la Arad, din Lazuri de Beiuș m-am îndreptat spre sud, unde urma să vizitez încă două comune, Rieni și Lunca, cu satele lor aparținătoare.

Din Cusuiș spre sud, după 3 kilometri am intrat în primul sat care aparține de comuna Rieni, satul Cucuceni, atestat documentar din anul 1581, cu numele Kakachien, când, împreună cu celelalte sate din zonă, făcea parte din Pertinentia Bellényes. În sat a fost găsită o monedă de argint datată din 1570.  

La marginea satului se află Biserica de lemn „Sf. Trei Ierarhi; Sf. M. Mc. Gheorghe”, construită în 1743 în satul Ghighișeni.

În 1931 a fost vândută internatului diecezan din Beiuș și în 1961 a fost donată parohiei Vărășeni care a folosit-o până în 1999.

În anul 2006 a fost donată satului Cucuceni. Demontată de meșteri maramureșeni, a fost adusă și ridicată pe actuala locație.

Sfințită, i s-a adăugat și hramul „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

M-am întors spre Cusuiș, am virat spre est și după 3 kilometri am ajuns în comuna Rieni, situată la poalele munților Codru Moma, în depresiunea Beiușului și străbătută de Crișul Negru. A fost atestată documentar din 1581, cu numele Rhyen.

De Rieni aparțin administrativ 5 sate, atestate documentar din aceeași perioadă. În secolul XVI, conduse de diferiți cneji, aparțineau de Episcopia ungurească, Pertinentia Bellényes, apoi au fost incluse în domeniul cetății Oradea. Sate românești, o dată cu deschiderea minelor pentru extragerea minereului de fier, au fost ocupate și de familii maghiare, venite la muncă.

La marginea satului, lângă cimitir, pe o ridicătură de teren, se află Biserica de lemn „Sf. Mc. Teodor Tiron”.

A fost construită în 1752, pe locul uneia vechi, ruinată (1752) și interiorul pictat direct pe lemn (1755).

În anul 1967, în centrul comunei, a fost ridicată o biserică de zid, în stil ardelenesc,  actuala Biserică Ortodoxă Nouă „Sf. Teodor Tiron”.

În interior a fost decorată cu picturi în tempera (1968), reprezentând personaje și scene biblice.

La 3 kilometri est de comună se află satul Valea de Jos, la momentul atestării numit Alsó Feketepatak (Valea neagră de jos).

Pentru a vedea biserica veche, a trebuit să mă deplasez până în cimitirul satului, situat pe un deal de la marginea lui.

Fiind luna iunie, dealul era acoperit de o diversitate mare de flori.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în anul 1734.

M-am înapoiat spre centrul satului unde se afla Biserica Ortodoxă Nouă (1998).

Satul Petrileni este situat la 2 kilometri sud de comună. În anul 1644 era deținut de căpitanul cetății Ineului și din 1650 a fost inclus în domeniul cetății Oradea. În secolul XVII satele erau locuite de foarte puține familii, nu ca cele de azi, astfel în satul Petrileni locuiau 3 familii.

Biserica Ortodoxă Veche (1930)

Biserica Ortodoxă Nouă (1996)

Am rulat spre sud, apoi spre vest și după 3 kilometri am ajuns în ultimul sat care aparține de comuna Rieni. Satul Ghighișeni, atestat în 1581, cu numele Gegessen, a avut o Biserică de lemn (1743), azi aflată în satul Cucuceni. La începutul secolului XVII era deținut de cneazul Bartolomeu Somogyi. Pe teritoriul satului, efectuându-se săpături pentru amenajarea unei căi ferate Ștei-Băița (1916), a fost descoperit un tezaur cu monede ungurești, din perioada 1203-1301, monede germane și englezești, ultimele demonstrând existența schimburilor comerciale în zonă. 

Biserica Ortodoxă Nouă (1929)

Comuna Lunca, satele Briheni, Hotărel, Sârbești, Seghiște, Șuștiu și cătunul Ursești, care aparțin administrativ de ea, sunt situate în sud-estul depresiunii Beiușului, pe cursul superior al râului Crișul Negru. Din Ghighișeni, după 3 kilometri spre sud am ajuns în satul Hotărel.

La vremea atestării (1527-1528) era situat la granița dintre voievodatul Beiușului, condus de voievodul Ivan și voievodatul ținutului Zlatnei, condus de voievodul Nicolae, fiul lui Cândrea. Probabil de la acea poziționare i s-a dat numele Hothar.

Sat românesc, în 1752 avea o Biserică de lemn, situată pe locul actualului cimitir. Sub Maria Tereza, o dată cu catolicizarea forțată, populația satului a refuzat să treacă la ritul greco-catolic. Între anii 1924-1926, la intrarea dinspre Lunca, s-a fost construit, din piatră și cărămidă, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” . Trei ani mai târziu Biserica de lemn a fost vândută.

La aproximativ 2-3 kilometri spre sud se află comuna Lunca, atestată documentar din 1588.

Școala Generală

În secolele XVI-XVII, ca toată zona, a fost supusă atacurilor otmane, luptelor dintre aceștia și habsburgi și a românilor împotriva lor, pentru a nu se lăsa ocupați.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”

Satul Seghiște este situat la 4 kilometri est de comună. A fost atestat documentar din 1503. Până spre sfârșitul secolului XVI a fost sediul Protopopiatului Ortodox, ulterior mutat la Beiuș. În secolul XVIII a existat o Biserică de lemn, cu temelia din bolovani de carieră și de râu, construită pe locul altei biserici, fapt atestat de o altă temelie din bolovani de râu, găsită dedesubt, datată din finalul secolului XV.

Pe locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă (1928). În ea s-au păstrat câteva icoane din secolul XVIII.

La 4 kilometri sud-est de comună, într-o zonă cu dealuri, este situat satul Sârbești, atestat documentar din 1592, cu numele Szurbesty. Pe lângă munca în agricultură-săpat, semănat, cosit și tăiatul lemnelor în păduri, pe care plăteau dijme, după ce s-au înființat atelierele de prelucrare a fierului, sătenii din Sârbești, Briheni, Șuștiu și Ursești au fost obligați să transporte lemnele și cărbunii, materiale folosite în topitorii.

Biserica Ortodoxă (1894)

Spre sud, apoi spre vest, după 3 kilometri se ajunge în satul Șuștiu, întins de-a lungul Crișului Văratec, afluent al râului Crișul Negru, la poalele vârfului Osoiu Mic din munții Codru Moma. La data atestării (1588) satul făcea parte din Voyvoda de Biviniș (Belenyș) care cuprindea 72 de sate.

Biserica Ortodoxă (1902)

În decursul timpului s-au construit 5 mori de apă. O parte din păduri a fost defrișată și s-au plantat pomi fructiferi și viță de vie. Postbelic s-au construit 2 poduri, peste Crișul Văratec și peste Crișul Negru, șoseaua s-a asfaltat (1973-1974), etc.

În cătunul Ursești se poate ajunge rulând din Șuștiu spre vest, apoi spre nord, în total 4 kilometri.

Pe același drum spre vest, după 5 kilometri se ajunge în satul Briheni, atestat documentar din 1588.

Satul este situat la capăt de drum. Munții care-l mărginesc prezintă granița între județele Bihor și Arad.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1929)

Din Briheni m-am întors pe drumul european E 79 pe care l-am urmat spre sud până în comuna Vârfurile din județul Arad. Comunele și satele din județul Bihor, situate pe și lateral de acel drum, urma să le vizitez cu altă ocazie. Cu siguranță că urma să ajung seara târziu acasă. Aveam de rulat 150 kilometri, din Vârfurile pe drumuri județene, aproximativ 2 ore și jumătate până la Arad.

Comunele Tărcaia și Lazuri de Beiuș, jud. Bihor

Comunele Tărcaia și Lazuri de Beiuș sunt situate în sud-vestul județului Bihor, în depresiunea Beiușului, la poalele munților Codru Moma. Urma să le vizitez în a doua zi a excursiei mele prin acea zonă. Cu o seară înainte mă cazasem în comuna Tărcaia, la Pensiunea Bella House, pe care o recomand tuturor.

În decursul istoriei zona a suferit atacurile tătare, apoi a fost ocupată de otomani și a intrat în posesia Imperiului Habsburgic. În timpul Primului Război Mondial, în contextul ofensivei Armatei Române pentru eliberarea teritoriului de sub maghiari, au avut loc grave altercații interetnice. O parte a populației a ajutat maghiarii, alta armata română și în aprilie 1919  au avut loc masacrele de la Tărcaia și Grădinari, numite și „Paștile negre de la Tărcaia”, când în comună au fost ucise 17 persoane. Unii istorici presupun că a fost o răzbunare interetnică, alții cred că armata română a adunat insurgenții și i-a omorât. Cert este că azi populația comunei este preponderent maghiară.

Biserica Reformată (1575)

De Tărcaia aparțin administrativ 3 sate. Satul Tărcăița este situat la 6 kilometri sud-vest, la granița cu județul Arad.

A fost atestat documentar din 1588, cu numele Tarchanichia. În centrul satului, una lângă cealaltă, se află două biserici.

Vechea Biserică de lemn „Pogorârea Sf. Duh” a fost construită în 1796.

Interiorul bisericii a fost pictat în anul 1816 de același pictor care a ornat și interiorul bisericii din Totoreni.

Azi, pe pereții cu pictura ștearsă în decursul timpului, se află postate icoane.

Lângă ea se află Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia”.

A fost construită în perioada 2005-2010, din banii enoriașilor, în special ai celor plecați la muncă în Spania și Italia.

Interiorul a fost pictat în frescă, reprezentând personaje și scene biblice.

Pentru a ajunge în satul Mierag existau 2 variante- 3 kilometri pe un drum de tractor, sau înapoi la Tărcaia, de acolo spre sud și la intrarea în satul Totoreni spre vest, în total 12 kilometri, variantă pe care am ales-o vrând, nevrând.  La marginea satului, în mijlocul cimitirului, se află Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”.

A fost construită în anul 1756, pe locul uneia mai vechi și a rămas funcțională până azi.

Interiorul, pictat direct pe lemn (1783), azi aproape dispărut, este acoperit de multe prosoape tradiționale.

Peretele care desparte naosul de altar a fost tapetat cu material vișiniu, la rândul lui împodobit cu icoane și prosoape.

Până azi s-au păstrat picturile de pe ușile altarului și iconostas, efectuate în 1793.

În centrul satului se află Biserica Ortodoxă Nouă,  despre care nu am reușit să obțin date.

M-am întors în satul Totoreni, atestat documentar din 1580, cu numele Tatarfalva (satul tătarilor), probabil numit așa deoarece tradiția orală spune că tătarii ar fi avut un atelier de prelucrare a minereului de fier, din care confecționau arme-săbii, topoare, etc. În perioada invaziei otomane (sec. XVI), la marginea satului, spre Tărcaia, pe locul numit Cirip, turcii și-au stabilit un comandament militar și s-a cantonat o parte din armată.

Între Totoreni și satul Băleni care azi aparține de comuna Lazuri de Beiuș, între anii 1696-1697 a fost construită și folosită în comun, de ambele sate, Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, din grinzi de lemn de stejar, dispuse orizontal, îmbinate în „coadă de rândunică”. Interiorul a fost tapetat cu pânză, pe care s-au efectuat picturile (1818). În decursul timpului a fost modificată. Pe toată lungimea laturii de sud a naosului  și a acelei părți din altar a fost amplasată o prispă, numită de localnici „perindele”-loc de judecată. În 1925 șindrila a fost înlocuită cu țiglă și coiful turnului îmbrăcat în tablă.

Lângă ea a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, Biserica de lemn a fost închisă și este păstrată ca monument istoric.

La rândul ei, biserica nouă, e folosită de enoriașii din Totoreni și Băleni, deși cele două sate aparțin administrativ de două comune diferite.  

Pe lângă satul Băleni, de comuna Lazuri de Beiuș mai aparțin și satele Hinchiriș și Cusuiuș. Pentru a ajunge în satul Hinchiriș, la intrarea în satul Băleni am virat spre vest și am rulat 4 kilometri. Am parcat în zona unde se afla Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ioan Românul” (2008-2012).

Pentru a vedea o biserică veche, din lemn, am trecut pârâul pe un podeț și am urmat o cărare care mergea paralel cu el.

Biserica de lemn „Înălțarea Domnului” a fost construită în 1614, din lemn de stejar, sub formă de corabie. Era situată pe dealul Bogojeștilor.

Când satul s-a mutat pe vatra actuală a fost mutată și biserica în actuala locație (1773). După 3 ani a fost efectuată pictura interioară. În timpul reparațiilor (1926) a fost modificată, șindrila înlocuită cu țiglă, turnul a fost modificat și foișorul lui învelit cu tablă.

Doream să mai rămân în poiana încărcată de multiple soiuri de flori dar mă așteptau alte sate de vizitat.

M-am întors la Băleni de unde m-am îndreptat spre sud. După 5-6 kilometri am ajuns în comuna Lazuri de Beiuș unde, una lângă cealaltă, se aflau două biserici.

Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”, neștiindu-se anul construcției, prin analogie cu cea din Totoreni, a fost datată aproximativ din anul 1696. Conform tradiției orale a fost construită din bârne de stejar cumpărate din Hinchiriș, altele aduse din pădure și prelucrate.

Se presupune că în secolul XVIII a fost extinsă cu un pronaos mare și i s-a ridicat turnul.

În interior pereții au fost acoperiți cu scânduri verticale pe care s-a lipit pânză. Pe ea s-a efectuat pictura în ulei, în stil bizantin.  

Pe iconostas a fost reprezentat Isus, în scaun arhieresc, mărginit de câte 6 apostoli și deasupra iconostasului, Răstignirea lui Isus, unde Sf. Fecioară Maria, Ap. Ioan și niște ostași sunt situați lângă cruce.

În 1925 și în 1959 au fost înlocuite părți din acoperișul cu șindrilă și biserica a fost renovată.

Biserica Ortodoxă Nouă „Pogorârea Sf. Duh” (1998)

Satul Cusuiuș este situat la 2 kilometri sud de comună.

Biserica Ortodoxă (1895)

Citește și Comunele Rieni și Lunca, jud. Bihor

Comunele Curățele și Budureasa, jud. Bihor

Comuna Curățele este situată în sud-estul județului Bihor, în zona masivului Vlădeasa și cele 4 sate ,care aparțin administrativ de ea, în depresiunea Beiușului. Pe teritoriul său se află și stațiunea Stâna de Vale, situată în munții Apuseni, la o altitudine de 1102 metri. 

La 6 kilometri nord-est de Beiuș se află satul Nimăiești, străbătut de râul Nimăiești. A fost sat românesc pe tot parcursul istoriei. 

În perioada stăpânirii Daciei de către romani teritoriul actualului județ Bihor nu a fost cucerit. A fost locuit în continuare de dacii liberi, fapt atestat de descoperirile arheologice din zonă. Ca toată partea de vest a țării a fost ocupat de otomani, apoi a intrat în posesia habsburgilor.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1870)

În 1784 satele din sudul Bihorului au participat la Răscoală Țărănească condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1998)

La 2 kilometri nord-est se ajunge în comuna Curățele, atestată documentar din 1692.

În cimitirul satului se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în 1861, perioadă din care s-a păstrat pictura de pe iconostas.

După 3 kilometri nord-est de comună se ajunge în satul Beiușele, situat pe albia pârâului Beiușele, afluent al râului Nimăiești.

În cimitirul de la marginea satului am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

A fost construită în 1865, din piatră și cărămidă. În interior, iconostasul de lemn a fost pictat în ulei.

În centrul satului, pe marginea șoselei, în memoria localnicilor care au participat și murit, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

La aproximativ 2 kilometri est de comună se află satul Pocioveliște, atestat documentar din 1600, cu numele Poczaveliste, sat în care cei 15 capi de familie stăpîneau două porţi şi se găsea în crainicatul lui Petru Burdan. În 1721 aparținea de șpanatul lui Ioan Roman.

Biserica ortodoxă (1906)

Zona de sud-est a comitatului Bihor era bogată în zăcăminte de minereuri feroase și neferoase  care au fost extrase la suprafață apoi s-au săpat galerii în munte. Pentru prelucrarea fierului și aramei se foloseau cuptoare în care se se ardea cărbunele obținut din pădurile înconjurătoare. Teritoriile erau deținute de Episcopia Romano-Catolică din Oradea. În secolul XVIII, pentru valorificarea lor, pe lângă manufacturile deja existente, Episcopul Nicolae Csáky a înființat noi manufacturi în Pocioveliște și Drăgănești, ambele subordonate Beiușului. 

Ultimul sat care aparține de Curățele este situat la 4 kilometri nord-est de Pocioveliște, la capăt de drum. Satul Cresuia, fiind înconjurat de păduri de foioase, activitatea de bază a localnicilor, pe lângă creșterea animalelor, a fost prelucrarea lemnului. Numele lui provine de la cuvântul crepsuli, o componentă a scării și este singura localitate din țară unde 3 meșteri mai confecționează scări de lemn. Până azi a mai rămas doar unul singur care le vinde. Cu căruța încărcată de scări, el străbate județul Bihor, pe „drumul pâinii”, numit așa deoarece pe vremuri scările se dădeau în schimbul pâinii.

Despre Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” sătenii spun că a fost construită în perioada 1740-1750, din piatră. În interior, pânza lipită pe pereți a fost pictată cu scene și personaje religioase (1835).

Comuna Budureasa și cele 5 sate aparținătoare  sunt situate în partea sud-estică a județului Bihor, la poalele munților Bihorului. Pentru a le vizita, din Cresuia m-am întors la Pocioveliște, apoi m-am îndreptat spre est. Înainte de intrarea în satul Burda am trecut pe lângă Balta „La Nitzu”, amenajată pentru pescuitul sportiv, cu 7 specii de pești.

Satul Burda mi se părea o înșiruire de case de-a lungul râului Nimăiești. Am străbătut șoseaua îngustă apoi, orientându-mă după turnul bisericii, m-am îndreptat spre ea. 

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1915)

Lateral de biserică, într-un spațiu amenajat la intersecția străzilor, am văzut Monumentul Eroilor.

Urma să mă îndrept spre comuna Budureasa, situată doar la 3 kilometri sud-est. Am mai zăbovit pentru un timp în satul liniștit, știind că acasă, în tumultul orașului, mi-l voi aminti adesea.

În comuna Budureasa, pe un deal, la 1 kilometru de actuala locație, a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1784-1793), clădire din piatră cu un turn central în care se păstrează până azi un clopot din 1725. În decursul timpului a fost reparată și modificată astfel în 1924 a fost acoperită cu țiglă, înlocuită cu tablă în 1979, în 1984 s-a instalat un iconostas nou, în perioada 1986-1988 i s-au ridicat cele 2 turnuri laterale, exteriorul a fost tencuit și interiorul a fost pictat în frescă.

Până în Stațiunea Stâna de Vale, deși situată la doar 17 kilometri est, drumul este destul de anevoios, mai ales în apropierea ei, unde pantele sunt abrupte și se străbate cam în jumătate de oră.  Fusesem de mai multe ori așa că din Budureasa m-am îndreptat spre vest, apoi spre sud.

După 6 kilometri am ajuns în satul Saca unde doream să văd  Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Povestea bisericii satului e foarte ciudată. Inițial satul a avut o Biserică de lemn (1724-1725). Totuși actuala biserică a fost cumpărată din Nimăiești la începutul secolului XIX, demontată și refăcută pe actuala locație. În turnul bisericii a fost montat un clopot vechi (1645) care s-a păstrat până azi. Pereți, din bârne de stejar, au fost tencuiți la exterior cu un strat de pământ. Apoi biserica veche a fost donată sau vândută satului Belejeni (1818). Actuala biserică a fost pictată în interior (1876) și în 1903 stratul de vechi a fost acoperit cu altă pictură.

După nici 2 kilometri spre vest, pe un drum de țară, se ajunge în satul Săliște de Beiuș, sat natal al poetului și prozatorului Gheorghe Pituț (1940-1991), în care este amenajată și o Casă Memorială.

La marginea satului se află Biserica Ortodoxă Veche.

Probabil devenind neîncăpătoare, în sat s-a ridicat Biserica Ortodoxă Nouă, în momentul vizitei mele, neterminată încă.

Pentru a vedea și ultimul sat care aparține de Budureasa, satul Teleac, m-am întors la Saca, apoi m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri.

Biserica Ortodoxă

 

Comuna Finiș cu 4 sate, jud. Bihor

Comuna Finiș este situată în sud-vestul județului Bihor, la poalele munților Codru-Moma, pe malul stâng al râului Crișul Negru. De ea aparțin administrativ satele Șuncuiș, Ioaniș, Fiziș și Brusturi, ultimul putând fi accesat doar din satul Tărcăița, comuna Tărcaia.

După ce am vizitat Uileacu de Beiuș m-am îndreptat spre est unde, după 5 kilometri, am intrat în satul Șuncuiș. Probabil era locuit de mai multe etnii deoarece am văzut trei biserici de rituri diferite. 

Biserica Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”

Biserica Ortodoxă

Biserica Reformată

La 2 kilometri est se află satul Ioaniș. Împreună cu celelate sate și comuna a făcut parte din ducatul lui Menumorut care se întindea între râurile Tisa, Someș și Mureș (900 e.n.). Apoi au fost cucerite de turci și în secolul XVIII au fost incluse în Imperiul Habsburgic.

Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1900)

Biserica Reformată

Biserica Greco-Catolică

Satul Fiziș este situat la 3 kilometri sud-est de Ioaniș.

Sub Maria Tereza de Austria populația a fost catolicizată forțat astfel o parte din românii ortodocși ai satului au trecut la ritul greco-catolic și în 1812 a fost construită Biserica Greco-Catolică.

Sub comuniști cultul a fost interzis. Biserica a fost confiscată (1948) și cedată Bisericii Ortodoxe. După 1989 Biserica Unită cu Roma a intrat legal în drepturi.  Deși s-a cerut insistent, greco-catolicii nu au primit aprobarea să folosească și ei clădirea. Au fost nevoiți să țină slujbele într-o sală de clasă din școală. Intentând proces, l-au câștigat și în 2013 au primit înapoi clădirea.

Nedorind să funcționeze alternativ, ortodocșii au strâns fonduri și au început ridicarea unei biserici.

La 4 kilometri est de Fiziș se află comuna Finiș, atestată documentar din 1291, când era deținută de Episcopul de Oradea.

Biserica Reformată

Locuită majoritar de români, în perioada 1847-1848 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, ulterior extinsă în partea de est cu altarul și în partea de vest i s-a ridicat turnul (1892).  După ce a fost restaurată (1994),  interiorul a fost decorat cu pictură în frescă (1995-1996).

La marginea de sud a comunei, pe vârful unui deal, se află ruinele unei cetăți foarte vechi, Cetatea Finiș (Belovar), numită și Cetatea Béla. Accesul la ruine nu este unul ușor deoarece nu există indicatoare. Am apelat la un localnic care a devenit „ghidul” meu personal. Dorind să nu piardă timpul, m-a condus pe cele mai scurte poteci, care urcau pieptiș dealul.

Prima cetate a fost  construită de către Menumorut (900 e.n.). Fiind din lemn, a fost ușor distrusă în invazia tătarilor (1241). Datorită poziției strategice, de apărare a drumului spre Oradea și de protecție a centrelor din zona Beiușului, unde se exploata argintul, Regele Béla IV al Ungariei și Croației (1235-1270) a refăcut-o. Cetatea a devenit locul unde conducătorii maghiari se întâlneau pentru a se sfătui. În drumul său spre Viena Mihai Viteazul a poposit câteva zile în cetate (1599).

A urmat invazia otomană în care cetatea a fost cucerită (1661) și a rămas în posesia turcilor 30 de ani. În războaiele cu habsburgii, pentru a-i alunga, cetatea a fost atacată de contele Cerbeli. Învinși, înainte de a se retrage, turcii au distrus cetatea.

În 1703 s-a declanșat Războiul curuților, o răscoală condusă de Francisc Rákóczi II împotriva habsburgilor, pentru eliberarea Ungariei de sub dominația lor, răscoală înăbușită în 1711. Pentru că răsculații au folosit cetatea ca bază de declanșare a unor operații armate, după război austriecii au dărâmat-o (1781).

Azi, drept mărturie, mai există câteva ziduri, construite din bolovani masivi, șanțurile de apărare înconjurătoare, invadate de vegetație și trei turnuri ruinate. 

La 18 kilometri sud de Finiș se află Schitul Huta „Sf. Prooroc Ioan Botezătorul; Sf. Teodora de la Sihla”(1998), locuit de 2 călugări. Din păcate nu am putut ajunge la el, drumul fiind forestier, impracticabil cu mașina mea.

Comunele Șoimi și Uileacu de Beiuș, jud. Bihor

Comuna Șoimi și cele 7 sate aparținătoare sunt situate în partea de sud a județului Bihor, la limita dintre Câmpia Crișurilor și munții Codru Moma, aproape de granița cu județul Arad. Pe teritoriul ei administrativ, în locul Pacău de pe Dealul Borzului, se află rezervația naturală „Bujorul Banatic”, întinsă pe 15 hectare.

A fost atestată documentar cu numele Solyond (1487).

Casa mea „Eden” (cămin de bătrâni)

Pe un deal din comună, situată în cimitir, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită la sfârșitul secolului XVIII.

În interior, pe iconostas, se mai văd urme ale picturii efectuate în prima jumătate a secolului XIX.

Începând cu anul 1998, pe marginea străzii principale, a început construcția unei biserici din zid, la momentul excursiei mele (05.2021) neterminată.

La 2 kilometri nord de Șoimi se află satul Sânnicolau de Beiuș, atestat documentar din 1552, cu numele Zenthmiklos.

Localitatea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fundația unei biserici din secolele XI-XII.

Pe Dealul Botoaca de la marginea satului a existat o mânăstire romanică, construită între anii 1327-1424, căreia i s-a înălțat un turn clopotniță, păstrat până azi.

Construcția s-a făcut în trei faze.  Inițial a fost construită o capelă mică. Apoi în locul ei s-au ridicat clădirile mânăstirii, în jurul unei curți centrale și biserica. În a treia fază biserica a fost extinsă.

Turnul romanic a fost datat din secolul XI, de specialiștii în domeniu.

Din cărămidă, cu formă pătrată, este format din 3 etaje care se înalță până la aproximativ 6 metri.

Fațadele de sud și nord au avut inițial un parter cu deschideri înalte, de formă semicirculară, zidite din blocuri mari de piatră. În anul 1933 bucățile de piatră au fost unite cu ciment.

Pe parcursul istoriei satele din acea zonă au fost majoritar sau pur românești.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” 

Din Șoimi după 3 kilometri spre vest se ajunge în satul Ursad. Acolo s-a născut Lazăr Dragoș (1930-2009), matematician și membru al Academiei Române.

Biserica Ortodoxă  (1922)

La 4 kilometri spre sud, la capăt de drum, se află satul Poclușa de Beiuș, în care eu nu am ajuns, deoarece nu am putut rula cu mașina mea. M-am întors în comuna Șoimi de unde m-am îndreptat inițial spre est, apoi spre nord și după 8 kilometri am intrat în satul Urviș de Beiuș. În 1474, anul atestării lui, era reședință voievodală.

Se povestește că a existat o biserică de lemn, construită pe locul unde turcii au ucis o fetiță. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă (1924), situată lângă cimitirul satului.

M-am întors în șoseaua principală și am rulat spre est, apoi spre sud, printr-o zonă de dealuri. După 5 kilometri am ajuns în satul Dumbrăvița de Codru unde, pentru a vedea o biserică construită în secolul XIX, am urcat până la cimitir.

Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1820-1835), așezată pe vârful dealului, într-o zonă largă, nivelată, trona deasupra satului.

Satul Codru, situat la 6 kilometri sud, poate fi accesat pe un drum de țară pe care nu am îndrăznit să-l urmez, fiind primăvară, drumul plin de noroi și mașina mea joasă. Din Dumbrăvița de Codru m-am îndreptat spre satul Borz, situat la 7 kilometri est.

Se află pe malul râului Prisaca, în rezervația naturală Defileul Crișului Negru, întinsă pe 12 hectare.

Aproape de râu am văzut Biserica veche „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

În anul 1922 a fost construită o biserică nouă, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Pe cealaltă parte a râului, spre nord, la aproximativ 4 kilometri, este situată comuna Uileacu de Beiuș, atestată documentar din 1330.

De ea aparțin administrativ 3 sate, toate situate la poalele Dealurilor Vălanului și a munților Codru Moma.

Biserica Reformată

Localitate românească, din 1631 s-a construit Biserica Ortodoxă. Recondiționată în timp, s-a păstrat și funcționează și azi.

Satul Forău, situat la 5-6 kilometri nord-vest, a fost atestat documentar din 1552.

Biserica Ortodoxă (1910)

Pentru a ajunge în satul Prisaca aveam două variante: să mă întorc în comună de unde urma să mă îndrept spre nord-est (9 kilometri) sau un drum de țară, direct spre est (6 kilometri), probabil practicabil cu mașina mea vara, când era uscat.

Satul Prisaca a fost atestat documentar din 1580. În el funcționează două biserici, una greco-catolică și una ortodoxă.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1905)

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Sf. Cruci”

Din Prisaca am ieșit în drumul Oradea- Beiuș, l-am urmat spre sud, apoi am ieșit pe un drum spre sud-vest.

După 5 kilometri am ajuns în satul Vălanii de Beiuș, sat nou, atestat documentar din 1828.

Grădinița

Între anii 1854- 1860 în sat a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire”. Sub comuniști, cultul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. După evenimentele din 1989 cultul a fost reînființat și la un moment dat biserica a fost retrocedată greco-catolicilor.

Citisem că în anul 2008 între cele două religii s-a declanșat un conflict puternic privind utilizarea clădirii. S-a hotărât folosirea alternativă a bisericii și cheltuielile de întreținere urmau să fie suportate de ambele părți. Deși nu auzisem de o clădire separată pentru ortodocși, la fața locului am găsit Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, despre care nu m-am dumirit nici până azi.

O zonă superbă în care cu siguranță urma să revin !

Citește și Comuna Finiș cu 4 sate, jud. Bihor

Comuna Lăzăreni, județul Bihor

Comuna Lăzăreni este situată în sudul județului Bihor. De ea aparțin administrativ șapte sate: Bicăcel, Calea Mare, Cărănzel, Cărăndeni, Gepiș, Gruilung și Miheleu. Zona care le cuprinde a făcut parte din voievodatul lui Menumorut, cucerit de cetele maghiare în secolul X.

Un secol mai târziu au fost atacați de pecenegi și români (1068) care au ajuns până la cetatea de la Biharea, pe care au devastat-o. Au fost alungați în perioada în care Regele Ladislau I a urcat pe tron și zona a intrat sub dominația maghiară. Era împărțită în voievodate conduse de voievozi români, nobili ai bisericii.

Din acea perioadă sunt atestate documentar satele Gepiș, Miheleu și Cărăndeni. Satul Gepiș (1338), situat la 6 kilometri sud-vest de comună, la acea dată, numit possesio Chepusteluk, era deținut de Episcopia Catolică de Oradea, apoi de Voievodul Gheorghe (1383-1395), trecut la catolicism, apoi de urmașii săi (1411).

Sub ocupația otomană a fost locuit, fapt demonstrat de monedele de argint (1600) găsite prin săpăturile arheologice. Sub autro-ungari în documente este amintită o mișcare țărnească, împotriva reîmpărțirii moșiilor, care s-a declanșat în sat (1860).

Biserica Ortodoxă (1929)

Satul Miheleu, situat la 7 kilometri sud de comună, la data atestării (1355) aparținea voievodului Gheorghe.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1935-1937)

Satul Cărăndeni, situat la 3 kilometri sud de comună, a fost atestat documentar din perioada 1491-1493, cu numele Karand, când aparținea voievodului Lucaci.

Biserica Penticostală Porumbelul

Din 1525 a intrat în posesia voievodului Ioan care, împreună cu 25 de nobili, s-au răzvrătit împotriva Episcopiei Catolice. Pentru aplanarea conflictului, satul a primit aprobarea de a desfășura un târg anual, numit Nedeie, în ziua de Sf Maria (15.08.).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1936)- pereții din lemn de stejar, tencuiți

La începutul secolului XVI în actele vremii apar încă două din satele comunei. Satul Bicăcel, situat la 4 kilometri sud-est de comună, la data atestării (1508) purta numele Hozzwbykach (Bicaciu Mare).

Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1932)

Satul Gruilung, situat la 4 kilometri est de comună, apare pentru prima dată în documentele vremii (1508) ca sat românesc, numit Hozzwlygeth (Pădurea Mare), singurul dintre satele comunei care în secolul XIX avea toată populația trecută la ritul greco-catolic, în 1860 înființându-se parohia..

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sfintei Fecioare Maria” (1930)

În Bătălia de la Mohacs turcii au înfrânt armatele habsburgilor (1526), apoi au cucerit Buda (1540) și au transformat-o în pașalâc. Desființându-se Episcopia Catolică de Oradea (1551-1556), teritoriul a fost împărțit în districte, fiecare cu porți, în funcție de numărul populației. Nu a durat mult și turcii au fost înfrânți de Mihai Viteazul (1594) care a devenit, pentru scurt timp, Domn al Transilvaniei.

Din acea perioadă datează satul Calea Mare (1552), situat la 5 kilometri nord de comună, numit atunci Magyar-Gyepes, sat care în secolul XIX, pe lângă agricultură, s-a ocupat cu creșterea cailor, atât de necesari armatei. Prima biserică a existat încă din secolul XVII, în locul numit azi „Țintirim”, care a fost înlocuită un secol mai târziu cu Biserica de lemn „Buna Vestire” (1780). La rândul ei a fost modificată (1964), din vechea biserică păstrându-se până azi doar ușile împărătești și o icoană pictată pe lemn.

Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare și în 1935 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Satul Cărănzel, datat din același an (1552), se află la 8 kilometri sud-vest de comună.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1935-1937)

După atacuri repetate, turcii au cucerit Cetatea Oradea (1660) și teritoriile cucerite, printre care și zona Lăzăreni, au devenit pașalâcuri. Pentru eliberarea Budei a pornit o ofensivă creștină (1686). În luptele purtate satele au fost devastate și mare parte a populației omorâtă.

Turcii au fost alungați și teritoriile au intrat sub ocupația habsburgilor (1691-1692). Sub aceștia Episcopia Catolică și-a reintrat în drepturi. Satele și comunele, revenite în proprietatea ei (sec. XVIII), erau locuite de iobagii români. În Lăzăreni aceștia aveau o biserică (1751) care peste ani s-a ruinat, a fost demolată (1933) și înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În secolul XIX, printr-o reorganizare teritorială, Lăzăreni a devenit șpanat, împărțit în sesii, din care terenurile erau date iobagilor în arendă. Dările devenind tot mai mari și numărul populației crescând,  iobagii au devenit muritori de foame. În 1848  s-a declanșat revoluția maghiară și populația a avut și mai mult de suferit.

După Primul Război Mondial zona a rămas sub administrație maghiară dar armatele române, în drum spre Oradea, au eliberat satele (1919). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) trupele maghiare și germane au trecut granița impusă de Dictatul de la Viena și au ocupat satele însă după două săptămâni au fost alungate de trupele române.

Lăzăreni- Monumentul Eroilor

Comunele Husasău de Tinca și Hidișelu de Sus, județul Bihor

Comuna Husasău de Tinca este situată în sudul județului Bihor, în Câmpia de Vest, între râurile Crișul Negru și Crișul Repede. De ea aparțin administrativ patru sate: Fonău, Miersig, Oșand și Sititelec. A fost și este locuită predominant de români, ortodocși, care în trecut au avut o Biserică de lemn. Între anii 1826-1835 aceasta a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” în care, din vechea biserică, s-au păstrat o cruce de lemn și două icoane pictate pe lemn.

În nordul și nord-vestul comunei sunt situate două dintre satele aparținătoare. La 10 kilometri nord-vest se află satul Miersig.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1907)

Satul este vizitat mai ales pentru Balta de pescuit Miersig, întinsă pe aproximativ 10 hectare.

Satul Sititelec, situat la 8 kilometri nord, a fost locuit din timpuri străvechi (1213), când era numit Scecul. În timpul invaziei tătarilor (1241) a fost părăsit și abia în secolul XIII repopulat de români care un secol mai târziu și-au construit o Biserică de lemn (1332). În secolul XV satul a fost numit Zekeltelek și din 1808 a primit actualul nume.

Biserica de lemn a rezistat până în 1882. Deteriorată, în locul ei a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1926-1928).

După catolicizarea impusă, în 1754 a fost înființată parohia greco-catolică și un secol mai târziu s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae” (1873).

Satul Sititelec deține Balta de pescuit Sitielec, folosită pentru pescuit sportiv, contra unei taxe.

Celelalte două sate sunt situate la aproximativ 5 kilometri de comună. Satul Fonău se află la est.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1938-1939)

Satul Oșand este situat în nord-est.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1926-1928)- construită  în locul unei biserici vechi de lemn, deteriorată  

Comuna Hidișelu de Sus se află în partea central-sudică a județului Bihor, în zona de dealuri străbătută de râurile Hidișel și Tășad, la aproximativ 24 kilometri nord-est de Husasău de Tinca. De ea aparțin administrativ patru sate: Hidișelu de Jos, Mierlău, Sântelec și Șumugiu. Plecând din satul Oșand spre nord-est, după 6 kilometri am intrat în satul Șumugiu, un sat mai nou, atestat documentar din 1692, cu numele Somody, nume schimbat în decursul timpului de câteva ori, până la cel actual, românizat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1915)

Tot spre nord-est, la 5 kilometri se află satul Mierlău. Deși în locul numit „La Cetățuie” a fost descoperită o cetate dacică fortificată, satul, cu numele Nyr Mezew, a fost atestat documentar din anul 1214. În sat a existat o Biserică de lemn care s-a năruit în decursul timpului. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1936-1939) a fost construită în stil bizantin, cu cupolă centrală și două turnuri laterale și interiorul a fost pictat  în tempera abia în anul 1995.

În aceeași direcție (nord-est), la 6 kilometri se află comuna Hidișelu de Sus, atestată documentar din același an, numită atunci Haragve Meyew. A fost locuită de români care și azi reprezintă 90% din populația comunei.

Biserica de lemn „Sf. Treime” (1935)

Pentru a ajunge în satul Sântelec se străbate un drum asfaltat, spre nord-est, care, în cei 6 kilometri, străbate dealurile din zonă.

Satul apare în documente abia în secolul XV, cu numele Zentelek (1435).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

Ultimul sat care aparține de comună este situat pe drumul Hidișelu de Sus- Oradea, la 3 kilometri nord-vest.

Satul Hidișelu de Jos, numit Alamamezeu, s-a format cu localnici din Hidișelu de Sus care inițial au migrat în pădurile înconjurătoare.

În 1435 era deținut de Conventul Premonstratens din Oradea.

La marginea de sud a satului, situate una lângă cealaltă, pe deal se află o biserică, monument istoric și la baza lui, o baltă pescărie.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în anul 1676.

Interiorul pictat direct pe lemn (1778), în decursul timpului s-a șters.

Până azi s-a păstrat doar pictura de pe iconostas, efectuată pe pânză, care prezintă răstignirea lui Isus și, sub el, cei 12 Apostoli.

Începând cu 1981 s-a aprobat restaurarea bisericii. Au fost aduși meșteri din Moisei,  Maramureș, care în decursul mai multor ani au refăcut-o după modelul inițial și în 1993 a fost sfințită.

Balta Moțului, situată la baza dealului, este folosită de pescarii amatori și ca loc de agrement.

Citește și Comuna Lăzăreni, județul Bihor

Comunele Tulca și Tinca, județul Bihor

Comuna Tulca este situată în partea de sud-vest a județului Bihor, la 11 kilometri est de orașul Salonta. A fost atestată documentar din 1215 însă arheologii au descoperit, la marginea de sud a localității, urme de locuire încă din epoca bronzului.

În decursul timpului a fost locuită de români care și azi reprezintă mai mult de 80% din populația comunei.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1886)

Ocupațiile de bază erau agricultura și creșterea animalelor.

De comună aparține administrativ satul Căuașd (1316), situat la 4 kilometri est.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1926)

Comuna Tinca este situată în câmpia Crișurilor și este străbătută de râul Crișul Negru. De ea aparțin administrativ satele Gurbediu, Belfir, Râpa și Girișu Negru. În zona comunei săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din neolitic.

Din satul Căuașd după 4 kilometri spre est se ajunge în satul Gurbediu (1302). În apropierea lui, în pădurea Goroniște, se află Poiana cu narcise, locul cu altitudinea cea mai mică din țară (100 m) unde aceste flori cresc necultivate. Încă din secolul XIII în Gurbediu a existat parohia catolică. Actuala Biserică Romano-Catolică a fost ridicată între anii 1809-1811 și în 1813 i s-a ridicat turnul.

În 1904 la Gurbediu s-a născut Blaziu Guban, cel care a inventat prima cremă de ghete românească (1935) apoi, împreună cu Kaldory și Kovacs, au înființat la Timișoara „Uzinele Chimice Guban” (1937), în 1940 devenită fabrică (1940) în care, pe lângă crema de ghete s-au produs ceara și alte soluții pentru lipit ghetele.

Biserica Ortodoxă (1988)

De la Gurbediu după 7 kilometri spre est se ajunge în comuna Tinca. Pe teritoriul ei săpăturile arheologice au găsit urmele unor așezări din secolele III-II î.e.n. De asemenea se presupune că în urma distrugerii cetății Oradea de către tătari (1241) Rogerius s-ar fi refugiat în zonă. Totuși localitatea a fost pentru prima dată atestată documentar din 1338.

În anul 1700 la Tinca funcționa deja o școală românească. Pentru catolici, Episcopul de Oradea a construit o capelă (1775) care a fost folosită până când s-a construit  actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ioan din Nepomuk” (1810-1814) al cărei turn a fost dotat cu trei clopote, folosite în Primul Război Mondial pentru crearea de armament și refăcute în 1925. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost incendiată, când interiorul bisericii a fost distrus total.  Ulterior a fost refăcută (1946, 1968).

Reformații au avut o biserică construită la începutul secolului XVIII. Un secol mai târziu a fost demolată și s-a construit actuala Biserică Reformată (1882-1883), cu un turn înalt de 52 metri. Din 1956, în clădirea vecină bisericii, funcționează Muzeul de Științe Naturale în care se păstrează o mandibulă și un molar de mamut, prima descoperită cu ocazia săpăturilor pentru amenajarea unei mori (1932) și molarul în albia râului Crișul Negru (1964).

Parohia Greco-Catolică a fost înființată în anul 1901 când slujbele se oficiau într-o capelă. Sub comuniști a fost desființată. Din 1998 a reînceput să funcționeze și între anii 2013-2015 a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Sfântul Anton de Padova; Fericiții Episcopi Greco-Catolici martiri”.

Locuitorii comunei se ocupau cu agricultura, prelucrarea lemnului și creșterea animalelor. Cu peste 100 ani vechime, la Tinca are loc târgul de animale care se desfășoară în fiecare zi de luni.

Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ierarh Nicolae” (1927)

În anul 1884, la o adâncime de 270 metri, a fost descoperit un zăcământ cu ape minerale. Sonda veche a rămas funcțională până azi. S-a ajuns la concluzia că apele sunt benefice pentru tratarea diverselor afecțiuni astfel în acea zonă s-au amenajat Băile Tinca, când au fost ridicate primele construcții și bazine.  

Fiind analizate, s-a constatat că apele minerale carbogazoase, bogate în bicarbonat, sodiu, calciu, magneziu, au aceleași proprietăți ca cele de la Vichy, din Franța.

Au fost amenajate trei buvete, folosite pentru cura internă, iar pentru cea externă, bazine închise.

Din 1968 băile au fost transformate în stațiune balneoclimaterică permanentă. Apele sunt folosite în afecțiunile gastro-duodenale, hepato-biliare, metabolice și de nutriție, cardio-vasculare, neurologice, uro-genitale, în sterilitatea secundară și afecțiuni ale anexelor.

Din aceeași sondă apa a fost dirijată și în alte zone din localitate unde s-au creat puncte de alimentare.

Satul Râpa, situat la 8 kilometri est de comună, a fost atestat documentar în perioada invaziilor turcești (1692), cu numele Répa hodos, dar în acel loc au existat așezări încă din secolele XIII-XV.

Biserica Ortodoxă (1902)

În județul Bihor a avut loc prima rebeliune anticomunistă din țară (1949) când aproape 17.500 de ţărani, din 54 de comune, s-au ridicat împotriva conducerii comuniste. În zona satelor și comunei Tinca, atunci plasa Tinca, s-au adunat circa 6.000 de țărani care scandau împotriva dărilor agricole impuse de guvern. Acestora le-au venit în ajutor țăranii unguri din Belfir, sat situat la 6 kilometri sud de comună.

Satul a fost atestat documentar cu numele Bekfenyer (1332-1337). Încă din 1552 în sat exista o parohie catolică care s-a menținut și în perioada trecerii la calvinism. În secolul XVII, biserica de piatră, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” (1784) care în decursul timpului a fost renovată de mai multe ori și în 1993 s-au restaurat picturile vechi din interior.

Lângă biserică se află fostul Conac al Mânăstirii Ordinului Vincențian în care până în 1949 a funcționat o școală condusă de călugărițe.

Azi în el își are sediul o casă de copii.

Tot în sudul comunei, la 4 kilometri est de Belfir, este situat satul Girișu Negru care, la data atestării documentare (1169), purta numele villa Gyuros.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”  (1926)

Căminul Cultural „Elisabeta Pavel”

Citește și Comunele Husasău de Tinca și Hidișelu de Sus, județul Bihor

Comunele Toboliu, Girișu de Criș și Sântandrei, județul Bihor

Din cele opt comune situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu Ungaria, văzusem cinci. Pentru a le vedea pe ultimele trei, din satul Roit m-am deplasat spre nord, apoi spre vest și după 10 kilometri am ajuns în satul Cheresig care, din 2008, după înființarea comunei Toboliu, aparține administrativ de ea.

Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1905)

Situat chiar pe granița cu Ungaria, are un punct de trecere al frontierei folosit doar de localnici.

Satul de câmpie, străbătut de râul Crișul Repede, a fost atestat documentar din 1289, cu numele Keresceg. Din acea perioadă s-au păstrat ruinele unui donjon, azi situate în plin câmp. El aparținea de Cetatea Cheresig, fapt atestat de un document din 1602.

Donjonul Cheresig a fost construit după marea invazie tătară (1242), ca turn de observație, înconjurat de o fortificație, azi o ridicătură de pământ.

Turnul din cărămidă, cu formă hexagonală, avea 5 nivele despărțite prin planșee de grinzi din lemn.

Cetatea era deținută de Voievodul Transilvaniei, Roland Borșa. Fiind atacată de Regele Ladislau IV Cumanul, frații Borșa l-au prins lângă donjon și l-au ucis. Un secol mai târziu cetatea a intrat în posesia lui Carol Robert de Anjou (1317), a familiei Losonczi (1390) și, în final, a familiei Csáky care, cu mici întreruperi, a deținut-o până la sfârșitul Primului Război Mondial. 

În 1514 iobagii s-au răsculat, conduși de Gheorghe Doja. 30.000 de iobagi, în frunte cu unul dintre căpitanii lui Doja, s-au îndreptat spre Cetatea Oradea. În drumul lor au asediat Cetatea Cheresig.

Au avut loc și incursiunile repetate ale turcilor, dorind să cucerească cetățile Gyula și Oradea. În drumul lor turcii au devastat zonele pe unde treceau. Au decimat populația, sau au luat-o în robie și satele au rămas pustii.

Fugind din calea lor, multe familii din zonă s-au refugiat în Cetatea Cheresig unde, lângă zidurile ei, și-au construit colibe.

În decursul timpului din fosta cetate au supraviețuit doar donjonul și câteva ziduri ruinate.

În secolul XIX turnul a fost acoperit cu scânduri și folosit ca hambar de cereale.

Azi, semeț, se înalță pe o ridicătură de teren, în plină câmpie, aducând aminte de acele vremuri.

Aș mai fi stat dar, fiind februarie,  ziua nu era așa de lungă, așa că m-am întors în drumul principal și l-am urmat spre nord. 6 kilometri și am ajuns în comuna Toboliu. Localitatea a fost atestată documentar din 1213.  A devenit comună după un referendum al populației (2005) în care s-a cerut desprinderea de comuna Girișu de Criș (2007).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1865)

Pe teritoriul ei au fost descoperite ape geotermale dar nu sunt exploatate. Comuna este cunoscută ca mare producătoare de varză care se cultivă acolo încă din 1242. De-a lungul timpului au fost eliberate peste 200 de certificate de producător și, anual, se desfășoară Festivalul verzei când sunt prezentate diverse preparate specifice zonei.

Comuna Girișu de Criș, situată la 4 kilometri nord-est de Toboliu, a fost atestată documentar din 1221. A fost locuită de români, ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

Sub Imperiul Austro-Ungar, prin catolicizarea forțată, o parte au trecut la cultul greco-catolic. Sub comuniști cultul a fost interzis și biserica a fost folosită de ortodocși. După 1999 biserica le-a fost retrocedată.

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”

De comună aparține administrativ satul Tărian (1341), situat la doar 2 kilometri nord-est.

Biserica Reformată Calvină

În 1552, sub ocupația otomană, în sat exista o parohie catolică bine reprezentată. După eliberarea de sub turci a fost desființată și donată, împreună cu o parte din sat, iezuiților (1699).

În 1865 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Mariei” care în secolul XXI a fost renovată cu ajutor extern.

Pe vremuri în sat a existat și o Biserică de lemn ortodoxă care a fost donată unui sat de munte. În locul ei a fost ridicată o biserică din cărămidă, acoperită cu șindrilă, care a rezistat până în secolul XX. Actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost construită între anii 1933-1939, în stil romano-bizantin.

Urmau ultimele două localități de pe lista mea, comuna Sântandrei cu satul Palota. De la Tărian după 6 kilometri est am intrat în satul Palota (1214). În secolul XIII era în proprietatea Episcopiei Oradea care, pentru merite în lupte, l-a donat familiei Czibak. Istoria ei s-a împletit cu cea a zonei. În secolul XIX, împreună cu alte 5 sate, a intrat în proprietatea ofițerului Frimont Janos Maria, care în urma meritelor câștigate în luptele purtate, a primit titlul conte de Palota. În 1810 contele a fost numit comandantul regiunii Veneția și s-a mutat la Padova.

În 1821 la Napoli a izbucnit o răscoală care l-a detronat pe rege. În luptele acerbe purtate cu răsculații, contele, cu frică de moarte, a promis că dacă scapă nevătămat va ridica în Palota o biserică. Reușind să înăbușe răscoala, a fost răsplătit cu bani și și-a ținut promisiunea. Între anii 1824-1829 a fost construită, de meșteri italieni,  Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” și a fost dotată cu un altar din marmură de Carrara. După moartea contelui (1831) în biserică a fost construit un cavou de marmură și rămășițele sale au fost aduse de la Viena. La aniversarea celor 150 ani de la construcție biserica a fost dotată cu un nou altar de marmură.

La 3 kilometri spre est, în apropierea orașului Oradea, se află comuna Sântandrei, atestată documentar din perioada 1291-1294.

Este o localitate polietnică, cu culte religioase diferite, fiecare cu biserică proprie.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1936)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1782)

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Andrei Șaguna”  (în parohia Sântandrei II)