Ocna Mureș, jud. Alba- Luduș, jud. Mureș

În luna august 2021, împreună cu o prietenă, ne-am hotărât să petrecem 14 zile din concediu prin țară. Prima zi, de dimineață, am plecat din Arad pe valea Mureșului, apoi pe autostradă, până în apropiere de Sebeș. De acolo am înaintat spre nord, prin județul Alba. După aproximativ 3 ore și jumătate (280 kilometri) am ajuns în satul Cisteiu de Mureș, unde doream să văd un vechi castel. 

Castelul Mikes poartă numele familiei care l-a construit, familie importantă în Transilvania încă din 1506, când ocupa unul dintre cele 7 scaune ale Țării Secuilor. Au participat la diversele lupte și în secolul XVII au fost răsplătiți, primind suprafețe mari de teren. Sub Imperiul Habsburgic au fost înnobilați, primind titlul de baroni și în 1696 de grofi (conți).

În secolele XVIII-XIX aceștia au construit un complex format din mai multe clădiri, ridicate pe rând. În 1796 a fost clădită curia, sediu al administrației pontificale romano-catolice, din care azi se păstrează un timpan baroc, dotată cu un cadran solar și un hambar. Au urmat castelul, în stil neoclasicist, înălțat cu un etaj în secolul XIX și o capelă.

Sub regimul comunist ansamblul castelului a fost naționalizat, mobilierul, tablourile, etc., tot ce exista în interior, au fost furate sau distruse și clădirile au fost transformate în C.A.P.

După evenimentele din 1989 au fost părăsite și în timp s-au ruinat, până azi din castel rămânând doar câțiva pereți, coloanele de cărămidă de la intrare, pivnițele și câțiva pereți ai capelei, toate invadate de vegetație.

Din anul 2006 a fost retrocedat urmașilor familiei și din 2010 a fost inclus pe lista monumentelor istorice din Patrimoniul Național.

Până în orașul Ocna Mureș am avut de parcurs doar4 kilometri. În perioada ocupației romane a Daciei (sec. II-III) așezarea era cunoscută pentru exploatarea sării, numită Salinae. Din acea perioadă săpăturile arheologice au scos la iveală 3 morminte cu sarcofage, mai multe monede de argint și bronz, între care și un dupondius (monedă romană), un sesterius (monedă romană), statuia zeiței Hecate și un relief cu Lupa Capitolina. De asemenea s-au găsit și urme care atestă că zona a fost locuită încă din epoca bronzului (Cultura Wietenberg). 

Biserica Reformată Calvină (1902)

Cu numele Uioara, a fost atestat documentar din 1203. Se pare că exploatarea sării a continuat și după ce romanii s-au retras deoarece pe harta topografică a habsburgilor apare ca o ocnă de sare abandonată (1769-1773).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Fecioară Maria; Sf. Ierarh Nicolae”

În secolul XVIII administrația austriacă a reînceput exploatarea și localitatea a început să se dezvolte. În acea perioadă a fost construită o Capelă în care s-au ținut slujbele până în anul 1820 când, pe locul ei, a fost construită actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Borromeo”. Din anul 2015 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Interbelic localitatea a fost sediul plășii Ocna-Mureș, din cadrul județului Alba și din 1956 a primit statutul de oraș, cu două localități- Uioara de Sus și Uioara de Jos, devenite „cartiere” și 3 sate aparținătoare administrativ- Cisteiu de Mureș, Micoșlaca și Războieni-Cetate.

Primăria Ocna Mureș

Pe locurile vechilor saline în timp s-au format lacuri cu ape minerale clorurate și sodice. Au fost captate și utilizate în tratarea unor afecțiuni, în cadrul Băilor Sărate și a ștandului, amenajate în localitate. Din păcate acestea au fost neglijate, părăsite și în ultimii ani demolate.

Parohia Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Andrei” (2003-2004)

În Uioara de Sus, la 2 kilometri de centrul orașului, se află Castelul Teleki. În secolele X-XI pe acel loc a existat o fortificație, distrusă de timp, urmele ei fiind descoperite de arheologi. Pentru protecția salinei din apropiere, regalitatea maghiară a construit „Castelul Nou” (1290).   Începând cu secolul XIV castelul a intrat în proprietatea unor nobili, apoi Mihai Viteazul l-a donat banului Mihalcea, sfetnicul său. În secolul XIX castelul a fost dărâmat și pe locul lui construit un castel neogotic, deținut de familia Bánffy, ulterior de conții Teleki.

Lângă castel au fost ridicate clădiri anexe, o capelă și s-a amenajat o pivniță de vinuri. Toate au fost înconjurate de un parc cu specii rare de arbori, amenajat cu alei. Azi, foarte deteriorat, castelul este înconjurat și năpădit de vegetație.

Dacă de abia am reușit să văd partea superioară a castelului, nu m-am mai chinuit să caut și ruinele unei biserici, datată din jurul anului 1300, care se spune că s-au păstrat în Uioara de Sus, ruine pe care, probabil, că nu le-aș fi găsit.

Înapoi la Ocna Mureș, apoi spre nord, după 11 kilometri am ajuns în Lunca Mureșului, unde doream să văd Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”. A fost construită în anul 1723 pe vechea vatră a satului.

Bârnele de lemn, care formează pereții, au fost îmbinate în „coadă de rândunică”. Un secol mai târziu peste naos s-a ridicat clopotnița, în partea de vest prispa și s-a efectuat pictura interioară (1810-1811).

În continuare am rulat 20 kilometri spre nord-est, prin județul Mureș, până în partea centrală a Podișului Transilvaniei, unde sunt situate orașul Luduș și cele 6 sate care aparțin de el.

Așezarea a fost atestată documentar din 1333, cu numele Ludas, dar a fost mult mai veche. Pe locul Fabricii de zahăr și a topitoriei de in (sec. XIX) săpăturile arheologice au descoperit urmele unei necropole datată din secolele IV-V.  

În Evul Mediu satul românesc a aparținut domeniului Bogata. A fost cucerit de otomani, deținut de Imperiul Habsburgic și Imperiul Austro-Ungar. În anul 1800 satul a fost ridicat la rangul de comună și din 1850 a devenit reședința plășii Luduș din județul Turda.

statuia Lupoaica, copie a statuii „Lupa Capitolina”

Fiind situată pe ambele maluri ale râului Mureș, din 1888 a fost numită Marosludus.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1880-1906)

În 1869 s-a format comunitatea reformată și după câțiva ani s-a ridicat Biserica Reformată Calvină (1886-1889), o clădire cu un turn înalt care se vede din depărtare. Biserica a fost renovată în perioada 2007-2009.

La marginea unui părculeț am văzut 5 busturi ale unor personalități care, în diferite perioade de timp, au contribuit la Unirea românilor într-o singură țară. Deasupra lor, pe un catarg înalt, flutura drapelul României.

statuia Regele Ferdinand I

statuia Regina Maria a României

statuia Mihai Viteazul

statuia Ion I. C. Brătianu

statuia Iuliu Maniu

Lateral de parc se află Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, construită în perioada 1927-1930.

Din 1960 Luduș a devenit oraș și după reorganizarea administrativă a intrat în componența județului Mureș.

Primăria Luduș și bustul Mihai Eminescu

În cel mai mare sat care aparține de Luduș, satul Gheja (1.500 de locuitori), aflat la 5 kilometri, s-a păstrat fostul Castel Bánffy.

A fost construit în secolul XIX de familia căreia îi poartă numele. Unul dintre proprietarii lui a fost baronul Zoltán Bánffy, numit judecător al comitatului Mureș-Turda în 1883. La extremitățile clădirii au fost create câte un bastion hexagonal, în stil baroc.

După naționalizare a fost folosit de C.A.P. Azi în el funcționează Secția de Psihiatrie a Spitalului Luduș astfel nu am avut permisiunea să-l vizitez, doar am „furat” 2-3 poze. O dată cu legea retrocedărilor, cerut de ultimul urmaș al familiei, problema încă nu a fost soluționată în instanță.

Citește și Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Un drum Sebeș- Târnăveni: câteva obiective istorice din județul Alba

Pornisem într-un mini-concediu prin țară. De la Arad, după aproximativ 3 ore, m-am oprit în județul Alba și am vizitat orașul Sebeș. Apoi m-am îndreptat spre nord, seara trebuind să ajung în Târgu Mureș, unde îmi rezervasem cazare. Normal că în acel drum doream să vizitez câteva obiective istorice așa că la 4 kilometri nord de orașul Sebeș am intrat în fosta comună Lancrăm care din 1968, când a fost desființată, aparține de municipiul Sebeș.

Pe o străduță îngustă, fosta Uliță Veche, se află Casa Memorială „Lucian Blaga”, în care a copilărit fostul poet, filozof, jurnalist, ulterior Profesor Universitar și Academician.

În secolul XIX preotul satului era bunicul lui Lucian. După ce a decedat, casa a fost moștenită de părinții poetului și s-au mutat acolo (1870). Au avut 9 copii dintre care pe cel mai mic l-au numit Lucian. Și-a petrecut doar o parte din copilărie acolo deoarece, tatăl său murind (1908), pentru a putea să-și crească copiii, mama a fost nevoită să vândă casa. 

A trecut din proprietar în proprietar până în 1995 când a fost răscumpărată de statul român. Casa a fost restaurată, interioarele amenajate pentru a se expune colecțiile adunate din diverse donații și în 1998 a fost deschis muzeul memorial. În el sunt expuse piese de mobilier, documente, cărți, manuscrise, ediții princeps ale operei lui Blaga, obiecte personale, etc.

Lângă casă se afla o șură care a fost recondiționată. În ea s-au amenajat o bibliotecă și o sală destinată unor manifestări culturale ca Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, organizat anual.

M-am întors pe drumul principal și l-am urmat spre nord, depășind orașul Alba-Iulia, pe care-l vizitasem deja de câteva ori.

După aproximativ 20 kilometri  am ajuns în comuna Sântimbru unde, lateral de șosea, pe o ridicătură de pământ, am văzut o veche biserică de piatră, azi pe lista monumentelor istorice. Prima biserică, romano-catolică, construită în secolul XIII, deși înconjurată cu un șanț de apărare, a fost distrusă în invazia otomană (1442).

În 1488 posesorii satului, familia nobilă Erdélyi de Şintereag, au donat terenul bisericii capitulului din Alba Iulia, cerând să se construiască o nouă biserică. Cu contribuția lui Iancu de Hunedoara a fost ridicată Biserica Reformată, în stil gotic, căreia, mai târziu, i s-a ridicat turnul. În interior se păstrează fragmente din picturile murale din secolele XV-XVI pe care nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

M-am îndreptat spre est, urmând un drum care mă conducea la orașul Blaj. După  14 kilometri iar m-am oprit. În satul Obreja, comuna Mihalț, se afla fostul Castel Wesselényi, pe care nu puteam să-l ratez. Inițial domeniul a aparținut contelui Eszterházy care în secolul XVIII i l-a vândut baronului Wesselényi. Moștenit de fiul său, în 1778 acesta a ridicat castelul care azi îi poartă numele.

În partea stângă a castelului a fost ridicat un grânar din care s-a păstrat până azi un zid ruinat. Exista și o pivniță, folosită în secolul XX de săteni pentru depozitarea alimentelor, care a fost dărâmată în 1996.  Familia a părăsit domeniul la începutul Primului Război Mondial. Se spune că din cauză că unica sa fată s-ar fi spânzurat într-una din camerele conacului.

Cert este că în 1918 au vândut proprietatea Băncii Germane din Sibiu. Apoi a fost cumpărat de Biserica Greco-Catolică care a înființat o mânăstire, în conac un orfelinat pentru fetele rămase orfane în urma războiului și prima școală de menaj din țară, cu ateliere de croitorie, pentru gătit, în care se și predau cursuri pentru creșterea copilului, astfel fetele se pregăteau să se descurce în viitor singure. Din anul 1937 orfelinatul a primit și băieți de care aveau grijă călugării brazilieni stabiliți acolo. La finalul celui de Al Doilea Război Mondial comuniștii au interzis cultul greco-catolic, au închis mânăstirea și în 1948 măicuțele au fost mutate la Mânăstirea Bistrița, județul Vâlcea. Casa de copii a fost și ea închisă, aceștia fiind mutați la Turda, apoi naționalizată. Din anul 2005 a fost redată Bisericii Române Unite cu Roma.

Încă 30 kilometri și m-am oprit pentru a vizita orașul Blaj. Apoi, iar la drum, spre Târnăveni, bineînțeles cu opririle de rigoare, prima după 10 kilometri, în comuna Șona.

Localitatea, veche din 1313, purta numele Terra Scepmezeu.

A fost locuită majoritar de sași care în secolul XIII aveau o biserică, în locul numit „Zur Martinkirche” (La Biserica Sf. Martin), situat cam la 2 kilometri distanță de biserica actuală.

În secolul XVI, în partea de vest a satului, au construit Biserica Evanghelică Luterană Fortificată, înconjurată de un zid de piatră înalt de 6 metri și în afara lui de un șanț lat de 6 metri și adânc de 1 metru. În secolul XVIII clădirea a fost refăcută în stil baroc, zidul construit din cărămidă, mai jos cu 2 metri decât cel inițial. Până azi, din biserica veche s-au păstrat corul semicircular (1640) și clădirea porții de est cu două nivele, parter și etaj.

Azi comună, de ea aparțin administrativ șase sate.

Căminul Cultural

Școala Generală

În unul dintre satele aparținătoare, Sânmiclăuș, situat la 6 kilometri nord-est de comună, mă interesa în mod deosebit să ajung, deoarece acolo s-a păstrat, ce-i drept ruinat, fostul Palat Bethlen. 

Încă din secolul XIV moșia a fost deținută de familia Bethlen. Unul dintre urmași, Miklós Bethlen, având cunoștințe de arhitectură, s-a hotărât să ridice un palat după planurile lui. Deși în acea perioadă construcțiile erau în stil baroc, el a construit clădirea în stil Renaștere târzie (1668-1683).

Avea formă de pătrat, cu două nivele, împărțit în 9 zone de aceeași dimensiune și nu avea curte interioară. Colțurile semănau cu niște turnuri.

În două din ele s-au amenajat pavilioane de colț și între ele, la parter și etaj, câte o terasă.

După ce clădirea a fost terminată, a fost înconjurată cu ziduri de apărare și la exterior un șanț cu apă, care au dispărut în timp. Un secol mai târziu clădirea a fost decorată (1765). La parter, pe ancadramentele renascentiste au fost sculptate în piatră scoici și în jurul geamurilor de la etaj au fost realizate decorații specifice barocului.

Pe frontonul porții de acces în castel a fost postat blazonul familiei Bethlen care se mai vede și azi.

Terasele au fostă mărginite cu un parapet cu balustrade.

În 1856 palatul și moșia au intrat în posesia familiei Brukenthal. Aceștia au renovat palatul și l-au transformat în Școală Agricolă.

Din 1918 domeniul a intrat în posesia statului și după cel de Al Doilea Război Mondial comuniștii l-au încadrat în I.A.S. Jidvei.

Azi Palatul Bethlen este în proprietate privată, deținut de Compania Jidvei.

Sunt speranțe că va fii refăcut și utilizat din nou. Până atunci măcar are o întrebuințare… Vecinii conacului folosesc una din pivnițe pentru depozitare.

În comuna Cetatea de Baltă, situată la 13 kilometri est, este situat un alt castel, deținut de aceeași companie.  Pe vremuri a existat o fortificație pe care multă lume o confundă cu actualul castel. Ruinele ei se află pe un teren viran, la sud-vest de acesta. În comună se află o biserică, monument istoric, construită la sfârșitul secolului XIII, în stil gotic târziu, Biserica Reformată Calvină.

Turnul actual  a fost creat din două turnuri pătrate, unite prin zidărie. În el s-a  păstrat un clopot din 1417.

La începutul secolului XV interiorul a fost decorat cu fresce (1525). Unele dintre ele au fost descoperite în timpul restaurării din 1897. Tot atunci a fost dezgropată și cripta în care s-au găsit trei sicrie din secolul XVI.

Trecând pe lângă Biserica Greco-Catolică „Sf. Treime” (1855) m-am îndreptat spre marginea localității unde, pe un deal, era situat vechiul castel.

Castelul Bethlen-Haller a fost construit, în stil renascentist, începând cu sfârșitul secolului XVI și terminat în 1624, când proprietarul domeniului era István (Ștefan) Bethlen de Iktár, fratele Principelui Transilvaniei, Gábor (Gabriel) Bethlen de Iktár.

Clădirea rectangulară, cu patru turnuri circulare, acoperite, situate pe colțuri, era formată din subsol, parter și etaj, fără curte interioară. Camerele de la parter erau destinate servitorilor și cele de la etaj împărțite pentru familie și oaspeți. De una dintre fațadele secundare a fost alipit un turn octogonal prin care se putea urca pe o scară de lemn, păstrată până azi. În stânga porții de acces în castel au fost construite anexe, pe marginea colinei o capelă și la baza colinei un grânar care, deși foarte deteriorat, se mai putea vedea în 2011.

În anul 1785 domeniul și castelul au ajuns în posesia lui Miklós (Nicolae) Bethlen de Bethlen. Acesta a renovat castelul și l-a decorat cu elemente baroce (1770-1773). În partea din față a castelului a amenajat o terasă închisă care era accesată de o scară exterioară din lemn.

Conacul a rămas în proprietatea familiei până în a doua jumătate a secolului XIX când Márkus Bethlen de Bethlen  l-a vândut, după alte opinii pierdut la jocul de cărți, familiei Haller. În 1948 aceștia au fost deposedați, conacul naționalizat și folosit în diverse scopuri până când a fost transformat, decorațiile îndepărtate și a devenit secție de șampanizare a I.A.S. Jidvei.

După 1989 castelul a fost retrocedat familiei Haller. Aceștia l-au vândut familiei Necșulescu, proprietarii Companiei Jidvei, care au menținut activitatea secției de șampanizare. Din anul 2003 au început lucrările de restaurare care, la momentul vizitei mele (2020) erau pe cale de finalizare, proprietarii amenajând spațiul pentru diverse degustări de vinuri și nu numai. Oricum, pentru mine a fost greu și să obțin pozele. A trebuit să-l rog de mii de ori pe portarul, foarte vigilent, care, într-un final, m-a lăsat să ajung până lângă poarta de intrare.

După Cetatea de Baltă drumul meu părăsea județul Alba și intra în județul Mureș. Până la orașul Târnăveni erau doar 16 kilometri, distanță în care traversam două localități. În comuna Adămuș, situată pe marginea șoselei, am văzut Biserica Unitariană (sec XVI), cu clopotnița ridicată în 1694 și poarta un secol mai târziu (1794).  A avut un tavan casetat pe care parohia l-a vândut Muzeului Național Maghiar (1909 ) și azi se poate vedea la Galeria Națională Maghiară din Budapesta.

Citește și Orașul Blaj, județul Alba

Orașul Sebeș, județul Alba

Orașul Sebeș este situat în partea centrală a județului Alba, la poalele munților Șurianu. Conform tradiției orale este vechi din 1150 dar documentar apare prima dată în anul 1245, în contextul invaziei mongole din (1241), când se numea numele Malenbach.

La începutul secolului XIV s-au înființat Scaunele săsești, ca forme de organizare  politică și administrativă. Într-un document din 1303 apare Scaunul Sebeș, care, deși era mai apropiat de modul de conducere al celor din Sibiu, a aparținut administrativ de Episcopia din Alba-Iulia, cu care a avut conflicte (1277, 1308).

În 1332 a fost ridicată o Mânăstire Dominicană. O dată cu reforma protestantă (sec. XVI) dominicanii au fost înlăturați și mânăstirea a trecut în posesia franciscanilor.

Din vechea mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Franciscană „Sf. Bartolomeu”.

În secolul XIV Sebeș a primit statutul de oraș. I s-a permis să aibă loc un târg săptămânal (1341) care se ținea în Piața Mare a orașului, azi Piața Primăriei.

În oraș funcționau 19 bresle cu 25 de branșe (1376) care își vindeau marfa și în alte localități, Sebeșul fiind avantajat de poziția sa, la intersecția a două drumuri importante- Sibiu-Sighișoara și Orăștie-Sebeș. Din vechile clădiri ocupate de bresle s-a păstrat doar una, numită azi Hala Breslelor.

Lângă ea, în aceeași perioadă, a început construcția Bisericii Evanghelice Luterane, sub forma unei bazilici romanice, care, datorită  invaziei mongole (1241), s-a oprit. Ulterior, dorindu-se o construcție măreață, o parte din est a fost demolată și a fost extinsă cu un cor, în stil gotic târziu (1360-1382).

În decursul timpului s-au efectuat numeroase modificări și refaceri care au mers în paralel cu istoria localității. În secolul XV, în prelungirea de vest a navei centrale, a fost ridicat un turn înalt care, din lipsa fondurilor, a fost legat direct de vechiul corp al bazilicii inițiale (1455-1464).

Un secol mai târziu biserica a fost dotată cu un altar (poliptic) format din mai multe panouri , fiecare pictat cu personaje și scene biblice.

Apoi a fost înconjurată de o fortificație cu 5 turnuri de apărare: 2 pe latura de vest flancau poarta de acces în incintă, unul la mijlocul laturii de sud, unul în colțul de sud-est și unul în colțul de nord-vest, cele din vest și o parte din cutina din nord fiind dărâmate  în secolul XIX, pentru a se construi un gimnaziu (1863-1866).

A existat și o mică capelă, descoperită de arheologi în anii 1960, care a fost dezafectată și înglobată într-un turn de fortificație al bisericii (a 2-a jumătate a sec. XV), iar în colțul de sud-vest al Pieței Mari, Casa Clopotarului. La începutul secolului XVI, în apropierea corului bisericii, în partea lui de nord, a fost construită Capela „Sf. Iacob”, patronul pelerinilor.

Se presupune că a servit ca baptisteriu, sau capelă mortuară, ori doar pentru venerarea sfântului.

Lucrările la biserică au avut loc cu multe întreruperi, unele de lungă durată, astfel șantierul a fost suspendat când au început lucrările pentru ridicarea unor ziduri de apărare, din piatră, în jurul incintei orașului (1387).

La fârșitul secolului XIV orașul a intrat în posesia fraților Mihai și Solomon de Sighișoara, donat de Regele Sigismund de Luxemburg, pentru meritele lor în bătălia de la Nicopole (1396). Sub aceștia lucrările de fortificare au continuat,  au fost ridicate turnurile de apărare. Lucrările fiind neterminate, târgul nu se putea apăra și s-a predat fără luptă turcilor (1438).

Pentru meritele în luptele împotriva otomanilor, Regele Matia Corvin a dăruit localitatea fraților Andrei și Ioan Pongratz (1465). La sfârșitul secolului XV, pe colțul de nord-vest al Pieței Mari, a fost construită o casă în care au fost găzduiți reprezentanții puterii care treceau prin oraș și se desfășurau ocazional lucrările dietei Transilvaniei. A fost numită Casa Zapolya după ce ultimul Voievod al Transilvaniei și Rege al Ungariei, Ioan Zapolya,  a murit în ea (1540). În secolul XVI i s-a ridicat un etaj apoi în secolul XVIII a fost modificată în forma actuală. Azi casa este ocupată de Muzeul Municipal „Ioan Raica”.

Deși breslele blănarilor, cizmarilor și pielarilor au continuat să funcționeze, numărul populației scăzând, în secolul XVI orașul a intrat în declin. Acesta a continuat deși Principele Gheorghe Rákóczy II i-a oferit câteva privilegii (1651). Apoi au urmat din nou atacurile turcești care în final l-au cucerit pentru o scurtă perioadă de timp și devastat (1661).

Ulterior în dreptul porților de est și vest au fost construite 2 barbacane. Zidurile au fost prevăzute cu parapet care avea creneluri și ferestre de tragere. Incinta a fost înconjurată de șanțuri cu apă. Toate au fost deafectate în secolul XIX. Până azi au rămas doar 6 turnuri.

Turnul Croitorilor, situat în colțul de sud-est, are formă pătrată, cu latura de 5 m, 4 niveluri, primele construite în faza inițială, ultimele două adăugate în secolele XV-XVI.

Turnul Cizmarilor, situat pe colțul de nord-vest, avea aceeași formă, cu latura puțin mai mare, de 5,5 m. Era format din parter și 2 etaje. Se presupune că a fost ridicat în prima fază de construcție dar a fost atestat documentar din 1513.

Turnul Semirotund– era situat pe latura de vest, între Turnul Porții de acolo și Turnul Cizmarilor. A fost construit în 1634, ulterior modificat și transformat în locuință.

Turnul Porții de Nord, la jumătatea laturii de nord, era străpuns de o poartă care permitea accesul dinspre nord. A fost ridicat între sfârșitul secolului XIV și început sec XV.

Poarta de Nord

În secolul XIX a fost transformat în locuință.

Turnul Porții de Vest se afla în apropierea Porții de Vest, în spatele clădirii în care în secolul XIX funcționa Poșta. Datează din prima fază de construcție (sec. XV).

Turnul Octogonal, situat în colțul de nord-est, în apropierea Mânăstirii Franciscane, avea 2 nivele (sec. XVI). Azi este situat în perimetrul unei proprietăți private.

Pe latura de nord a Pieței Mari a existat un turn al zidului care înconjura Biserica Evanghelică Luterană. După numeroase modificări, în 1716 turnul a fost transformat într-o clădire pentru  Primărie. Aceasta a fost demolată (1880) și în 1909 a fost construită actuala Primărie, o clădire pe colțul dintre două străzi, în forma literei L, cu parter și etaj, ale cărei ferestre au fost ornate cu decoruri neogotice. După mulți ani în care clădirea a fost degradată, în anul 2021 a intrat în reparații și refacere.

În anii 1738-1739 populația s-a împuținat în timpul unei epidemii de ciumă. Orașul nemaiavând resurse pentru a plăti dările, a primit emigranți din Transilvania și până în 1749 s-au mutat și coloniști germani.

Apoi breslele și-au încetat activitatea și populația le-a preluat activitățile. Devenind mici comercianți, în 1893 s-a înființat Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și industrie, urmată de Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și comerciu (1898), s-au înființat mai multe manufacturi ca pânzăria Bauman, Fabrica de piele Dahinten (1843), etc.

Orașul era înconjurat de multe bălți și lacuri. Nemaiavând importanță, fortificațiile din zona actualului Parcul Tineretului au fost dărâmate și s-a amenajat primul lac (1785).

Atunci lacul se prelungea spre nord și ocupa o mare parte din parcul actual.

După 1824 o porțiune din el a fost astupată și în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat parcul.

De asemenea, pentru accesul din suburbii, transformate în cartiere ale orașului, au fost create breșe în zidurile înconjurătoare. În anii 1980 multe case din cartiere au fost demolate și în locul lor au fost construite blocuri.

O dată cu catolicizarea forțată o parte din români au trecut la ritul greco-catolic și au construit o biserică în cimitirul orașului. La începutul secolului XIX, urmând să construiască o altă biserică, cea veche a fost abandonată. Cu ajutorul episcopiei și a locuitorilor macedo-români din cartierul Greci, în anul 1818, în acel cartier, a fost ridicată Biserica din Greci „Schimbarea la Față”, numită și Biserica Bob, după episcopul care a sfințit-o.

Datorită creșterii populației ortodoxe, în apropierea Bisericii Greco-Catolice, pe malul stâng al râului Sebeș, același arhitect a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1812-1827).

În a doua jumătate a secolului XIX pe locul vechiului Gimnaziu a fost construită o clădire cu forma literei U, în stil neoclasicist, cu decoruri neogotice, pentru noul Gimnaziul Evanghelic C.A..

Un secol mai târziu, în fața lui, pe locul fostei Piețe Mici, a fost amenajată Piața Libertății.

În cartierul sudic al orașului a existat o grădină care aparținea Ocolului Silvic (1890). Lângă ea a fost construită Biserica Reformată Calvină (1903), azi situată într-o zonă cu case, pe un loc deschis.

Din acea perioadă orașul a început să prospere. Pe lângă multe clădiri de locuințe, au fost construite Uzina Electrică, Casa Pădurilor, Cazarma, Poșta, noua Primărie, sediul pompierilor și o baie comunală (1905-1906). Într-una din casele, situate azi pe artera centrală, trecătorul poate vedea o placă care îl atenționează că acolo, elev fiind, a locuit, Lucian Blaga (1902-1906).

Lângă ea, într-o clădire veche (1890), până în 1971 a funcționat Administrația Raionului Sebeș. În locul ei s-a mutat o Școală Generală care, după ce au fost amenajate noi săli de clasă și săli de sport (1975-1985), s-a unit cu Liceul Sportiv,  din 2015 Liceul Sportiv „Florin Fleșeriu”, numit după profesorul de sport care a pus bazele liceului.

Vis a vis de Parcul Tineretului se află fosta Casa de Cultură (1961), din 1997  Centrul Cultural „Lucian Blaga”.

În cealaltă parte a parcului se înaltă Catedrala Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Tot pe strada principală, într-o clădire construită în anul 1920, funcționează Judecătoria Sebeș, înființată în 1997.

După reintrarea în drepturi a greco-catolicilor, pe o stradă laterală, nu departe de Judecătorie,  a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (2003).

Citește și Un drum Sebeș- Târnăveni: câteva obiective istorice din județul Alba

Orașul Blaj, județul Alba

Orașul Blaj este situat în Podișul Târnavelor, la confluența Târnavei Mari cu Târnava Mică, într-o regiune viticolă din partea de est a județului Alba.

Este renumit pentru Marea Adunare Națională (1848) în care s-au cerut desființarea iobăgiei, egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor Transilvaniei și datorită faptului că în secolele XVIII-XIX a fost centrul cultural al românilor din Transilvania.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar în actele prin care domeniul a fost cumpărat de contele Herbord, numită villa Herbordi (1552). În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și după unul dintre ei, Blasius, a primit numele actual.

Săpăturile arheologice efectuate în zona Blajului au scos la iveală obiecte ceramice din perioada neoliticului, un vas scitic din secolul V î.e.n.  (Crăciunelu de Jos), un altar funerar dedicat lui Jupiter din secolele II-III e.n. (Biia), care atestă existența unor așezări încă din mileniile VI-II î.e.n., în perioada dacică și cea a ocupației romanilor. Artefactele împreună cu vechea tiparniță cu care s-a tipărit „Noul Testament” (1648), alte cărți vechi, colecția din 40 icoane pe lemn (secolul XVIII) etc., sunt expuse în Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” din Blaj.

Din secolul XVIII domeniul Blaj a intrat în posesia statului care în 1738 l-a cedat Episcopiei Române Unite (greco-catolică). Aceasta și-a mutat sediul de la Făgăraș la Blaj și a condus de acolo până la venirea comuniștilor la putere, când cultul a fost interzis.

Episcopul Inocențiu Micu-Klein a purtat tratative cu curtea de la Viena pentru construirea sediului episcopiei, a unei mânăstiri și a unei biserici. Neavând fonduri suficiente a apelat la reprezentanții clerului care, în timp de cinci ani, au adunat fondurile necesare și între 1741-1749 a fost construită Catedrala Greco-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc.

Iconostasul  a fost sculptat în lemn de tei, la Târgu Mureș, transportat pe bucăți cu carul și asamblat în Blaj. Amvonul a fost pictat direct pe lemn și la exterior au fost reprezentați cei 4 evangheliști. În interior, cupola a fost pictată cu scene din viața lui Isus: Coborârea Sf. Spirit, Botezul lui Isus în Iordan, Punerea lui Isus în mormânt și în  1765 a avut loc prima slujbă.

În 1838 nava bisericii a fost mărită, au fost adăugate corurile laterale și sacristiile de lemn. Turnurile inițiale au fost înlocuite cu două turnuri mult mai înalte. După deces, Episcopul Inocențiu Micu-Klein și Cardinalul Al. Todea au fost îngropați în cripta bisericii.

În biserică, cu o zi înainte de Marea Adunare de pe Câmpia Libertății, Simion Bărnuțiu și-a rostit importantul discurs.

Catedrala a fost înconjurată din trei părți de clădirile mânăstirii (1741-1747). Împreună cu a patra latură, azi delimitează Piața 1848. Lângă catedrală se află Institutul Teologic Greco-Catolic „Buna Vestire”, reînființat după 1989. Cultul greco-catolic fiind interzis în perioada comunistă, din 1948 Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, capelele transformate în săli de sport, profesorii îndepărtați cu domiciliu forțat sau chiar trimiși în închisori.

În colțul de sud-est al pieței, în dreapta catedralei, se află Liceul Tehnologic „Ștefan Manciulea”. În clădirea, care aparținea călugărilor, din octombrie 1754 a funcționat „Școala de obște”, prima școală superioară cu predare în limba română din țară, înființată de Episcopul Inocențiu Micu-Klein care a și predat în ea.  Tot în clădiri ale călugărilor au fost create școala latinească și școala de preoție, ambele cu predare în limba română.

La Blaj au studiat mulți dintre cărturarii români din secolele XVIII-XIX ca Ion Budai-Deleanu, Petre Maior, Gh. Șincai, etc.

În continuarea școlii se află clădirea în care a funcționat un internat de băieți numit, după episcopul care a construit-o, „Internatul Vancean”.

Pe spațiul din spatele catedralei și a „Școlii de obște” în anul 1881 a fost înființată  o Grădină Botanică. Azi, întinsă pe aproximativ 9 hectare, cu peste 500 de specii de plante din 100 de familii, este considerată rezervație naturală.

Pe o străduță care continuă  partea de sud-vest a pieței se află cea mai veche clădire din oraș, un vechi castel nobiliar construit în secolele XIII-XIV, refăcut de Georgiu Bagdi (1535) și până în secolul XVIII reședință a mai multor familii de nobili.

Din 1373 a devenit Palat Episcopal în care și-a avut sediul Episcopia, apoi Mitropolia Greco-Catolică de la Blaj.  După 1848 a fost transformat în școală cadastrală, apoi în școală specială de învățători, din 1964 Muzeu de Istorie și azi este reședința Arhiepiscopului Major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.

În colțul de sud-vest al pieței se află o altă clădire care a aparținut Mânăstirii Greco-Catolice, inaugurată în anul 1936 în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a lui Mihai I, care atunci era Voievod de Alba Iulia. Din 1949 a intrat în proprietatea Ministerului Artelor și Informațiilor, transformată în Ateneul Popular ”Horia, Cloșca și Crișan”, pentru desfășurarea evenimentelor Asociației Culturale ASTRA. Prima asociație ASTRA a fost formată la Sibiu (1961) și după 9 ani s-a creat la Blaj Despărțământul ASTREI, ambele concepute pentru a dezvolta și propaga literatura și cultura poporului român, din care au făcut parte mulți scriitori, istorici, oameni de cultură ai Școlii Ardelene.

În anii 1960 a fost modificată devenind Palatul Cultural în care la parter funcționa un cinematograf și la etaj, pe rând, au fost amenajate Muzeul de Istorie și Etno­grafie al Blajului, Biblioteca orășe­nească și Centrul de radioficare Blaj. În 1992 a fost retrocedată Mitropoliei Greco-Catolice. Trei ani mai târziu clădirea a fost grav avariată într-un incendiu și a fost lăsată în acea stare până în anul 2011 când a fost achiziționată de Primăria Blaj care împreună cu Consiliul Judeţean Alba au reabilitat-o.

Latura sudică a pieței este formată din case devenite istorice pentru că au fost locuite de personalități ca Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, Augustin Bunea şi Timotei Cipariu și casa în care au activat membrii Consiliului Naţional Român în perioada 1918-1919. În Casa Augustin Bunea (1957-1909) a locuit fostul istoric, teolog greco-catolic, scriitor a numeroase lucrări despre istoria Transilvaniei, care a fost ales membru titular al Academiei Române, titlu de care nu s-a putut bucura, decedând la Blaj cu o zi înainte de a-și susține discursul. 

Casa Timotei Cipariu (1805-1887) a fost locuită de cărturarul și marele patriot, care a fost membru activ în Revoluția de la 1848. Azi în ea funcționează ASTRA. Lipită de ea se află clădirea în care a funcționat ,,Biblioteca Centrala Arhidiecezană’’, cu peste 70.000 volume și aproximativ 1.000 de manuscrise vechi, desființată în 1948 și colecțiile sale distruse.

Pe colțul nord-vestic al pieței se află Primăria Municipiului Blaj.

Piața 1848, întinsă pe o suprafață de aproximativ 15.000 metri pătrați, a fost amenajată ca un parc cu rondouri de flori, felinare de epocă, bănci pentru relaxare,  în care, din loc în loc, au fost postate statui ale unor personalități marcante.

statuia lui Inocențiu Micu-Klein

bustul lui Simion Bărnuțiu

bustul lui Timotei Cipariu

statuia ASTRA

Ieșind din piață pe lângă Casa Augustin Bunea, după ce se traversează un culoar  printre diverse clădiri, unele cu pereții pictați, evocând momentele Marii Adunări, în câteva minute se ajunge în parcul orașului.

Parcul Avram Iancu a fost amenajat într-o zonă în care s-au păstrat copacii seculari. Într-o parte a parcului se află un bazin cu apă, populat de pești multicolori, traversat de un podeț împodobit cu o multitudine de flori.

Pe luciul apei plutesc câteva lebede foarte prietenoase.

În altă parte a parcului o fântână arteziană, prin apa care țâșnește la înălțime, creează un frumos decor și răcorește spațiul înconjurător.

În apropierea ei se află stejarul lui Avram Iancu, vechi de aproape 600 de ani, declarat monument al naturii. Sub el au avut loc tratativele dintre Mihai Apafi II, ultimul Principe al Transilvaniei, și Generalul Caraffa, privind condițiile trecerii Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar (1687). Copacul poartă numele lui Avram Iancu deoarece acesta, împreună cu Al Papiu-Ilarian, au fost cei care, în aprilie 1848, au formulat ideile desființării iobăgiei și egalizarea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania și pentru că spre sfârșitul vieții, vizitând frecvent Blajul, el se odihnea adesea sub umbra copacului.

Multe dintre instituțiile din Blaj poartă azi numele celor mai importanți participanți la Revoluția de la 1848. Un exemplu este Grupul Școlar „Timotei Cipariu” numit după clericul greco-catolic, istoric, lingvist, membru fondator al Academiei Române, considerat „părintele filologiei române”, cel care a publicat la Blaj prima gramatică românească.

Orașul este renumit pentru locul unde a avut loc Marea Adunare de la Blaj. Pentru a ajunge pe câmpul, azi amenajat ca „monument istoric”, pe artera principală a orașului trebuie să ne îndreptăm spre nord apoi pe o străduță laterală spre est.

Pe câmpul, numit atunci „Râtul Grecilor”, azi Câmpia Libertății, în zilele de  15-17 mai 1848 s-au adunat peste 35.000 de oameni, majoritatea țărani, care au revendicat abolirea dijmei, clăcii, iobăgiei, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, formarea unei gărzi naționale, de școli în limba română, etc., tot ce îi aducea pe picior de egalitate cu celelalte nații ale imperiului.

bustul lui Axente Sever (1821-1906)- unul dintre conducătorii revoluției

De asemenea s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria pe care, însă, Dieta de la Cluj a votat-o pozitiv.

Au urmat alte adunări pe acea câmpie. În una dintre ele (septembrie 1848) s-a cerut Comitetului permanent de la Sibiu să aprobe înarmarea satelor.

Un an mai târziu, datorită neînțelegerilor dintre revoluționarii români și conducătorii Revoluției Maghiare, a izbucnit un război civil care a fost oprit prin intervenția rușilor, cerută de la Viena. 

Pe câmpie a existat Piatra Libertății care a fost distrusă în 1908. Din ea se păstrează un fragment în Muzeul din Blaj.

Locul de comemorare, Câmpia Libertății, azi întins pe un hectar, este amenajat cu alei și plăci inscripționate cu date istorice despre evenimentele care s-au desfășurat acolo.

În secolul XIX dezvoltarea orașului a crescut și datorită construirii liniei de cale ferată Teiuş-Mediaş, de către Societatea Căilor Ferate Ungare de Est, care avea oprire în Blaj. Pentru aceasta s-a construit Gara Blaj, inaugurată în 1872.

Pe lângă cultele religioase greco-catolic și ortodox, în localitate au apărut reformații care în 1880 au construit propria Biserica Reformată.

Azi, la Blaj, pe lângă Episcopia Bisericii Române Unite cu Roma își are sediul și Arhiepiscopia Ortodoxă de Făgăraș și Alba Iulia.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. M. Mc. Gheorghe”(1935)

Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1991-2010, în stil neobizantin.

În Sfânta Masă păstrează moaștele celor 4 Sfinți Mucenici de la Niculiței, primite în dar de la Episcopul de Tulcea.

La Blaj azi funcționează Colegiul Național „Inocențiu Micu Klein”, al doilea ca mărime din județul Alba. Clădirea, aparținând Bisericii Greco-Catolice, a fost ridicată în 1924 pentru o școală nou creată care cuprindea Liceul de fete „Sf. Ecaterina” și Liceul de băieți „Sf. Vasile cel Mare” (1929-1948). Naționalizată, în decursul timpului a continuat să fie sediul diverselor școli- Școala Normală de fete (1948-1954), Școala Medie Mixtă (1954-1977), Liceul Industrial și Școala Profesională de maiștri și din 1998, în clădirea retrocedată Bisericii Greco-Catolice, actualul Colegiu.

Dacă vizitați orașul Blaj neapărat trebuie să urcați până pe dealul de la marginea localității. Lângă șosea veți găsi Memorialul Mihai Eminescu care aduce aminte de renumitul poet ai cărui strămoși paterni, din calea invaziei otomane, au părăsit Banatul, s-au stabilit la Blaj, unde s-a născut străbunicul poetului (secol XVIII). Următoarea generație s-a mutat în Bucovina, care la acea vreme ținea de Imperiul Habsburgic,  unde s-a născut poetul. Acesta a făcut școala la Cernăuți dar după moartea profesorului preferat, Aron Pumnul, a părăsit școala și, trecând munții, s-a îndreptat spre Blaj dorind să-și dea acolo examenele, pentru a absolvi clasa a 3-a.

De la Târgu Mureș, împreună cu o familie care avea o căruță, s-au îndreptat spre Blaj. Ajungând pe dealul Hula, locul unde azi se află memorialul, au făcut un popas sub un tei bătrân, numit azi Teiul lui Eminescu. Deși nu a putut să-și promoveze examenele, Eminescu a rămas la Blaj timp de 4 luni, găzduit în seminarul teologic, când a intrat în contact cu diferitele personalități culturale. Apoi s-a îndreptat spre Sibiu unde frații săi mai mari învățau în școlile românești.

Drumul de la tei până pe Dealul Viilor durează doar câteva minute. Inițial pe acel loc a fost ridicată „Crucea lui Bob” în semn de recunoaștere față de Episcopul care i-a ajutat cu merinde, gratis, în timp de mare secetă și foamete (1821). În 1848 moții, în frunte cu Avram Iancu, sosind la Blaj, s-au cantonat lângă cruce și din acest motiv de atunci a fost numită Crucea lui Avram Iancu.

În 1908 crucea a fost distrusă, o dată cu Piatra Libertății de pe câmpie. Ruptă în trei bucăți, a fost reparată și pusă înapoi pe deal unde a stat până în anul 2003 când a fost mutată în curtea muzeului din Blaj. Tot pe deal în 1958 a fost ridicat un obelisc din piatră roșie pe care a fost postată o placă de marmură inscripționată cu  datele Marii Adunări, în amintirea țăranilor participanți.

În prezent pe Dealul Viilor se află un monument în formă de T (Transilvania) pe care este aşezată statuia lui Avram Iancu (1996).

La revedere Blaj !

Citește și Orașul Târnăveni, județul Mureș

Excursie în munții Apuseni-ziua 2- două peșteri și Stâna de Vale

A doua zi din excursia în munții Apuseni doream să vizităm două peșteri. Am avut noroc de o zi senină.

La pensiune am mai tras de timp deoarece în acea zi urma să ne întoarcem acasă.

Liniștea înconjurătoare, peisajul montan, sigur ne vor lipsi în orașul tumultos.

Majoritatea celor cazați plecaseră deja.

Am savurat cafeaua și vrând, nevrând, trebuia să părăsim și noi pensiunea.

Cum bagajele urma să ni le aducă la parcare proprietarul pensiunii am pornit pe jos cei 2 kilometri.

De la cabanele aflate lângă parcare am urmat un drum pietruit prin pădure.

După 10 minute am ajuns la intrarea în Peștera Ghețarul de la Scărișoara, județul Alba 

După ce am vizitat peștera ne-am întors la mașină. O ultimă privire asupra superbei zone și…la drum.

Am urmat drumul spre Gârda Seacă apoi la cătunul Casa de Piatră, ultima localitate la granița cu județul Bihor. 11 kilometri de drum neasfaltat, cu unele zone mai dificile, l-am parcurs în 45 minute.

Muzeu Etnografic „Casa de Piatră”

Am continuat pe jos drumul spre nord. În zonă se aflau mai multe peșteri așa că am fost atenți la indicatoare. Am părăsit drumul și prin pădure am început un urcuș destul de solicitant spre baza platoului Vârtop unde am vizitat Peștera Ghețarul de la Vârtop.

Urma să ne întoarcem acasă, la Arad, așa că din cătunul Piatra de Casă ne-am întors la Gârda Seacă, am parcurs drumul spre Arieșeni, peste munte în județul Bihor, același drum pe care îl urmasem cu o zi înainte. Deoarece mai aveam timp,  în apropiere de Beiuș am urmat un drum spre est până la stațiunea Stâna de Vale, localitate la granița cu județul Cluj, în total aproximativ 110 kilometri pe care i-am parcurs în două ore și jumătate.

Zona din Masivul Vlădeasa în care se află azi stațiunea, prin frumusețea ei  a fost remarcată în 1879 de un episcop care și-a dorit să construiască acolo un stabiliment pentru cură balneară.

În decursul anilor au fost ridicate Hotelul Siberia (1883), restaurantul Elisabeta (1884), vile, o capelă (1886) și în 1890 a fost inaugurată Stâna de Vale. Toate acele construcții în timp au dispărut.

Stațiune climaterică din 1928, vara nu este foarte populată cu turiști, vremea fiind foarte schimbătoare. De altfel stațiunea este considerată ca fiind polul precipitațiilor din România. În sezonul estival este vizitată frecvent pentru doritorii de apă naturală plată, necarbogazoasă, care își fac provizii pentru acasă din Izvorul Minunilor.

În timpul primei stațiuni create (1886) Izvorul Minunilor a fost utilizat pentru alimentarea „duşului mare” numit şi „scalda rece”. Ulterior, după multe cercetări ale calității apei (1980-1982) izvorul a fost omologat în 1984 ca sursă de apă potabilă.

Mânăstirea Stâna de Vale

Și gata excursia noastră. Relaxare în sânul naturii… precis vor urma și altele.

Peștera Ghețarul de la Vârtop

Peștera Ghețarul de la Vârtop este situată în nord-vestul județului Alba, în Parcul Natural Apuseni. Pentru a ajunge la ea de la Gârda de Sus se urmează un drum neasfaltat care trece prin Gârda Seacă apoi în cătunul Casa de Piatră. De acolo se continuă pe jos, după indicatoarele aflate în zonă, la început pe un drum forestier apoi un urcuș prin pădure de aproximativ 45 minute pentru cei neantrenați.

Deși cunoscută de localnici, Peștera Ghețarul de la Vârtop a fost menționată pentru prima dată în lucrările științifice abia în 1955. Doi ani mai târziu a fost declarată monument al naturii, când intrarea a fost închisă cu o poartă pentru a nu putea fi accesată decât de cei din domeniu. În peșteră a fost depistată cea mai veche urmă a omului de Neanderthal din România.

Începând din anul 2010 peștera a fost deschisă publicului. A fost „amenajată” în sensul că nu se poate intra decât cu un ghid autorizat căruia i-am semnat o declarație pe proprie răspundere contra accidentelor și am plătit biletul de intrare. Ghidul ne-a împărțit lanterne și cam asta a fost toată amenajarea, ceea ce într-un fel mă bucura. Peștera, nu prea cunoscută, a rămas neatinsă de unii turiști vandali.

În interior temperatura se menține de aproximativ 10 grade așa că ne-am echipat mai gros și am intrat prin portalul înalt de 5 metri și lat de 15 metri.

Apoi am coborât prin grohotișul lunecos și am urmat niște coridoare foarte înguste.

Deja se vedeau urme de gheață pe pereți. Din păcate pozele mele, neavând un aparat foarte sofisticat și folosind doar lanternele, au ieșit, mă rog…așa cum au ieșit. Imaginile mi-au rămas întipărite în memorie.

Am intrat în Sala Ghețarului, sală lungă de 70 metri unde se afla un bloc de gheață de aproximativ 1.600 metri cubi cu diferite forme. Deoarece se formează din apa provenită prin topirea zăpezii care intră prin crăpăturile tavanului peșterii,  în funcție de anotimp avea altă înfățișare, cel mai spectaculoase putând fi văzute în lunile martie-aprilie.

De acolo printr-o galerie foarte joasă și îngustă am trecut în Sala Domului pe tavanul căreia se aflau mai multe formațiuni ca niște franjuri (draperii).

A urmat Sala Minunilor în care am văzut numeroase stalactite și stalagmite, gururi, etc.

Printre formațiunile aflate acolo, având grijă să nu le atingem, am urcat spre ultima sală.

În Sala Mare, lungă de 100 metri, se aflau cele mai multe formațiuni din peșteră, formate prin depunere calcitică- stalagmite, stalactite, coloane, coralite, baldachine, draperii, etc.

Înfrigurată, dar foarte mulțumită de cele văzute, am părăsit peștera și pe același drum m-am întors la mașină.

 

Alba Iulia, județul Alba

De la Teiuș ne-am îndreptat spre Alba-Iulia, municipiul județului Alba, un oraș situat pe albia râului Mureș înconjurat de dealuri și munții Metaliferi în partea de vest. Am intrat în localitatea Bărăbanț, componentă a orașului Alba-Iulia, pentru a vedea Biserica catolică veche din 1302.

Alba Iulia este datată din timpul ocupației romane ca Apulum, capitala provinciei Dacia Apulensis și sediul Legiunii a III-a Gemina (106). În jurul anului 830 a făcut parte dintr-un ducat bulgar și a purtat numele de Bălgrad însemnând Castelul alb. În a doua jumătate a secolului X a fost capitala ducatului maghiar din Transilvania condus de  Gyula sau Ștefan I după ce s-a botezat catolic. După ce a fost distrusă de invazia tătară (1241-1242), sub Ioan Hunyadi, voievodul Translivaniei, cetatea a fost fortificată pentru apărare împotriva otomanilor (1442) iar după împărțirea Regatului Ungariei (154o) a fost sediul principilor Transilvaniei.

După victoria de la Șelimbăr, voievodul Țării Românești Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia și a devenit voievod al Transilvaniei, a unit cele trei principate, Țara Românească, Moldova, Ardealul și orașul a devenit capitală. În 1601 Mihai Viteazul a fost ucis, uniunea principatelor s-a destrămat, iar Alba Iulia a devenit parte a Imperiului Habsburgic (1690), s-a numit Gyula Fehérvár, ulterior Karlsburg (1715) și din secolul XVIII numele actual. În 1687 prin Tratatul de la Blaj a fost cedată pentru încartiruirea armatelor austriece care luptau împotriva otomanilor. În 1785 Horia, Cloșca și Crișan, conducătorii rebeliunii țărănești din Transilvania, au fost executați la Alba Iulia.

Primăria Alba Iulia

În 1918, după Primul Război Mondial, Adunarea Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria a proclamat la Alba Iulia Uniunea Transilvaniei cu Regatul României, la care au aderat după un an și sașii din Transilvania apoi Ferdinand I al României a fost încoronat simbolic ca rege al României (1922). De la începutul secolului XIX orașul a devenit important și prin deschiderea gării de cale ferată.

Cetatea Alba Carolina a fost construită în timpul împăratului Habsburg Carol al VI-lea (1716-1738) de doi arhitecți elvețieni care au dărâmat vechiul oraș medieval și l-au mutat în estul cetății (actualul oraș de jos), păstrând cele două bastioane din secolul XVII. Au transformat cetatea într-o  fortăreață în stil Vauban folosindu-se de munca a 20.000 de iobagi.

Cetatea, sub formă de stea, prezenta 3 linii de fortificații, raveline, 7 bastioane- Sfântul Carol VI (1715),  Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Capistrano, Sfânta Elisabeta, a Trinitarienilor (cel mai mare) contragărzi prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, tunele cu metereze pentru trageri, încăperi pentru trupe, depozit, grajduri, terase pentru artilerie.

Bastionul Trinitarienilor

Era prevăzută cu 6 porți, 3 spre est și 3 spre vest, ultimele făcând legătura cu terenurile de instrucție. Unele porțiuni au fost terminate treptat (1747, 1812, 1849).

Am intrat în cetate prin Piața Tricolorului, situată în partea de vest, spre Catedrala Episcopală Ortodoxă „Sfânta Treime”, Catedrala Încoronării.

Clădirea în stil bizantin cu elemente populare românești a fost construită între anii 1921-1922 cu sprijinul Casei Regale a României. Azi ea include colecția muzeală a Arhiepiscopiei Ortodoxe și o Biserică de lemn ridicată pe ruinele Catedralei din 1597.

În curtea ei au fost încoronați Regele Ferdinand I și Regina Maria (1922).

În 1948 s-a organizat o ceremonie în care preoții greco-catolici au depus jurământul de credință Patriarhului ortodox, Biserica Română Unită cu Roma fiind interzisă. Tot atunci biserica a primit denumirea de „Catedrala Reîntregirii Bisericii ortodoxe Române”.

Din 1975 este Catedrala Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia.

Perimetrul catedralei era bine delimitat prin ziduri în afara cărora am ieșit.

Vis a vis de zidurile Catedralei ortodoxe se afla Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail” și Arhiepiscopia romano-catolică care a fost înființată după ce Ștefan I a trecut la catolicism.

Construcția catedralei a început în secolul XI dar a fost distrusă de invazia tătară din 1242. Actuala catedrală a fost ridicată între anii 1247-1291 în stil romanic cu elemente baroce, gotice și renascentiste.

A servit Episcopiei Transilvaniei apoi Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia.

În 1442, în timpul domniei voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara (Ioan Hunyadi), a fost extinsă.

În interior se aflau sarcofagele lui Iancu de Hunedoara, fiul său Ladislau de Hunedoara, Ioan Sigismund (Zápolya) și soția sa Isabella Jagiellon.

Am urmat artera principală (strada Mihai Viteazul) care era organizată în scop turistic având în vedere că în cetate se desfășoară numeroase spectacole, evenimente, festivaluri, reuniuni, etc.

În spatele Catedralei romano-catolice se deschidea o piață în mijlocul căreia se afla statuia lui Mihai Viteazul călare pe un cal, cu sceptrul în mână, dezvelită în 1968.

Clădirea galbenă din spatele ei era fostul Palat Voievodal sau Palatul Principilor Ardealului. Clădirea a fost construită în secolul XV, în stil gotic, renascentist și baroc, ca sediu pentru clericii catolici care se ocupau de actele bisericii. Din secolul XVI a devenit reședința principilor Transilvaniei și a domnitorului Mihai Viteazul între 1599-1600. A fost grav avariată în invaziile turcilor și tătarilor (1658, 1662), sub Imperiul Habsburgic transformată în cazarmă de artilerie și arsenal (secolul XVIII) și din 1918 sediul Comenduirii Regimentului 21 infanterie.

La capătul străzii se afla Poarta III. Era împodobită cu statui și scene de bătălie din războaiele austro-turce, ca de altfel toate porțile cetății.

Pe partea de intrare, la mijloc se afla sculptat un vultur bicefal, stema Imperiului Habsburgic.

Am ieșit, traversând un pod de lemn, pe o terasă în mijlocul căreia se afla Obeliscul Horia, Cloșca și Crișan care a fost dezvelit în 1937.

De pe platou am admirat panorama orașului.

Spre stânga cobora un drum care trecea printre 4 stâlpi din piatră pe care se aflau statui de atlanți și lei,  Poarta II.

La Poarta I se termina cetatea și începeau construcțiile orașului.

Ne-am întors pe strada Mihai Viteazul unde pe dreapta se deschidea Piața Cetății.

În fundal se afla Universitatea „1 Decembrie 1918”, în fostul Palat Apor,  lângă care era Muzeum Pricipia inaugurat în 2015. Palatul, în stil renascentist, a fost ridicat împreună cu clădirea Bibliotecii Bathyaneum, acesta pe locul unei Mânăstiri a Trinitarienilor pentru contele Ștefan Apor (1670-1690) În secolul XIII palatul a fost decorat în stil baroc și a fost reședința prințului Steinville, conducătorul armatei austriece  iar în 1780 a fost amenajată biblioteca. Sub regimul comunist clădirea a fost abandonată până în 1991 când a fost amenajată Universitatea ce poartă numele Marii Uniri și în 2007 clădirea renovată. De fapt în Alba Iulia existase o academie între anii 1613-1629 înființată de prințul Gábor Bethlen. În Universitate funcționează cinci facultăți cu departamentele lor- Istorie și filologie, Științe Economice, Științe și inginerie, Drept și Științe Sociale, Teologie ortodoxă.

În Piața Cetății se afla Monumentul Custozza ridicat în memoria celor căzuți în timpul războiului austro-italian (1866).

Am ocolit clădirile și am ieșit din piață pe strada Muzeului unde se aflau două clădiri istorice importante din cadrul  Muzeului Național al Unirii inaugurat în 1929. Muzeul de istorie, arheologie și etnografie a fost inaugurat în 1888 cu sediul într-o locație. După Marea Unire (1918) a funcționat în cadrul Catedralei ortodoxe și din 1967 până azi în clădirea Babilon. Muzeul deține mari colecții de piese preistorice, medievale, romane, numismatică, peste 130.000 de lucrări de ară, obiecte de științe naturale și cărți.

În fața lui era o mulțime de oameni care urmăreau spectacolul de teatru în aer liber care era în curs de desfășurare.

A doua clădire, Sala Unirii, se afla vis a vis. Ea a fost amenajată după Marea Unire (1918) între anii 1921-1922 într-o clădire în care a funcționat  un Cazinou Militar (1895). Intrarea, sub forma unui arc de triumf, avea central o inscripție cu datele importante ale unirii iar pe cele două laterale picturi ale Regelui Ferdinand I și Reginei Maria.

În Sala Unirii a avut loc mitingul celor 1228 de delegați români din Transilvania și s-a elaborat Declarația de Unire a Transilvaniei cu România. În muzeu se păstrează scrisorile lui Avram Iancu ce conțin documentele Unirii din 1918, eșarfele tricolore purtate de delegați, manuscrisul cuvântării lui Vasile Goldiș în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și piese despre Revoluția din 1848. Clădirea a fost restaurată în 1994.

Încărcate de istoria neamului ne-am întors spre zona amenajată cu vânzare de produse. O cafea era bine-venită înainte de a pleca la drum.

Am ieșit pe lângă Catedrala romano-catolică, prin Poarta IV.

De pe podul de lemn am aruncat o ultimă privire spre semețele clădiri ale cetății.

Au urmat poarta V, poarta VI și vizita cetății s-a încheiat.

Îmbarcarea și la drum !

Citește și Orașul Sebeș, județul Alba

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Te la Teiuș până la Mânăstirea Râmeț am rulat 18 km. Mânăstirea ortodoxă era situată în munții Trascău, pe valea râului Geoagiu, așa numita „Valea Mânăstirii”.

Ansamblul era format din două biserici, chiliile măicuțelor și anexele gospodărești. Am pătruns în curtea mânăstirii și prima pe care am vizitat-o a fost Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”,  în folclor numită și Catedrala Munților Apuseni.

A fost construită în 1982, decorată interior (1990-1992) și sfințită în 1992.

Am ocolit biserica pe lângă chillile măicuțelor.

Am urcat printre multiplele ronduri cu flori. Liniștea care ne înconjura era minunată. Eram printre foarte puținii vizitatori în acel moment.

Ne-am îndreptat spre biserica veche, ridicată în 1214, una dintre puținele care au supraviețuit din acel secol, demonstrată de  multiplele straturi de picturi din interior, cele mai vechi datând din 1300.

Biserica „Nașterii Precistei” și „Izvorul Tămăduirii” a funcționat și a fost protejată de Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare, Mihai Viteazu care a și refăcut-o.

În anii 1761 și 1762 toate mânăstirile din Transilvania au fost dărâmate la ordinul Generalului armatei austriece Adolf Bukow. Refăcută, în timpul Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan (1785) a fost din nou distrusă.

Din nou refăcută (1792), în decursul timpului s-a deschis o școală bisericească pentru preoți și cantori, apoi s-au ridicat alte clădiri și din 1932 a devenit mânăstire în care din 1955 au trăit măicuțe.

În 1959 comuniștii au desființat mânăstirea, au transformat-o în centru turistic (1960) dar măicuțele au funcționat din 1962, pretextând activitatea într-o secție ce producea covoare, până în 1982 când a revenit la statutul de mânăstire. A fost restaurată între anii 1987-1989 și a fost deschis un muzeu cu icoane, obiecte de cult, cărți, piese de etnografie vechi.

De la mânăstire am străbătut drumul lung de 3 kilometri până în satul Cheia.

De o parte clădirile vechi, tradiționale, de cealaltă parte a râului erau construite case de vacanță.

De la Cheia începeau Cheile Râmețului, o rezervație naturală de tip mixt, pe cursul râului Geoagiu care era mărginit de două masive calcaroase din mezozoic, jurasic și înconjurat de păduri, pajiști și fânețe, pe o suprafață de 150 de hectare. De la Cabana Râmeț am străbătut o potecă prin pădure și am ajuns la cursul apei, pe care trebuia să îl urmăm.

Traseul era împărțit în două sectoare. Primul urma firul apei apoi se continua drumul prin apa care ajungea în unele locuri până la brâu.

Pe cursul apei era o aglomerare de grohotișuri și blocuri foarte alunecoase pe care trebuia să le trecem.

În versanții laterali se găseau portaluri, peșteri, doline. Am văzut și noi o cavitate  în munte și a trebuit obligatoriu să ne cățărăm până la ea.

Din păcate nu eram echipate corespunzător așa că am mers cu grijă, sărind bolovanii alunecoși, în unele locuri ajutându-ne de scări metalice și lanțuri.

Ne-am oprit la locul de unde începea a doua porțiune a traseului. Părere de rău…Ce să-i faci dacă nu te-ai echipat pentru așa traseu?

Deci cale întoarsă pentru a părăsi așa minunăție de loc, dar cu promisiunea revenirii.

Citește și Alba Iulia, județul Alba

 

 

Aiud și Teiuș, județul Alba

De la Rimetea, după 26 km am ajuns la Aiud, o localitate din județul Alba ce datează din 1293 și poartă numele Sfântului  Egidiu (Saint Gilles), un sfânt din evul mediu. În acea perioadă populația era majoritar germană- sași. În timpul reformei protestante mulți dintre aceștia au trecut la calvinism, treptat au adoptat limba și cultura maghiară și orașul a devenit unul dintre principalele centre culturale și de învățământ calvine din Transilvania.

Am parcat în centrul localității lângă clădirile în care se aflau Colegiul Național Bethlen Gabor și Muzeul de Științele Naturii, în apropierea Primăriei orașului. Colegiul a fost fondat în Alba Iulia (1622) de către principele de Transilvania căruia îi poartă numele. În 1658, distrus de invazia turco-tătară, s-a mutat la Cluj și în 1662 la Aiud. Devastat de armata austriacă (1704), a fost reconstruit cu ajutor financiar din Anglia (1711). Clădirile au supraviețuit până în prezent deși interiorul a fost devastat de revoluționarii români (1849). Până în 1859 în colegiu au funcționat trei facultăți-filologie, drept, teologie și o școală normală. Facultățile mutându-se la Cluj colegiul a funcționat ca gimnaziu superior, din 1976 ca liceu industrial cu predare în română și maghiară, în 1990 din nou liceu teoretic și din 1993 Colegiu Național. Lângă el se afla Muzeul de Științe Naturale, înființat în 1796, care funcționa în fostul Palat voievodal Bethlen construit între anii 1612-1629.

Vis a vis se înălța Cetatea Aiudului. Aceasta a fost ridicată în două faze pe locul unei așezări daco-romane din secolul III. În secolul XIV s-a construit o biserică fortificată apoi în secolele XVI-XVII restul cetății, ocupând  o suprafață totală de 3.500 metri pătrați.

Zidurile de apărare au fost extinse și s-au construit 9 turnuri care au fost numite după breslele meșteșugărești din zonă: turnul măcelarilor (sec. XIV), turnul croitorilor, turnul blănarilor, turnul olarilor (sec. XIV), turnul dogarilor, turnul cizmarilor din secolul XVIII, fost turn al lăcătușilor care a fost distrus în 1706 și refăcut de breasla cizmarilor în 1734, turnul fierarilor (sec. XVIII), turnul Kalendas pentru breasla frânghierilor, ulterior donat asociației „Kalendas” sau „Sfântul Spirit” și turnul Porții (sec. XIV) prin care se făcea accesul în cetate.

Până la sfârșitul secolului XVIII șanțul cu apă care înconjura cetatea a fost utilizat. Pentru a intra, se trecea un pod de lemn mobil, ce se termina la poarta aflată în porțiunea inferioară a turnului Porții.

Am ocolit cetatea trecând pe lângă clădirea în care funcționa Detașamentul de pompieri Aiud.

În cetate de găseau două biserici pe care doream să le vizităm.

Am intrat pe lângă Biserica Evanghelică (luterană), situată lateral, spre Biserica Reformată (calvină), ambele situate în interiorul zidurilor cetății.

Biserica reformată a fost construită în secolele XV-XVI, în stil gotic, cu un turn înalt care era vizibil de la depărtare.

Am avut norocul să putem intra. Se oficia slujba. Am rămas dezamăgite de interiorul sobru, în stil baroc, care era foarte deteriorat. Oare de ce nu s-a restaurat și el o dată cu exteriorul ?

Am înconjurat  biserica pe lângă zidul de apărare în dreptul turnului măcelarilor.

În spatele ei, în vestul turnului Porții, se afla clădirea în care funcționa Muzeul de Istorie Aiud. Spre interiorul cetății, în fața zidului clădirii era postat bustul unei doamne,  Miksa Zsuzsanna, care a donat o sumă considerabilă la fondarea Asociației de Cultură Maghiară din Transilvania (1885).

Tot în acea zonă se afla o placă datată cu cifre romane (1869), decorată cu niște ornamente despre care nu am putut afla ce reprezentau.

În sud-estul cetății, în piața Cuza Vodă, am văzut Catedrala ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”.

A fost construită după unirea Transilvaniei cu România (1918), în stil neo bizantin, începând cu 1927. Inițial a purtat hramul Arhanghelilor Mihail și Gavril (1938-1957), ulterior a celor trei Sfinți Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan.

A fost restaurată în 1974 când interiorul a fost decorat cu picturi și sculpturi.

Am ocolit catedrala și am parcurs o stradă scurtă până la râul Aiud care, în acea zonă, era traversat de un pod.

Pe cealaltă parte a râului se afla o clădire ce îmbina stiluri arhitectonice diferite, în care funcționa Colegiul Tehnic Aiud. Între 1885-1887 familia Rakoczy a construit un palat care ulterior a fost extins (1898-1901). Între 1901-1929 a funcționat ca sediu al prefecturii Alba de Jos. În timpul celor două războaie mondiale a devenit un punct strategic și clădirea a fost transformată în cazarmă militară (1929-1967). În Aiud, fiind bine dezvoltată industria metalurgică, în 1967 s-a înființat o școală de profil, actualul Colegiu Tehnic.

Ne-am întors la parcare pentru a ne continua drumul.

După 13 kilometri am ajuns la Teiuș, o localitate atestată din anul 1290. S-a dezvoltat ca un renumit târg de vite (1603), sub domnia regelui Matei Corvin (1458-1490) a devenit oraș pentru o scurtă perioadă, apoi a redevenit localitate rurală. „Societatea căilor ferate ungare de est” a construit în Teiuș o gară și în 1871 a fost dată în funcțiune linia de cale ferată Teiuș-Alba Iulia. Pe parcursul anilor localitatea a devenit un important nod de cale ferată. Între 1918-1950 orașul a fost reședința unității administrative Plasa Teiuș.  Din 1994 este clasificat ca oraș.

Am parcat lângă Biserica ortodoxă „Sfânta Treime” (1925-1927) situată în centrul localității. A fost construită  în stil bizantin (1926), la un an după prima biserică ortodoxă ridicată în 1925, Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”.

Am avut norocul să putem vizita interiorul. Era deschisă deoarece se oficia o slujbă de nuntă.

Biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae”  a funcționat imediat după ce a fost construită. Decorațiile interioare, mobilierul, au fost adăugate în decursul timpului (1938, 1940, 1955-1956). Între anii 2005-2006 s-au efectuat reparații capitale.

Am trecut printr-un părculeț situat în spatele primei biserici unde, într-o porțiune,  se afla o fântână arteziană și era amenajat un loc de joacă. În altă porțiune era postată o troiță.

Ne-am îndreptat spre cea mai veche biserică din Teiuș, Biserica reformată (calvină). Era situată, parcă ascunsă între case. Accesul în curtea bisericii se făcea printr-o poartă veche din lemn care era închisă.

A fost construită în stil romanic cu elemente de gotic timpuriu și a fost terminată în 1379. În decursul timpului a fost de mai multe ori avariată, în timpul campaniilor turcești (1442), a atacurilor armatelor austriece ale generalului Basta (1603), în multiplele raiduri turco-tătare (1658-1662) apoi reconstruită la începutul secolului XVIII când porțiunile grav avariate au fost demolate. În aceeași perioadă a fost decorat și interiorul, ulterior restaurat în 1969.

Citește și Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

 

 

 

Mânăstirea Lupșa și Rimetea, județul Alba

La 13 km de la Câmpeni, în județul Alba, pe marginea șoselei ce urma râul Arieș, se afla Mânăstirea Lupșa „Înălțarea Sfintei Cruci”.

În 1421, pe teritoriul moșiei cnejilor Cândea, a fost ridicată în satul Lupșa o Biserică din piatră „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și în 1429, în cadrul mânăstirii, o Biserică din lemn „Sfântul Ierarh Nicolae”, ultima refăcută în 1694. În secolul XVIII mânăstirea s-a închis și din 1832 biserica de lemn a intrat în posesia preoților greco-catolici. A revenit la ortodoxie în 1948.

Biserica de lemn este cea mai veche dintre cele păstrate în Transilvania.

În 1975, în zonă s-au deschis unități miniere, astfel localitatea s-a extins pentru muncitorii mutați acolo. Mânăstirea a primit hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”, s-au efectuat lucrări de restaurare (1975-1978) și în ea s-au mutat monarhi de la Mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus (1994).

Din 1995 s-au construit chilii, gardul de piatră, turnul clopotniță, clădirea Stăreției, lângă ea un Paraclis cu hramul „Adormirea Maicii Domnului și Cuviosul Siluan Athonitul” și altarul de vară cu hramul „Înălțarea Sfintei cruci” (2015).

După o mică porțiune de drum ce trecea prin județul Cluj, am reintrat în județul Alba și ne-am îndreptat spre localitatea Rimetea. În drum am vizitat 2 mânăstiri ce aparțineau de localitate, situate aproape una lângă cealaltă, construite în aceeași perioadă, 1998-2000.  În Valea Albă am văzut prima dintre ele, construită în stil neo-bizantin. Mânăstirea Rimetea „Soborul Sfinților arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” era situată în stânga șoselei, ascunsă de vegetație. Am înaintat spre biserică pe o alee pietruită situată între două șiruri de brazi pitici.

Mânăstirea era unică datorită maicilor care aveau terminate studii superioare, unele dintre ele chiar două facultăți. Chiliile acestora se aflau lateral de biserică.

Am avut norocul să găsim ușa biserici deschisă. În general, fără înțeles pentru mine, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în timpul slujbei. Explicația era simplă. Biserica fiind nouă, deși funcțională, în interior existau schele și se efectuau lucrări de amenajare.

Ne-am deplasat pe jos spre a doua mânăstire care se găsea la distanță de nici un kilometru. Mânăstirea „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” era situată pe o pajiște și am remarcat-o imediat, fiind zugrăvită portocaliu. Lângă ea se găsea clădirea cu chiliile și peste drum o clădire destinată cazării pelerinilor.

Biserica avea formă de treflă și, așa cum credeam, era închisă.

În cei cinci kilometri pe care îi mai aveam de făcut, pe marginea șoselei erau mai multe pensiuni, fapt ce m-a bucurat, văzând că turismul rural înflorea în zonă.

Localitatea Rimetea (Torockó–Eisenmarkt) a existat din evul mediu și până în 1876 a făcut parte din Scaunul Secuiesc al Arieșului (Aranyosszék). În 1289  regele Austro-Ungariei, Laszlo IV, a donat teritoriul secuilor din zonă drept răsplată pentru reușitele în lupta tătarilor și cumanilor. Astfel s-a creat Scaunul Secuiesc, o unitate administrativ-teritorială cu centrul administrativ la Vințu de Sus. Localitatea era situată în depresiunea munților Trascău și străbătutră de râul Rimetea.

Zona fiind bogată în zăcăminte de minereu de fier, în secolul XIII localitatea a fost colonizată cu muncitori austrieci care, în timp, au fost asimilați de populația maghiară. Extracția și producerea de obiecte agricole din fier s-a dezvoltat astfel, în 1666, Rimetea a devenit oraș. În 1716 existau 16 cuptoare de topit minereu și 16 ciocane hidraulice, localitatea fiind principalul producător de obiecte agricole din Regatul Ungariei.

O dată cu epuizarea zăcămintelor, în secolul XIX localitatea a revenit la statutul de comună. Din 1996 a început derularea unui proiect de conservare a clădirilor, de către Fundația Transylvania Trust, cu ajutor financiar din Budapesta.

În 1999 a fost singura din țară care a fost premiată pentru conservarea patrimoniului cultural de către Comisia Europeană.

În centru se afla clădirea Primăriei Rimetea în care își avea sediul Consiliul Local Rimetea și într-o porțiune funcționa, din 1952, Muzeul Etnografic. Colecția muzeului a fost adunată de localnici pentru a expune vechile ocupații ca mineritul, metalurgia, prelucrarea lemnului precum și portul tradițional specific, piese de mobilier, obiecte artizanale. A ajuns la 11.000 de piese care erau etalate în 5 încăperi.

Despărțind două artere de circulație, era postată Biserica ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolae”, construită între anii 1936-1939, în stil neo-bizantin.

Tot în centrul localității se afla Biserica unitariană construită în jurul anului 1800, în stil baroc târziu și deschisă în 1802. Era împrejmuită de un zid de apărare și o porțiune cu case de locuit, în spatele cărora se ridica turnul cu ceas al bisericii.

Printr-o portiță de lemn am intrat în spațiul îngust ce înconjura biserica.

În interiorul solemn doar bolțile erau decorate cu stucaturi rococo. Din loc în loc era decorată cu broderii cu motive populare specifice zonei.

Întreaga încăpere era ocupată de băncile pentru enoriași pe care se aflau cărți de rugăciune.

Pe unul dintre pereți era agățat steagul Ungariei, pe altul trona orga datată din 1821.

Am ieșit și ne-am așezat la una din mesele terasei situată în centrul comunei. În timp ce ne consumam ceaiul savuram priveliștea minunată din fața noastră-casele frumos restaurate deasupra cărora, în depărtare, se înălța semeț Piatra Secuiului.

Citește și Aiud și Teiuș, județul Alba