Comunele Ignești și Dezna, jud. Arad

Comunele Ignești și Dezna sunt situate în partea central-nordică a județului Arad, la poalele munților Codru Moma. Pe teritoriul comunei Ignești săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări dacice, datată dinainte de anul 106 e.n. Localitatea a fost prima dată atestată documentar abia în 1418, fiind pe teritoriul maghiar. După Bătălia de la Mohacs (1526), în care turcii au învins, partea de vest a Transilvaniei a fost cucerită treptat, inclusiv cele două comune. Până în 1566 au aparținut Principatului Transilvania, autonom și administrativ Sangeacului din Ineu.

În anii 1686-1687 oștile habsburgice au alungat definitiv otomanii. Prin Tratatul de la Blaj (1687) Transilvania a intrat sub dominația Imperiului Habsburgic, apoi a Austro-Ungariei (1867), când a fost inclus în Ungaria. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), a revenit Regatului României și după 1968 comunele aparțin administrativ județului Arad. de-a lungul timpului au fost locuite preponderent de români.

În comuna Ignești prima Biserică de lemn a fost consemnată în 1767. Era situată pe un deal, la marginea actualei comune și era folosită împreună cu populația din Minead. De la ea s-au păstrat câteva icoane de lemn, azi păstrate în colecția Mânăstirii Gai-Arad. Deteriorată, biserica a fost înlocuită cu alta de lemn (1823), în care o perioadă de timp a predicat tatăl lui Vasile Goldiş, personalitate marcantă  implicată în Marea Adunare de la Alba Iulia (1918). Biserica a rezistat până în 1904 când a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, la rândul ei demolată în 1986 și pe locul ei ridicată una din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1990).

De comună aparțin administrativ trei sate. Satul Susani, situat la 6 kilometri nord, a fost atestat documentar din 1561.

Pe vatra veche a satului, în locul numit „Țintirim”, a existat o  Biserică de lemn (1754), mutată, o dată cu satul, pe vatra actuală. În 1931 pe locul ei s-a construit o nouă Biserică de lemn și materialul de la cea veche a fost vândut unui măcelar din Sebiș, care l-a folosit la construcția unei ghețării.  În 1947 biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

La nici 2 kilometri est de Susani se află satul Nădălbești, atestat documentar din  1519. În anul 1755 localnicii nu aveau o biserică, astfel o frecventau pe cea din Neagra.

Abia în a doua jumătate a secolului XVIII au ridicat o Biserică de lemn, înlocuită 1825 cu alta de lemn, construită fără aprobarea guvernului. Aceasta a fost demolată în 1937 și înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Pentru a vedea satul Minead a trebuit să mă întorc în comună și de acolo să rulez 2 kilometri spre nord-est.

Satul a fost atestat documentar din 1553. Prima Biserică de lemn, situată pe „Dealul Morminților”, este consemnată abia în prima jumătate a secolului XVIII. La începutul secolului XIX, deși doreau să o înlocuiască cu una din piatră, neavând fondurile necesare, au ridicat o altă Biserică de lemn, sfințită în 1831. A rezistat până în 1906 când a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Duminica Tuturor Sfinților”. În timpul renovărilor din 1925 clădirea a fost tencuită la exterior. În interior, pe pereți și pe boltă au fost aplicate lambriuri de brad.

De comuna Dezna aparțin administrativ patru sate. Pe teritoriul ei au fost descoperite obiecte aparținând culturii Coțofeni (epoca bronzului- 3.500-2.500 î.e.n.), podoabe și monede de argint romane (101 e.n.). Prima dată a fost atestată documentar din 1261, formată în jurul Cetății Dezna, nou construită. 

Comuna azi e situată pe drumul dintre orașul Sebiș și stațiunea Moneasa. În centrul ei, în a doua jumătate a secolului XVI, pentru apărare împotriva atacurilor otomane, a fost ridicat un castel fortificat (1565). Tradiția orală spune că în cadrul lui, a funcționat actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” , pe post de pulberărie. Era prevăzută pe colțuri cu 4 contraforturi care în 1769 au fost dărâmate. Un secol mai târziu biserica a fost mărită și i s-a ridicat turnul clopotniță, înglobat în interior (1850). În timp biserica a fost acoperită cu țiglă și turnul cu tablă.

În interior, tavanul din lemn a fost decorat cu picturi reprezentând personaje biblice.

Pe ușile împărătești au fost reprezentați Sfinții Evangheliști, iar pe cele diaconești, Arhanghelul Gavriil (stânga) și Arhanghelul Mihail (dreapta).

Din picturile de pe pereți au rămas doar câteva scene, în stare avansată de degradare.

În perioada dominației habsburgice domeniul Dezna, care includea și satele aparținătoare azi de comună,  era în proprietatea Ducelui de Modena (1726). Acesta  l-a vândut fraților Tőrők (1798) , care l-au deținut până în 1911. În toată acea perioadă a fost exploatat minereul de fier. În 1786 la mina Dezna lucrau 130 de mineri. Un secol mai târziu după ce era extras, minereul era transportat la secțiile locale unde era prelucrat, apoi valorificat, secții care au funcționat până în anul 1912.

Hanul Pescăresc Dezna

Comuna este azi renumită pentru Spitalul de Recuperare Neuromotorie  „Corneliu Bârsan”, înființat în 1981, finanțat integral din venituri proprii, în care sunt tratați bolnavii cu deficiențe neuromotorii și de locomoție din toată zona Ardealului.

La 3 kilometri vest de comună, pe drumul spre orașul Sebiș, este situat satul Buhani, atestat documentar din 1441, făcând parte din domeniul Cetății Șiria. În perioada 1552-1561 a fost deținut de familia Losonczy, aparținând domeniului cetății Ineu. La mijlocul secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.” care a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1844). În perioada 1925-1929 biserica a fost demolată și s-a construit una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”.

Din Buhani, spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Neagra, atestat documentar din 1553. În secolul XVIII era în proprietatea Ducelui de Modena și în 1804 Erariul habsburgic l-a vândut familiei Kőnigsegg, în proprietatea căreia au intrat și satele Laz și Slatina de Criș.

În 1745 este consemnată existența Bisericii de lemn  „Pogorârea Sf. Duh” care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1825). Aceasta a fost demolată și pe locul ei ridicată una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1892).

Satul Slatina de Criș este situat la 4 kilometri nord de comună. A fost atestat documentar din anul 1506. În același secol a trecut în proprietatea Episcopului catolic de Oradea (1561) apoi, ca celelalte sate, a aparținut Ducelui de Modena (1732) și în final familiei Kőnigsegg (1804).

La mijlocul secolului XVIII satul nu avea biserică. Pentru oficierea slujbelor,  localnicii se deplasau la Neagra. Prima Biserică de lemn a fost ridicată în 1831 și după puțin timp a fost înlocuită cu actuala de zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1896).

Pentru a vedea satul Laz, din comuna Dezna am rulat 5 kilometri spre sud, pe un drum neasfaltat, dar bun.

Satul a fost atestat documentar din 1506. În 1739 avea o Biserică de lemn de la care se păstrează, în colecția Mânăstirii Gai-Arad, icoana pe lemn „Maica Domnului Hodighitria” (a doua ½ sec XVIII).

În jurul anului 1800 a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, apoi s-a construit  actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1927), în timp tencuită și turnul îmbrăcat cu tablă.

Cetatea Dezna, județul Arad

Cetatea Dezna este situată în nordul județului Arad, la marginea localității cu același nume, pe dealul Ozoiu, la o altitudine de aproximativ 400 metri.

Pentru a vedea ruinele care au rezistat de-a lungul timpului, aveam două variante: un urcuș mai abrupt, dotat în unele zone cu lanțuri, sau o cărare care ocolește dealul și urcă lin spre fosta cetate, ambele marcate cu semne pe copaci. Am ales-o pe a doua.

Se presupune că cetatea a fost construită de nobilul Laurențiu de Pâncota, apoi a fost deținută de Kopasz Borsa, palatinul Ungariei și fratele voievodului Transilvaniei și în 1317-1318 a fost cucerită de oastea Regelui Carol Robert de Anjou, an în care este prima dată atestată documentar.

Datorită localizării sale, în centrul cnezatului, la poalele munților Codru-Moma, a devenit  un punct strategic, de apărare a vestului Transilvaniei. În anul 1387 a fost donată familiei nobiliare Losonczy, comiți de Timiș, bani de Severin și căpitani ai Croației, Dalmației și Slavoniei.

În secolul XV cetatea era centrul domeniului feudal, căruia îi aparțineau 24 sate, locuite majoritar de români, domeniu menționat documentar abia în 1579, după ce a fost cucerit de turci, când administrativ ținea de sangeacul de la Ineu, dar era deținut de Principele Ioan Sigismund Zapolya.

Spre sfârșitul secolului turcii au fost alungați și Principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, considerând-o importantă pentru apărarea Ineului, a  refăcut și întărit cetatea. Pentru a fi terminată rapid, acesta a scutit de dări locuitorii. S- au construit ziduri noi, din stâncă, întărite cu piatră de râu și acoperite cu un mortar, la care s-a folosit varul de Agriș, un bastion în partea de nord-est și în același an a donat-o lui Gabriel Bethlen (1608).

După 10 ani acesta a dăruit-o fiului Domnitorului Petru Cercel care a deținut-o până când a fost recucerită de otomani (1619-1658). Aceștia și-au extins teritoriul, cucerind și Cetatea Ineului (1566) și l-au deținut până în 1693, când au fost alungați de habsburgi.

În timpul luptelor cetatea Dezna a fost distrusă de o explozie, urmele acesteia fiind descoperite de arheologi, despre care o legendă spune că una dintre tinerele destinate haremului unui conducător militar turc, nedorind așa o soartă, a incendiat depozitul de pulbere. Ulterior nu a mai fost refăcută, rămânând doar ruinele ei.

Până azi s-au păstrat părți din zidurile situate în partea de sud-vest, pe marginea prăpastiei, groase de aproximativ 1 metru și un turn exterior, situat la cca.11 metri de colțul sudic.

Azi cetatea e înscrisă pe lista monumentelor istorice și face parte din patrimoniul național. O recomand celor care ajung în zonă, până la ea urcușul ușor fiind de fapt o plimbare prin natură.

Orașul Sebiș, județul Arad

Orașul Sebiș este situat în nordul județului Arad, pe valea Crișului Alb, între munții Zărandului și Codru Moma. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de obiecte, datate din secolele IX-X, atestând existența unei comunități în zonă, încadrată în voievodatul dintre Mureș și Crișuri, condus de Menumorut.

Pentru a păzi intrarea spre munții Apuseni, acolo a fost încartiruită  o mică armată, condusă de comitele Siblesy (1227-1228), lângă care s-au mutat localnici și, pe malul Văii Dezna, s-a format o localitate. A fost supusă atacurilor tătare, cel din 1241 distrugând-o total, comitele retrăgându-se în Cetatea Dezna.

În timp localitatea s-a refăcut, în secolul XVI fiind în proprietatea Beiului de Ineu. În acea perioadă a existat o parohie reformată (1547), cu o Biserică de lemn care a rezistat până la începutul secolului XIX, când a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Reformată (1800-1813).

Au început atacurile otomane, cel din 1574 distrugând total satul și cucerind Cetatea Dezna, an în care apare și prima atestare documentară a Sebișului.

Primăria Sebiș

Turcii fiind alungați, satul a intrat, pe rând, în posesia mai multor proprietari, până când a fost iar cucerit de otomani (1658-1693). Aceștia l-au deținut scurt timp, fiind alungați de habsburgi, sub care satul a început să dezvolte și în 1746 a primit statutul de târg.

Primăria Sebiș

Era locuit preponderent de români, ortodocși, care în 1755 aveau o Biserică de lemn. Tot atunci localnicii trecuți la ritul greco-catolic au primit aprobarea și au construit, în spatele gării, Biserica Greco-Catolică (1784).

Spitalul Sebiș

La sfârșitul secolului XVIII biserica ortodoxă a fost mutată în curtea actualei biserici de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1829-1834).  Ulterior ridicării celei noi, a fost demolată.

Populația de rit catolic și-a construit propria biserică care a rezistat până azi, Biserica Romano-Catolică  „Sf. Mântuitor” (1837).

Pentru a deservi și satul Donceni, vechea Biserică de lemn, de pe Dealul Popii,  a fost mutată la marginea Prăjeștiului (actual inclus în oraș). În perioada 1864-1868 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Prăjești, clădire din piatră, cu turn de lemn căreia, în cursul reparațiilor din 1888-1889,  acoperișul i-a fost schimbat cu unul de tablă și turnul refăcut din cărămidă.

Viața iobagilor înăsprindu-se, birurile fiind tot mai mari și neavând drepturi, chiar și căsătoria putea să aibă loc doar cu aprobarea nobililor, în 1784 în comitatul Zarandului a izbucnit Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, care s-a extins apoi și în comitatul Hunedoarei, la care au aderat și iobagi din zona Sebiș. Pentru a o înăbuși au fost trimise trupele armatei habsburgice. O lună mai târziu, prin trădarea unui pădurar din Abrud, Horea și Cloșca au fost prinși, apoi executați prin tragere pe roată. Un an mai târziu, de asemena trădat, a fost prins și Crișan. Pentru aducerea aminte a acelor vremuri, în fața Spitalului din Sebiș a fost postat Monumentul Horea, Cloșca și Crișan.

Ca toată zona, Sebișul a aparținut Ducelui de Modena (1790). Din 1814 a trecut în proprietatea Contelui Waldstein care și-a ridicat în târg un conac, în stil baroc târziu, Conacul Waldstein, azi situat în centrul orașului și folosit ca Bibliotecă Orășenească.

Treptat au început să fie valorificate pădurile și zăcămintele de fier din zonă. În acel context, la Sebiș s-a deschis primul și cel mai mare atelier de prelucrare a fierului (1840), ulterior dezvoltat și transformat în fabrică. După organizarea administrativă (1861) localitatea a făcut parte din Comitatul Zărandului.

Centrul Cultural Sebiș

Apoi Imperiul Habsburgic a fost condus de două monarhii, Austro-Ungaria (1867), când o parte din zonă, Principatul Transilvaniei, a fost inclusă în Ungaria. Cealaltă parte, în care era situat și Sebișul,  a rămas în  Partium, zonă recunoscută încă de pe vremea dominației turcești (1541) ca aparținând Principelui Ioan Zapolya.

Biserica Baptistă „Sf. Treime”

În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat la lupte au decedat. Pentru a-i cinsti, în Parcul Tineretului din oraș a fost postat Monumentul Eroilor.

La sfârșitul războiului, prin Tratatul de la Trianon (1920), regiunea Partium a fost împărțită între Regatul României, Cehoslovacia și Ungaria, Sebiș revenind României în care, după 1968, a fost inclus în județul Arad. Orașului i s-au alipit câteva sate, devenite cartiere. În cartierul „Satu Nou” în secolul XX s-a înființat o nouă parohie ortodoxă și între anii 1995-2004 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, o clădire din cărămidă, acoperită cu tablă.

De oraș aparțin administrativ trei sate. Satul Prunișor este situat la la 5 kilometri nord de Sebiș. A fost atestat documentar din 1406. Este unul din locurile unde în 1944 s-au desfășurat lupte crâncene contra hortyștilor. În jurul anului 1754 în sat a existat o Biserică de lemn. Când vatra satului s-a mutat în locul actual, s-a construit o altă Biserică de lemn și cea veche a fost  vândută satului Rănușa. Biserica a rezistat mai bine de un secol. Deteriorată a fost înlocuită cu una de zid (1889), la rândul ei înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”(1980).

Satul Sălăjeni se află la 5 kilometri est de oraș. A fost atestat documentar din1574. Până când s-a construit o Biserică de lemn (1786), a fost filie a celei din Prăjești, localitate inclusă azi în oraș. În anul 1912 biserica veche a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Pentru a ajunge în satul Donceni, atestat documentar din1439, din Sebiș se rulează 5 kilometri nord-est, pe drumul spre Stațiunea Moneasa. Prima Biserică de lemn din sat este menționată în anul 1755. A fost înlocuită cu o biserică de zid (1853-1873), înlocuită în 1947 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Citește și Comunele Ignești și Dezna, jud. Arad

Comunele Birchiș și Bata, jud. Arad

Comuna Birchiș este situată în sud-estul județului Arad, în zona de contact a culoarului Mureşului cu Dealurile Lipovei. A fost atestată documentar din 1596, când existau două sate situate pe locul unde azi se află brațul mort al râului Mure ș, care, datorită frecventelor inundații, au fost mutate în secolul XVIII în actuala locație, formând satul Birchiș. Totuși săpăturile arheologice (1976) au descoperit pe teritoriul comunei 4 bare de brățări traco-dacice, demonstrând existența unei așezări încă de atunci.

Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”, din vechea vatră, a fost mutată și ea (1786). În anul 1811 a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, apoi biserica din lemn a fost vândută satului Breazova  (actual în jud. Timiș), unde a supraviețuit un timp, apoi a fost demolată.

De comună aparțin administrativ satele Ostrov, Virișmort și Căpâlnaș, ultimul situat la 4 kilometri est de comună. Satul Căpâlnaș a fost prima dată atestat documentar din 1369.

Casa de Cultură Căpâlnaș

În centrul satului se înalță Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”, construită în 1826, din cărămidă arsă și în 1856 interiorul pictat în tehnica fresco.

În acea perioadă, pentru aportul important adus imperiului de Generalul Petru Crainic, de origine din Căpâlnaș, Împărăteasa Maria Tereza a emis Diploma Leopoldină prin care satul a primit dreptul de a ține anual 7 târguri. Până în perioada comunistă diploma a fost păstrată în biserică, apoi a dispărut.

Ca multe alte sate din zonă, satul a intrat în posesia famieil Mocioni care, treptat și-a ridicat castele. Cel din Căpâlnaș a fost construit de meșteri italieni (1860), în stil eclectic, cu intrarea principală străzuită de 4 coloane corintice. În jurul castelului a fost amenajat un parc, întins pe 8 hectare.  Ultimii proprietari au fost fost Ecaterina Mocioni, măritată cu contele Eugen Teleki, astfel azi se numește Castelul Mocioni-Teleki, apoi a fost naționalizat de comuniști și transformat în Preventoriu TBC. În 1964 a fost restaurat și transformat în Spital de Psihiatrie, care funcționează și azi.

Din Căpâlnaș spre vest se trece prin satul Virișmort, atestat documentar din 1374. În sat a existat o Biserică de lemn (anii 1700). Distrusă de inundații, a fost înlocuită cu alta de lemn (1851) care a rezistat până în jurul anilor 2000, când a fost demolată. Azi satul este depopulat, în el trăind doar în jur de 50 de persoane.

La 3 kilometri vest se ajunge în satul Ostrov, sat vechi românesc, atestat documentar din 1169, mutat în actuala locație în jurul anului 1800, datorită frecventelor inundații. În secolul XVIII în sat a existat o Biserică de lemn care s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1890).

Comuna Bata este situată la 12 kilometri vest de Birchiș. De ea aparțin administrativ satele Bacău de Mijloc, Bulci și Țela. Din satul Ostrov, urmând drumul spre vest, după 3 kilometri am ajuns în satul Bacău de Mijloc. Satul a fost prima dată atestat documentar din 1717. Sat românesc, avea în cimitir o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn. În 1830 aceasta a fost mutată pe locul unde azi se întinde curtea bisericii.  Putrezind, în anul 1885 a fost demolată și doi ani mai târziu a fost construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh; Adormirea Maicii Domnului” (1830).

La 2 kilometri nord-vest se află satul Țela, atestat documentar din anul 1427.  În a doua jumătate a secolului XVIII în cimitir exista o Biserică de lemn de la care s-au păstrat până azi câteva  icoane (1799). Un secol mai târziu s-a construit o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Schimbarea la Față” și după câțiva ani vechea biserică a fost demolată (1868). În biserică a fost postată icoana Maicii Domnului (sec. XVIII), adusă de Anton Mocioni de la Mânăstirea Meteora (Grecia) și donată.

Satul Bulci este situat la 4 kilometri nord-est de Țela. A fost atestat documentar din 1225 dar săpăturile arheologice au descoperit urmele unui fost castru roman, aparținând Legiunii a XIII-a Gemina. Ulterior ruinele lui au fost folosite de călugării benedictini pentru construirea unei Abații Romano-Catolice. Distrusă de atacurile tătarilor (1241), a fost refăcută de Episcopul Bulcsu, după care a fost numit satul care s-a format în jurul ei.

Atât mânăstirea cât și satul au fost distruse de atacurile turcești din secolul XVI. Populația, refugiată pe malurile râului Mureș, a fost adunată de călugărul Berecky Hiarion și s-a întemeiat noul sat Bulci ((1749), în care s-a construit și o biserică. În secolul XVIII zona a intrat sub stăpânirea austro-ungarilor.

La începutul secolului XIX Baronul Fechting-Fechtemberg și-a construit în Bulci, în apropierea râului Mureș, un mic conac, înconjurat de un parc, pe care în 1858 l-a vândul lui Antoniu Mocioni I de Foen, din familia aromână nobiliară Mocioni, care-și extinsese proprietățile pe mare parte din Banat. Acesta  a extins conacul, construind două aripi laterale, vechea clădire fiind inclusă în corpul său central, transformându-l în Castelul Mocioni.

A finanțat construcția a numeroase case,  a unei școli și a Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea la Cer a Sf. Fecioare Maria” (1871-1872).

Fiul său, Zeno, a redecorat castelul în stil neoclasic. Pe două din fațade a fost postat blazonul familiei, care se vede și azi. La nivelul lor a fost amenajată câte o terasă.

A cumpărat parcelele vecine și a amenajat un parc dendrologic. În jurul castelului au fost ridicate clădiri anexe, destinate servitorilor și grajduri.

Castelul a fost moștenit de Antoniu II Mocioni de Foen (1908). Devenind maestru al vânătorilor regale, a transformat castelul, creând spații pentru găzduirea Regelui Carol II și a suitei sale, aceștia frecventându-l frecvent pentru vânătoare și o cameră de arme.

Lângă clădirile anexe a amenajat un garaj pentru mașini. În parcul înconjurător a construit o seră din sticlă în care creșteau numeroase specii de plante exotice (1912). Azi, invadată de vegetație, așteaptă restaurarea care, se pare, va fi făcută de o asociație.

Domeniul a trecut în proprietatea fiului său adoptiv, Ioan Mocioni-Stârcea. După 1940, castelul fiind vizitat frecvent de  Regina Elena și Regele Mihai, au fost amenajate camere speciale pentru ei. Iubind zona și vânătorile, prin intermediul lui Ioan, regele a achiziționat castelul de la Săvârșin, amplasat la doar 20 kilometri de Bulci, pe celălalt mal al râului Mureș.

Sub regimul comunist moșiile familiei au fost confiscate, implicit ansamblul castelului din Bulci (1949). Acesta a fost transformat în sediu G.A.S.

După consolidarea clădirii (1953), a fost transformat în Spital de Neuropsihiatrie, apoi Sanatoriu TBC, care a funcționat până în 2011. În final a trecut în administrarea Primăriei Arad, care l-a lăsat în paragină.

La Bulci, în apropierea fostului castel, se desfășoară anual un festival de muzică folk, Bulci Fest, ajuns în anul 2021 la ediția XIII.

Lângă spațiul amenajat pentru festival, într-o casă de lemn, moștenită, Primarul a adunat obiecte, îmbrăcăminte vechi din zonă și a amenajat un adevărat Muzeul Etnografic care, la cerere, poate fi vizitat în timpul festivalului.

M-am întors la Țela și am continuat drumul spre vest.

Casa Bata

După 8 kilometri am ajuns în comuna Bata, atestată documentar din 1367. În cimitirul satul a existat o Biserică de lemn (1758) care, după ce a fost ridicată o nouă biserică de piatră, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1878), a fost vândută satului Monoroștia (jud Timiș). În perioada 1939-1947 biserica de piatră a fost înlocuită cu una de cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Citește și Comuna Ususău cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Comuna Vârfurile cu 7 sate aparținătoare, jud. Arad

Comuna Vârfurile este situată în partea de est a județului Arad. De ea aparțin administrativ satele Avram Iancu, Groși, Lazuri, Măgulicea, Mermești, Poiana și Vidra, toate locuite exclusiv de români (recensământul populației 2002).

Primăria și Poliția Vârfurile

A fost atestată documentar din 1390, cu numele Chuch, Chwch (Ciuci),  care atât în limba română cât și în maghiară înseamnă vârfuri, nume românizat din 1926. Un secol mai târziu districtul Chwch, împreună cu alte șase, făcea parte din domeniul Șiriei și era deținut de Ioan Huniade (1444-1445). În secolul XVI, împreună cu mare parte a zonei, a intrat în posesia Marchizului George de Brandenburg (1510).

În anul 1643 Principele Transilvaniei George Rákóczi II a înființat în Ciuci un seniorat (protopopiat) reformat și tot atunci s-a construit o biserică. Se pare că a existat și o Biserică de lemn ortodoxă (1755) pe care, deteriorată, localnicii au dorit să o înlocuiască, dar autoritățile le-a interzis. Abia în 1889 au reușit să construiască o nouă biserică, din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost reparată în 1931 și pictura interioară, în stil bizantin, a fost realizată în perioada 1944-1945.

La 9 kilometri nord-vest de comună este situat satul Avram Iancu, atestat documentar din 1441, numit Achwa, după verbul „a se aciua”, deoarece se afla ascuns într-o vale, nume purtat până în 1926, când a fost schimbat cu cel actual.

Monumentul Eroilor

La jumătatea secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.”, schimbată în 1846 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Satul Vidra se află la aproximativ 4-5 kilometri nord-vest de comună. A fost prima dată atestat documentar din 1477, fiind în proprietatea familiei Banffy, numit Wydra, după numeroasele mamifere (vidre) care trăiau în râu.

Biserica Ortodoxă

Din 1697 satul a aparținut domeniului Hălmagiu, perioadă în care s-a construit  Biserica de lemn „Sf. Cosma și Damian” (1724), din bârne de stejar, acoperită cu șindrilă, cu un turn baroc, în formă de prismă, terminată cu un „coif”.

În timp biserica a suferit reparații capitale (1800), apoi interiorul și iconostasul au fost pictate (1851) și în 1964 a fost restaurată, dar pictura nu a mai putut fi recuperată.

Am avut noroc că am ajuns atunci să vizitez zona (07.2021) deoarece în anul 2022 biserica a fost distrusă total de un incendiu.

La aproximativ 2-3 kilometri de sat se află Lacul Vidra. Azi unul din malurile lacului a fost amenajat cu bănci și un foișor de lemn, de proprietarii unui hotel/motel particular.

Pe vremuri acolo se aflau sălașe, înlocuite în timp de câteva case, unele modernizate și folosite actual pentru petrecerea timpului liber.

Pentru a vedea satul Mermești, din Vârfurile m-am îndreptat spre nord, apoi am părăsit drumul principal și, pe unul neasfaltat, dar bun, m-am îndreptat spre est.

Satul, numit Nermygh, a fost atestat documentar din 1760 când, neavând biserică, era filie a parohiei Vârfurile. În 1767 s-a construit o Biserică de lemn, înlocuită în 1928 cu alta de lemn.

Fiind foarte deteriorată, a fost demolată și pe locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1980).

M-am întors la drumul principal, l-am urmat spre nord, apoi am urmat un drum lateral spre vest și după 5 kilometri am intrat în satul Măgulicea, prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Magakucha, când aparținea someniului Șiriei.

Școala Primară

În perioada 1754-1762 în sat a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în jurul anului 1800 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”, până azi tencuită și zugrăvită.

Satul Lazuri este situat la aproximativ 4-5 kilometri de Măgulicea, pe drumul principal care, spre nord, se continuă în județul Bihor. A fost atestat documentar din 1427, numit Laturfalwa/ Lazwrfalwa, însemnând „ a lăzui”, activitate de defrișare pentru a obține locuri pentru agricultură.

Până în 1650 a aparținut domeniului Șiriei, apoi cetății Ineului. În actele din 1754 pe teritoriul satului este pomenită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”. Un secol mai târziu a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1814) care a rezistat până în 1945, când a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică de zid, în stil baroc, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” .

Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comuna Vârfurile, sat de graniță cu județul Bihor, am urmat șoseaua principală spre nord, apoi am deviat spre vest (7 km).

Satul Groși a fost prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Gorzofalwa, însemnând buștenii rămași după tăierea trunchiurilor de copaci.

În perioada 1754-1760 în sat a existat o Biserică de lemn despre care se spune că ar fi fost adusă de la Țohești.

A fost folosită până în 1927 când, deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Înălțarea Domnului”. În timp biserica a fost tencuită, acoperișul schimbat cu țiglă și partea superioară a turnului îmbrăcată în tablă.

Comuna Șilindia, județul Arad

Comuna Șilindia este situată în zona central-estică a județului Arad. A fost prima atestată documentar din 1334 dar săpăturile arheologice, efectuate în 1967, au descoperit pe teritoriul ei monede dacice datate din secolul III î.e.n..

Primăria Șilindia

În 1559 existau două sate românești, Șilindia Mare și Șilindia Mică, deținute de nobili maghiari, care în timp s-au unit. După ce a intrat în posesia Ducelui de Modena, satul, cu 1.300 de locuitori, a devenit cel mai mare din Districtul Ineului (1786). În acea perioadă populația, neavând o biserică, pentru slujbele religioase mergea la Luguzău. Pe la mijlocul secolului XIX, în documentele vremii este consemnată o Biserică de lemn, situată pe dealul dinspre Luguzău, biserică care în 1880 a fost vândută unei familii și transformată în casă particulară.

În sat a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, din piatră și cărămidă (1880-1882), care în decursul timpului a fost reparată de mai multe ori, în 1936 dotată cu clopote și în perioada 1970-1972 interiorul pictat. În biserică se află o copie a icoanei făcătoare de minuni Paramythia, adusă de la Mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos (2013).

Tot în acea vreme o parte din terenurile actualei comune au fost donate de regele austro-ungar lui Dezso Adam, cel care a devenit ulterior subprefect al Aradului. Acesta a populat satul cu maghiari, aduși din Pecica și a încercat catolicizarea populației, însă fără rezultate prea mari. Pentru catolicii din sat în perioada 1904-1906 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Treime”.

Unul dintre localnicii cu care se mândrește azi comuna este Mihai Takacs (1954-2015), pictor foarte cunoscut care a absolvit Facultatea de Arte vizuale din Universitatea de Artă Oradea și în decursul vieții a devenit membru al artiştilor „Place de Tertre” din Paris, preşedintele Fundatiei Takacs, membru al artiştilor „Asociazione Sicilianus pel le Lettere e le Arte” (ASLA) Palermo, Sicilia, Italia și membru Uniunii Artiştilor Plastici din România. În memoria sa, lateral de șoseaua principală, în apropierea Primăriei, i-a fost postat bustul.

După reorganizarea administrativă a țării (1968) Șilindia a primit statutul de comună. De ea aparțin administrativ satele Camna, Luguzău, Iercoșeni, Satu Mic, ultimul situat la 2 kilometri nord-vest. Satul, numit Dezso Haza, fost creat de moșierul Dezso Adam, prin colonizarea cu maghiari, aduși din Cenad și Békéscsaba (1848-1865). Cele două așezări s-au unit în timp formând actualul sat, locuit de aproximativ 800 de oameni. 

Biserica Romano-Catolică

După unirea Transilvaniei cu România au fost aduși moți din munții Apuseni (1927) și s-a format Colonia Satu Mic. Pe lângă case, aceștia au construit o școală în care, până în 1948, s-au ținut și slujbele religioase. Ulterior, într-o casă particulară, a fost amenajată o capelă (1927), azi  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

La 2 kilometri vest de comună, pe valea Cigherului, este situat satul Luguzău, menționat din 1787 când, sub Împăratul austriac Iosif II, s-a confecționat ștampila administrativă „Comune Luguzo”. În sat a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1860). În 1925 biserica a fost vândută unui localnic și în locul ei s-a construit una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Din Luguzău, după 3 kilometri spre sud, se ajunge în satul Camna. Legenda spune că așezarea a fost creată de 100 de haiduci, veniți din părțile Craiovei, împreună cu familiile lor (sec. XVII), care doreau să-și schimbe modul de trai, devenind agricultori și meșteșugari. Ortodocși, au construit și o Biserică de lemn (1784) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1862).

După cel de Al Doilea Război Mondial, tinerii migrând spre oraș, satul s-a depopulat treptat, azi fiind locuit permanent de aproximativ 200 de persoane.

Pentru a vedea satul Iercoșeni, m-am întors în Luguzău, m-am îndreptat spre est, apoi spre nord (9 kilometri). Satul a fost prima dată atestat documentar în jurul anului 1533. Situat la nord de Munții Zărandului, într-o zonă împădurită, la capăt de drum, a fost numit Fundureni. Se spune că și acest sat a fost creat de haiduci. În nuvela „Moara cu Noroc” scriitorul Ioan Slavici (1848-1925) a descris zona și, folosind legendele locului, a creat personajul Lică Sămădău, haiducul.

Fiind oameni săraci, cu case din pământ, nu și-au putut ridica o biserică. În 1752 au adus din Chisindia o Biserică de lemn care, cu modificări, s-a păstrat până azi. Clădirea a fost realizată cu bârne din lemn de gorun, îmbinate cu cuie de lemn. Acoperișul din șindrilă a fost prevăzut cu o streașină largă. În decursul timpului peretele vestic a fost mutat 1 metru, pentru a extinde spațiul destinat femeilor.

În 1943 clădirea a suferit reparații majore. Șindrila, deteriorată, a fost înlocuită cu țiglă și turnul acoperit cu tablă. Atât în interior cât și la exterior, pereții au fost văruiți. De la biserica veche au rămas intacte masa altarului și lădița de fag pentru lumânări.

Sub comuniști satul a aparținut comunei Cuied și după reorganizarea administrativă (1968) comunei Șilindia. Azi satul este aproape părăsit, doar 19 case fiind locuite.

Citește și Comunele Bârsa și Buteni, jud. Arad

Comuna Tauț, județul Arad

Comuna Tauț este situată în parte central-estică a județului Arad, în zona de contact a Dealurilor Cigherului cu Munții Zărandului. Așezarea a fost foarte veche, săpăturile arheologice din 1975 descoperind , în partea de vest a localității, urme de locuire din eneolitic, dar a fost atestată documentar abia din 1187, cu numele Thout.  În anul 1198 Regele Emeric a donat localitatea Ordinului Templierilor care au construit acolo o cetate (sec. XIII) și după desființarea ordinului cetatea, împreună cu proprietățile lor, au trecut în posesia Cavalerilor Ioaniți (1312). Prezența lor și continuitatea cetății au fost demonstrate prin descoperirile săpăturilor arheologice efectuate în anul 2000: ruine ale cetății, un cimitir cu morminte din secolele XI-XIII, 2 biserici suprapuse, una romanică și una gotică, obiecte și o monedă din perioada Regelui Sigismund de Luxemburg. Pentru a fi conservate, azi sunt acoperite cu pământ. cetatea a fost deținută de ioaniți până în 1523 apoi a fost ocupată de turci, care au refăcut-o ca cetate de apărare. În secolul XVII, după alungarea turcilor, Tauț a intrat în componența Imperiului Habsburgic. Un secol mai târziu, datorită numeroaselor inundații, a fost mutat pe actuala locație, unde a fost construită o Biserică de lemn.

Biblioteca Tauț

În timp, prin așezarea mai multor familii venite din Transilvania, numărul populației a crescut și biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1877-1884), până azi renovată de mai multe ori.

De comuna Tauț aparțin administrativ satele Minișel, Minișu de Sus și Nadăș. Pentru a le vedea, m-am îndreptat spre sud, apoi am trecut pe lângă Lacul de acumulare Tauț, amenajat în jurul anilor 1970.

Azi pe marginile lacului se află vile ridicate cu scop de relaxare. Pentru pescarii amatori, e un loc ideal de pescuit, mai ales biban și clean.

La  9 kilometri est de comună am ajuns în satul Minișu de Sus.  Așezarea a existat încă din epoca bronzului și fierului, fapt demonstrat de fragmentele și obiectele descoperite de arheologi. Vechea vatră a satului s-a format pe un deal, unde un localnic avea stupi, după care a fost numit Stupini, nume schimbat sub Imperiul Austro-Ungar în Fel Mineș.

În 1755, în locul uneia deteriorată, a fost construită o Biserică de lemn. După ce vatra satului a fost mutată în vale, s-a construit o nouă biserică de zid, actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Domnului” (1892).

Satul fiind invadat de muscali (1780), la marginea dealului Horgea localnicii au săpat un tunel, în care s-au refugiat. Pentru a nu fi furate, o parte din averi le-au ascuns într-o pivniță a fostei biserici.   

Ulterior în sat s-au mutat familii din zonele Banatului și Sibiului. La porunca Împăratului Franz Joseph, locuitorii cu casele răsfirate pe dealuri au trebuit să se mute în aceeași locație, sistematizată pe străzi, de o parte și de cealaltă a pârâului care o străbătea.

Satul a început să prospere o dată cu înființarea carierei de diatomită (1935), folosită în industria petrolieră, cea alimentară, ca material izolant abraziv și pentru fabricarea dinamitei, în care au lucrat aproximativ 200 de localnici sat și cele învecinate. De asemenea s-a exploatat și calcarul din zonă. Cariera a funcționat până în anul 2003 apoi populația a început să migreze spre oraș, azi în sat existând în jur de 38-40 locuitori permanenți, majoritatea  persoane vârstnice.

Pentru a vedea satul Minișel,a trebuit să mă întorc pe lângă lac, să-l ocolesc spre sud, apoi să mă îndrept spre est, în total 13 kilometri. Și acest sat este depopulat, în el azi trăind în jur de 100 de oameni.

A fost prima dată atestat documentar din 1560. Niciodată nu a fost foarte populat, în perioada 1771-1786 existând doar 41 de familii. Fiind iobagi și trăind în condiții foarte grele, în anul 1820, conduși de Tudor Teodor s-au răsculat, dar răscoala a fost înăbușită rapid.

În decursul timpului a fost numit Alsoménes, Kresztaménes și din 1918 Minișel, cunoscut și ca Minișu de Jos.

În sat a existat o Biserică de lemn (1825) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1862).

Pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Tauț, a trebuit să mă întorc și mă mă îndrept pe un alt drum spre sud. După aproximativ 7 kilometri am intrat în satul Nadăș, atestat pe lista dijmelor episcopale din 1332, după alți cercetători din 1437, când făcea parte din domeniul Herczegh. Inițial era un sat răsfirat, după grădinile și livezile împrejmuite numit „Ogrezi”, apoi localnicii s-au adunat pe Valea Ceșa, formând noua vatră, dar și-au păstrat sălașe, situate la distanțe până la 12 kilometri, unde își desfășurau activitățile agricole și de creștere a animalelor.

În secolul XVI în zonă s-au purtat lupte între armatele turcești și maghiare, în final ultimii învingând. După tratativele purtate, cetățile Aradului și Lipovei le-au fost cedate turcilor. Cetatea Ineului, de care aparținea și Nadășul, a rămas maghiarilor (1650). Nu a durat mult și turcii au atacat și recucerit-o (1658) dar în 1691 a fost eliberată de sub ocupația lor și a revenit definitiv maghiarilor. Un secol mai târziu satul a fost inclus în domeniul Modena, administrat de Emeric Bohus (1749).

Ortodocși, în 1734 localnicii aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, a fost schimbată cu o altă Biserică de lemn (1768) care a supraviețuit până la începutul secolului XX. În locul ei a fost ridicată actuala clădire din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1904).

După Primul Război Mondial a avut loc reforma agrară, terenurile fiind împărțite în principal foștilor soldați, la Nadăș acțiunea terminându-se abia în anul 1929. Nu a trecut mult timp și a izbucnit Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Încă de la început la Nadăș s-au săpat primele tranșee, apoi a fost construit un drum strategic, cu scopul de a face legătura între râurile Mureș-Crișul Alb.

Postbelic,  localitatea fiind izolată, nu a fost cooperativizată, dar cotele obligatorii au fost mari, mai ales în perioada în care se plăteau despăgubiri de război U.R.S.S.-ului. Din 1968 Nadăș a devenit sat aparținător comunei Tauț, de care a fost legat printr-un drum, construit o dată cu amenajarea lacului de baraj (1970). Populația tânără, căutând locuri de muncă,  a început să migreze spre orașe și majoritatea sălașelor au fost părăsite.

Citește și Comuna Șilindia, județul Arad

Comuna Târnova cu 5 sate aparținătoare, jud. Arad

Comuna Târnova, județul Arad, este situată în zona de contact a Câmpiei Crișurilor cu Dealurile Cigherului și este străbătută de râul Almaș. De ea aparțin administrativ satele Agrișu Mare, Arăneag, Chier, Drauț și Dud.

statuia I.C. Brătianu

În documentele istorice apare locuită încă de pe vremea romanilor. Sub austro-ungari au existat două sate, Apres și Almaș, care în jurul anului 1700 s-au unit sub denumirea de Târnova (Tera=pământ, Nova=nou).

Comuna era locuită predominant de români pentru care în perioada 1849-1850 a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh”, clădire din piatră și cărămidă, acoperită cu șindrilă, căreia în 1908 i-a fost schimbat acoperișul cu unul din tablă și în 1946 interiorul a fost pictat în tempera. Atât clădirea cât și pictura au fost restaurate în perioada 2000-2003.

La 4 kilometri nord de comună, în bazinul râului Cigher, este situat satul Chier. A fost prima dată atestat documentar din 1325.

În sat a existat Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” (1734), decorată cu icoane pe lemn, din care azi 4 sunt păstrate la Mânăstirea Arad-Gai. În 1886 biserica a fost demolată și înlocuită cu una din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, terminată după 2 ani.

Din Târnova spre sud, după 7 kilometri se ajunge în satul Agrișu Mare, situat la poalele munților Zărandului. A fost prima dată atestat documentar din 1214 într-o danie prin care 12 vii din Agriș intrau în posesia conventului Lelesz.  

Așezarea a fost mult mai veche, fapt atestat de săpăturile arheologice din 1880 care au descoperit un vas de lut dacic și un tezaur cu 132 monede geto-dacice din argint și de săpăturile ulterioare care au scos la iveală fragmente ceramice dacice.

În anul 1356 Agrișul de Sus împreună cu 17 sate înconjurătoare au intrat în posesia comitelui de Zărand și Békés, Andrei Kölcsei. Până în 1375 la marginea satului, pe dealul Cioaca, acesta a construit Cetatea Egregh, numită azi Cetatea Agrișu Mare, cu rol strategic, fiind una din cetățile care înconjurau cetatea Șiria.

S-a folosit piatra de calcar, extrasă din deal și ca liant mortarul. Avea formă patrulateră, înconjurată cu un șanț de apărare peste care, pentru a se intra, a fost amenajat un pod suspendat funcționat prin scripeți.

Domeniul și cetatea au fost moștenite de fiul său Ladislau de Agrișu și după moartea sa, neavând urmași, Regele Sigismund de Luxemburg le-a donat lui Andrei Tétényi (1406). După 3 ani regele a schimbat proprietarul, cetatea și domeniul cu 4 sate maghiare și 13 românești intrând în posesia familiei Massay, care le-a deținut până în secolul XVI. Se presupune că cetatea a fost distrusă în atacurile turcești (1555) deoarece la cucerirea satului de către otomani (1605) cetatea nu mai este amintită.  

La sfârșitul secolului XVIII la baza dealului Cioaca, azi carieră, au funcționat 52 de cuptoare de var.

Majoritatea populației era românească, ortodoxă. În 1739 aveau o Biserică de lemn care în 1790 a fost înlocuită cu una din piatră. Aceasta a supraviețuit  2 secole și între 1934-1936 în locul ei a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.

În perioada 1974-1975 interiorul a fost pictat în tehnica frescă și decorat cu medalioane, forme geometrice, cadre vegetale, etc.

Satul Arăneag este situat la 5 km sud-est de Agrișu Mare. Prima dată a fost atestat documentar în Diploma Regelui Sigismund al Ungariei (1390), un secol mai târziu apare în actele vremii ca voievodat, în componența cetății Șiria (1441), condus de voievodul Vasile de Arăneag (1493-1494).

În 1525 populația, majoritar românească, era împărțită în 4 sate distincte: Felse-, Zekes-, Medves- si Also-Araneagh. În acea perioadă este menționată existența unor „preoți ortodocși”. Prima Biserică de lemn a fost construită după ce satele s-au unit și au format actualul sat Arăneag (1734). 

Deteriorându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1870).

La 6 kilometri nord-est de Arăneag, la poalele vârfului Highiș din munții Zărandului, se află satul Drauț, atestat documentar din 1406, cu numele Doroszlófalva, schimbat în cel actual în 1968.

Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 aveau o Biserică de lemn. Ruinată, a fost ridicată altă Biserică de lemn (1764) care, după un secol, a fost  înlocuită cu una de zid, actuala Biserică „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1897).

Satul Dud este situat la 5 kilometri sud-est de comuna Târnova. Prima atestare documentară datează din 1169 și în decursul timpului a fost deținut de diverși moșieri. Ca toate satele din zonă a intrat sub stăpânirea otomană (sec. XVI) și după Pacea de la Karlovitz (1699) sub Imperiul Habsburgic.

În 1732, împreună cu celelalte sate și comune din zonă, Regele Ludovic VI l-a donat Ducelui de Modena. După împărțirea teritorială a zonei în 4 districte, Dud a aparținut de cel al Zărandului, perioadă când casele răsfirate pe dealuri au fost mutate în actuala locație și au format actualul sat a fost mutat (1746-1768).

Se presupune că pe vechea vatră a satului a existat o Biserică de lemn, menționată în momentul vizitei Episcopul Aradului (1755), când era ruinată. În noua locație s-a construit o nouă biserică, din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” căreia, câțiva ani mai târziu, i-a fost ridicat un turn din lemn.

În 1927 biserica a fost fulgerată și turnul a fost distrus. Ulterior biserica a fost renovată și turnul refăcut din tablă. În 1962 interiorul a fost decorat cu picturi în tempera. În decursul timpului clădirea și picturile au fost recondiționate (1996, 2001, 2010).

Lângă biserică se afla casa parohială pe care în secolul XXI preotul parohiei a hotărât să o transforme într-un muzeu.

A adunat de la localnici obiecte de uz gospodăresc, piese de mobilier, îmbrăcăminte, unelte, unelte vechi de sute de ani și în anul 2016 a fost inaugurat Muzeul Etnografic Dud.

Pe teritoriul administrativ al comunei Târnova se află și Satul de vacanță Căsoaia, loc frecventat de mulți turiști mai ales după ce a fost construită Cabana Căsoaia (1930-1935), azi dispărută.

Citește și Comuna Tauț, județul Arad

Orașul Pâncota, jud. Arad

Orașul Pâncota este situat în centrul județului Arad, în extremitatea nordică a Podgoriei Aradului, la poalele munților Zărandului. A fost prima atestat documentar din 1202-1203, cu numele villa Pankota, situat la poalele dealului Pelegului, perioadă când pe actuala locație funcționa  Mânăstirea Benedictină „Sf. Fecioară”, atestată documentar din 1217. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire din perioada dacică (sec. II-III e.n.). În secolele XII-XIII au avut loc invaziile tătarilor și pe întreg teritoriul actualului județ Arad au fost construite cetăți de apărare, cea din Pâncota, prin fortificarea și înconjurarea cu șanț de apărare a mânăstirii (1240). Sub domnia lui Sigismund de Luxemburg a devenit proprietate regală (1318), apoi a fost donată familiei Losonczy (1387), partea mânăstirii neintrând în proprietatea lor. Familia a rămas proprietară  timp de cca. 2 secole.

Din 1475 Pâncota a primit statutul de târg (oppidium). De mai multe ori localitatea a fost distrusă de atacurile turcilor și contracararea lor de austrieci. În atacul turcilor din 1565 mânăstirea și cetatea au fost distruse. Deși pașa dorea demolarea cetății, în 1595 a fost cucerită de ardeleni și timp de 3 ani a intrat în posesia lui Mihai Viteazul. Recucerită de turci, doar pentru 1 an, în luptele purtate cetatea a fost distrusă. Revenind Ardealului, Pâncota a intrat în administrarea cetății Ineu, fiind în posesia comitelui Zărandului și castelan Pentnehazy și din 1651 a comitelui Ferenczy.

Când otomanii au cucerit Ineul (1658), partea vestică a comitatului Zărand, implicit Pâncota, au intrat în componența Pașalâcului Timișoara. Turcii fiind învinși de austrieci, a intrat în administrarea Imperiului Habsburgic și în Pâncota s-a instalat o garnizoană militară (1693). După Pacea de la Passarowits (1718) a revenit austro-ungarilor. Domeniul Pâncotei (Vetus Pankotha) a fost donat Ducelui de Modena (1726). În acea perioadă biserica ortodoxă veche a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1728), la rândul ei cu una de cărămidă și piatră, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1765-1812).

În oraș a existat o comunitate reformată încă din 1545 care, în aceeași perioadă cu ortodocșii, au construit  Biserica reformată (1791), refăcută în 1883.

Fiind cunoscută pentru tăbăcarii și pielarii săi, Pâncota a primit dreptul de a ține 3 târguri anuale (1768). Pentru populația predominant românească în 1775 s-a înființat prima Școală cu predare în limba română. Din 1776 localitatea a fost colonizată cu germani, apoi a avut loc colonizarea masivă cu maghiari și în 1782 s-a înființat o Școală catolică cu predare în limbile germană și maghiară. S-a înființat  parohia catolică și, pe cheltuiala Împăratului Francisc I, s-a construit Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1806-1807), azi situată lângă Parcul Central al orașului.

După Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784), din ordinul Reginei Maria Terezia, în Pâncota a fost construită o închisoare domenială. În ea au fost închiși și participanții la Revoluția din 1848-1849. Ulterior în clădire a funcționat Hanul vechi de Poștă (1858-1881) și azi este sediul Primăriei și Consiliului Local Pâncota.

Participând la revoluție împotriva habsburgilor, nepotului Ducelui de Modena i-a fost confiscat Domeniul Pâncota, devenind domeniu regal. Împăratul Francisc I al Austriei a aprobat formarea breslei tăbăcarilor și pielarilor (1821), târgul devenind un important centru meșteșugăresc. Apoi satele domeniului au fost vândute, Pâncota intrând în posesia Baronului Dietrich.

Acesta și-a mutat reședința la Pâncota și a început construcția unui castel, în stil baroc, terminat în anul 1840, azi numit Castelul Dietrich-Schulkowsky. Pentru acea vreme era un castel impozant. Construit pe 2412 metri pătrați, în formă de U, cu 3 aripi, în care odăile erau spațioase, pe fațadă a fost bogat ornamentat. Acoperișul din faianță colorată, suprapusă sub forma unor solzi, impresionează și azi.

În acea perioadă proprietarii de vii s-au organizat sub forma Comunei Premontoriale, cu statut propriu și s-a creat Școala Confesională Reformată (1842). Cinci ani mai târziu s-a înființat o fabrică de spirt și în 1852 o fabrică de bere, iar în 1854 s-a deschis Serviciul de Expediții Poștale din Pâncota.

După moartea baronului (1855) castelul a fost moștenit de ginerele său, prințul polonez Jozsef Schulkowsky. Soția sa decedând, s-a recăsătorit cu o actriță din Budapesta, foarte cheltuitoare, și prințul treptat și-a vândut proprietățile. Castelul din Pâncota a fost cumpărat de negustori evrei, după cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat, între 1977-2013 în el a funcționat Primăria Pâncota și azi este în proprietate privată.

Începând cu anul 1883 și până la finalul secolului Pâncota a devenit un oraș foarte dezvoltat, dotat cu gară proprie. În el funcționau o corporație meșteșugărească, Secție de Poliție, un telegraf, Corpul Pompierilor Voluntari, Banca Populară, o Școală de ucenici, subvenționată de stat, trei mori cu aburi pentru măcinat cereale. În 1890 s-a format și o comunitate mică de baptiști.

Biserica Creștină Baptistă

La începutul secolului XX s-au înființat Fabrica de cărămidă și țigle (1900), Fabrica de oțet, Fabrica de mobilă curbată (1912), Banca Industrială și Agricolă Pâncota (1908). În 1918 proprietățile deținute de străini au fost naționalizate, administrația a fost schimbată cu una românească și s-a format garda națională. Interbelic dezvoltarea sa a continuat prin înființarea Fabricii de piele „Rotor”, în 1921 s-a introdus electrificarea. În oraș funcționau 4 bănci, un cazinou și un hotel, în localul căruia s-a deschis un cinematograf, etc.

În anul 1924 la Pâncota s-a înființat comunitatea penticostală care și-a construit propria biserică, a cincea din țară, înlocuită cu una nouă în 1995. Apoi a izbucnit cel de Al Doilea Război Mondial, când pe teritoriul orașului s-au purtat lupte crâncene între armatele ruso-română și horthistă. Instaurându-se comunismul, germanii din Pâncota au fost expropriați (1945) și prin Reforma Agrară românii au fost împroprietăriți cu terenuri mici. În 1965 s-a construit un Spital, desființat în 1989 și din 1968 Pâncota a primit statutul de oraș, de care aparține administrativ satul Măderat, situat la 4 kilometri sud-est.

Satul a fost numit după căpetenia de trib maghiară Meyer. Pe teritoriul său arheologii au descoperit fragmente ceramice din perioada dacică și căldări de lut din secolele XI-XIII care au demonstrat că a fost locuit permanent. În 1739 în sat a existat o Biserică de lemn ortodoxă care, ruinată a fost înlocuită cu actuala Biserică din piatră, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Un secol mai târziu interiorul a fost pictat și în turn s-a instalat un ceas, apoi a fost înconjurată cu un gard de cărămidă.  În perioada 1993-1994 pictura a fost refăcută în tempera și gardul înlocuit cu unul de beton și fier forjat.

Citește și Comuna Târnova cu 5 sate aparținătoare, jud. Arad

Comuna Pleșcuța cu 6 sate, jud. Arad

Comuna Pleșcuța, cu satele Aciuța, Budești, Dumbrava, Gura Văii, Rostoci și Tălagiu, majoritatea atestate documentar din secolul XV,  cu numele actual din anul 1910,  este situată în estul județului Arad, teritoriul ei fiind străbătut de o parte a râului Crișul Alb și de pârâurile, afluenți ai acestuia.

Zona a fost locuită însă cu mult timp în urmă, arheologii descoperind topoare cioplite, vârfuri de lănci, din paleolitic (1925, 1967), monede de argint grecești, un fragment dintr-un colier, 2 inele, azi în Muzeul Crişurilor din Oradea și o veche aşezare dacică (1886). În zonă dacii au trăit liberi, neocupați de romani, până în secolul V.

Se pare că zona a fost ocupată de Menumorut (sec. V-X), apoi a intrat sub stăpânirea urmașului lui Glad, Ahtum (sec. XV). După ce acesta a fost înfrânt de trupele lui Ștefan cel Sfânt, zona a fost ocupată de unguri, care au organizat-o în cnezate și voievodate. Din secolul XVI, o parte Ungaria medievală fiind cucerită de turci, satele din zona Pleșcuța au fost conduse de spahii. În 1593 teritoriul a fost eliberat de trupele lui Mihai Viteazul dar, acesta fiind asasinat nu după mult timp, au intrat sub stăpânirea habsburgică (1683) și au fost controlate de garnizoana din Ineu, nou înființată.

Un secol mai târziu, datorită presiunilor făcute pentru maghiarizarea și catolicizarea populației, aceasta s-a răsculat și din 1865, în majoritatea comunelor Comitatului Arad, s-a adoptat oficial limba română. După Primul Război Mondial a fost  introdusă administraţia română (1919) apoi, prin reformat agrară (1921), terenurile marilor moșieri au fost expropriate și împărțite țăranilor (1921). S-au bucurat până după cel de Al Doilea Război Mondial, când au fost colectivizate, din satele comunei Pleșcuța, satul Budești, fiind izolat, rămânând cu terenurile în proprietate privată.

În comuna Pleșcuța, atestată documentar din 1439, cu numele Plesfalwa, la mijlocul secolului XVIII a existat Biserica de lemn „Cuv. Parascheva”, înlocuită cu Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1825). Deteriorându-se, a demolată și, folosindu-se și materialul ei, a fost ridicată actuala Biserică de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1929).

Satul Gura Văii este situat la 2 kilometri vest de comună. Cu numele Voikafalva, a fost prima dată atestat documentar din perioada 1553-1561.

În prima jumătate a secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Mc. Gheorghe”, în timp înlocuită cu Biserica de lemn „Sf. Parascheva”. Deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Adormirea Maicii Domnului” (1910).

La nici 2 kilometri sud de Gura Văii se ajunge în satul Rostoci, atestat documentar din 1439, numit Raztolch, fiind în proprietatea Cetății Șiria. Din 1697 a fost deținut de familia Bethlen.

Deși în 1755 exista o parohie ortodoxă, abia în 1762 s-a construit Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, care a rezistat timp de 2 secole.  În decursul timpului a suferit mai multe reparații apoi  a fost înlocuită cu una de zid,  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1957).

La 3 kilometri sud de comună este situat satul Dumbrava, atestat documentar din 1553.  În secolul XVIII,  filie a parohiei din Rostoci, în sat funcționa Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel”(1760-1762). Un secol mai târziu interiorul a fost pictat pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice (1870). Biserica a supraviețuit până în secolul XX când a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1937).

Din Pleșcuța spre est, apoi spre sud, după 3 kilometri se ajunge în satul Aciuța, atestat documentar din 1439, cu numele Acsfalva, aparținând Cetății Șiria.  

În sat se păstrează vechiul Conac Holoky, construit în secolul XVIII, în stil neoclasic.

În secolul XX în el a funcționat Școala Generală.

Nu știu exact când aceasta s-a desființat, cert este că azi fostul conac este o ruină, năpădită de vegetație.

În anul 1814 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, azi filie a parohiei Pleșcuța.

Sub comuniști (anii 1970) pe teritoriul comunei, între Tălagiu, Aciuța și Gura Văii, au funcționat 5 cariere de piatră, în care lucrau în jur de 500 de muncitori.

După 1989, pe rând, carierele s-au desființat. A rămas doar cea de la Aciuța, cu aproximativ 12 lucrători.

La 5 kilometri sud-est de Aciuța se află satul Tălagiu, atestat documentar din 1439.

În anul 1561, numit Thalak, aparținea domeniului familiei Bathory.

La începutul secolului XVIII, în cimitir a fost construită Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”, fapt demonstrat de inscripția de pe ușile împărătești, anul 1783. Un secol mai târziu interiorul a fost pictat pe lemn, cu scene și personaje biblice (1860). Ca majoritatea bisericilor de lemn și aceasta a fost. În locul ei s-a ridicat o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1931). În anul 1996 biserica a fost renovată și în perioada 2008-2011 picturile interioare au fost refăcute.

Lângă Tălagiu, la aproximativ 4 kilometri spre vest, este situat satul Budești, atestat documentar din 1464, cu numele Bondefalwa, aparţinând domeniului Cetăţii Şiriei. Sat izolat, chiar și azi greu accesibil, cu mașina mea obișnuită nu am putut să parcurg acea distanță mică. Până în secolul XXI acolo a funcționat o Biserică de lemn, construită în 1772, în timp reparată de mai multe ori, ultima dată în anul 1900. Monumentul istoric, a fost lăsat să se ruineze. Actual, cu turnul și o parte din ziduri dărâmate, așteaptă fonduri pentru restaurare, care, însă, nu există. Neavând unde să țină slujbele, puțina populație rămasă a construit noua Biserică de lemn „Înălțarea Domnului”.

Citește și Comuna Vârfurile cu 7 sate aparținătoare, jud. Arad