Dorind să vizitez și stațiunea Slănic Moldova, jud. Bacău, de la Salina Târgu Ocna am parcurs 18 kilometri sud-vest. Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1757, când făcea parte din moşia domnitorului Constantin Cehan Racoviță, fiul domnitorului Mihai Racoviță. În acea perioadă era locuită majoritar de ceangăi, maghiari romano-catolici care, pentru a lucra în ocnele de sare din zonă, au trecut munții și s-au așezat acolo, ajungând până la Gura Slănicului.
Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1943)
La începutul secolului XIX moșia a fost donată Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi care a dat-o în arendă boierului, cămăraș de ocnă, Mihalache Spiridon. Pe teritoriul împădurit boierul a descoperit 5 izvoare cu apă minerală (1801), ulterior primul izvor descoperit primind numele său, izvorul nr. 1 „Mihail”. Apele fiind tămăduitoare, i-a mers rapid vestea.
Pentru a putea fi accesate, s-a creat o cărare. Apoi, primind aprobarea Domnitorului Scarlat Callimachi, a adus din ocne rufetași (1808). Aceștia au tăiat o porțiune din pădure, au amenajat băi (feredeie), au construit 2 case din lemn și o Biserică de lemn (1810-1816).
Numărul vizitatorilor crescând, s-au construit alte case și în final s-a creat stațiunea Feredeiele Slănicului.
În acea perioadă în zonă s-au așezat țărani veniți de pe valea Oituzului și s-au creat satele Cerdac și Satul Nou.
Satul Nou, comuna Pârgărești- Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail” (1925)
Stațiunea a devenit renumită pe plan internațional mai ales după ce apele izvoarelor 1,3,4 au obținut medalia de argint la Expoziţia internaţionalã de balneologie de la Frankfurt pe Main (1881) și medalia de aur la Expoziţia din Viena (1833).
Până în 1851 s-au mai descoperit izvoarele 6 și 7. Stațiunea s-a extins după ce, prin legea dată, terenurile înconjurătoare au putut fi cumpărate cu condiția ca pe ele să se construiască vile (1884), apoi vechea așezare a fost mutată la periferia stațiunii și în perioada 1887-1912 s-au construit mai multe hoteluri.
Pe locul unde au locuit muncitorii s-a amenajat un parc și în apropierea lui o seră.
Pârâul Slănic a fost îndiguit și peste el s-au construit poduri. S-au captat izvoarele, s-a construit o fântână cu apă potabilă și s-a înființat o uzină electrică. Au fost aduși specialiști străini care, prin tehnică nouă, au modernizat pavilioanele de tratament.
În 1888 a fost dată în folosință linia de cale ferată Adjud-Târgu Ocna, cu stație în stațiune și în 1890 s-a construit șoseaua Târgu Ocna- Slănic Moldova.
În 1895 a fost construit un Cazinou, cu săli de teatru și concert, saloane pentru jocuri și un salon în care aveau loc baluri.
Acolo, având doar 8 ani, George Enescu și-a susținut primul concert.
La începutul Primului Război Mondial, înaintând spre a cuceri Moldova, trupele austro-ungare și germane au devastat stațiunea și Comandamentul german s-a cantonat în Hotelul Racoviță (1916-1918). După război stațiunea a început să fie refăcută, parțial Hotelul Racoviță, apoi s-a repus în funcție uzina electrică, s-a amenajat parcul, s-au reconstruit și reparat restul hotelurilor și s-a restaurat cazinoul, dotat cu o sală de muzică și un pavilion restaurant.
A urmat cel de Al Doilea Război Mondial când stațiunea a fost ocupată de germani și până în 1944 Vila Rica a devenit reședința comandantului armatelor germane „Ucraina de Sud”.
Postbelic, după naționalizarea stațiunilor balneare (1948), Slănic Moldova a fost refăcut. S-au construit noi hoteluri, un sanatoriu și o policlinică, s-au modernizat izvoarele și s-a amenajat o mofetă.
După reorganizarea administrativă (1968) orașul a primit numele actual, a fost inclus în județul Bacău și din 1974 a fost declarat stațiune.
Apele sale sunt folosite în tratarea afecțiunilor digestive, urinare, cardio-vasculare, respiratorii, endocrine, ginecologice, reumatismale, prin cure externe și interne.
În acea zi urma să părăsesc județul Bacău și să-mi continui drumul prin județul Covasna. Din Slănic Moldova aveam 2 variante, un drum mai scurt, greu accesibil și unul mai lung, asfaltat. Normal că l-am ales pe al doilea. M-am întors în Târgul Ocna și m-am îndreptat spre sud est. În total 23 kilometri și am ajuns în comuna Oituz, fostă Grozești, unde îmi fixasem 2 obiective.
În localitate a existat o Biserică de lemn (1642), situată pe malul râului Oituz care a fost distrusă în atacurile tătarilor (1700). Apoi a fost construită o Biserică din piatră (1854), la rândul ei distrusă în luptele din Primul Război Mondial (1916). După război a fost ridicată actuala Biserică Romano-Catolică „Preasfânta Treime” (1924), situată pe fostul tranșeu al liniei a 3-a a frontului românesc.
Clădirea, din piatră cioplită, în stil gotic, s-a construit sub indicațiile unui arhitect italian.
Abia după cel de Al Doilea Război Mondial, prin ridicarea turnului înalt de 35 metri, a fost finalizată.
Tot în 1924 la marginea satului, pe dealul Coșna, zonă în care s-a desfășurat cea de a 3-a bătălie de la Oituz, s-a ridicat un monument dedicat celor căzuți în luptele crâncene purtate.
La inițiativa unor generali, s-a constituit Fondul Oituz, din cotizații ale ofițerilor la care s-a adăugat și contribuția familiilor unor cavaleriști decedați. Locul și materialele de construcție au fost donate de soția fostului General Eremia Grigorescu.
Monumentul Eroilor Cavaleriști din Primul Război Mondial este format dintr-un obelisc din piatră, înalt de 5 metri, deasupra căruia tronează un vultur din bronz. La baza lui se află un cavalerist în poziție de atac, un cal și un scut cu stema României, din bronz. În momentul inaugurării (1931) pe fațada principală, în partea superioară, se afla un medalion din bronz reprezentându-i pe Regele Ferdinand I și regina Maria, ca soră de caritate. Pe laterale erau postate plăci comemorative cu numele batalioanelor care au participat la lupte.
În anul 2010 monumentul a fost restaurat și, pentru a fi ușor accesibil, s-a construit o scară cu 106 trepte.
Am continuat drumul prin Pasul Oituz, o trecătoare între munții Nemira, la nord și munții Brețcului, la sud, care azi face legătura între județele Bacău și Covasna. Săpăturile arheologice au descoperit că ea exista încă din neolitic. Șoseaua pe care rulam a fost construită sub Imperiul Austro-Ungar (1847).
Intrând în județul Covasna, pe marginea șoselei am văzut un complex cu restaurant și multe terase, la care m-am oprit, pentru a servi masa.
Lateral de complex era situată o biserică, cu o statuie în fața ei. Cerând detalii despre ele, nimeni nu a știut să mă lămurească.
De acolo m-am îndreptat spre Târgu Secuiesc. O ultimă oprire am făcut-o la Cascada Caraslău, o cădere mică de apă, situată pe marginea șoselei.
Orașul Târgu Ocna, din județul Bacău, este situat pe malurile râului Trotuș, înconjurat de munții Nemirei, Berzunțiului și dealurile subcarpatice. La marginea localității funcționează Salina Târgu Ocna, una dintre cele mai vechi și a treia ca mărime din țară. Încă din neolitic în regiune s-a exploatat sarea, fapt demonstrat de săpăturile arheologice din 1933. În perioada daco-romană la Târgu Ocna și Oituz se făcea exploatare de suprafață, prin cariere și lacuri.
În Evul Mediu localnicii scoteau sarea pentru consumul casnic și o parte o comercializau. Apoi s-a creat cămărășia ocnelor, cu sediul în Târgu Trotuș (1407-1434), în 1434 mutată în Târgu Ocna (1434). Localitatea și-a creat pecetea, un ciocan încrucișat cu un bătător, care se vede și azi la intrarea în salină.
În 1453 Domnitorul Ștefan cel Mare a instaurat monopolul domnesc asupra ocnelor și a permis Mânăstirii Putna să se aprovizioneze cu sare. Treptat ocna a aprovizionat și alte mânăstiri din Moldova, apoi a început exportul în Polonia, Turcia, Serbia, Rusia. În secolul XVII exportul s-a extins, sarea fiind transportată cu ambarcațiuni în Egipt, Siria și Tartaria.
În ocne munceau două categorii de oameni, cei liberi, ocolașii și rufetașii (muncitori împroprietăriți), majoritatea români și secui, țiganii fiind numiți șavgăi, și cei condamnați pentru delicte grave, numiți ocnașii, care erau folosiți la munca cea mai grea, cea de a tăia sarea. Inițial în stratul de pământ, care acoperea zăcământul de sare, se săpa o groapă rotundă, cu diametrul de 2 metri, ai cărei pereți erau întăriți cu împletituri de nuiele, numite țambre. Apoi se tăia sarea cu topoare, ciocane, pene de oțel, desprinzându-se blocuri de 20-50 kilograme, care erau scoase la suprafață cu un crivac. După ce erau zdrobite, sarea era pusă în saci din piele de bivol și transportată cu carele sau pe șaua cailor.
Fiind exploatare de suprafață, după ce se ajungea la o adâncime maximă de 100 metri (exemplu Ocnele Unite) puțurile erau închise și exploatarea continua prin săparea altor puțuri. Din 1828 ocnele au intrat în posesia statului, care le-a dat în arendă. Până la sfârșitul secolului s-au introdus mașini de extracție cu aburi și mori de măcinat.
Cu toată modernizarea, datorită infiltrării apelor de suprafață, sau a gazului metan, unele ocne s-au prăbușit. La „Ocnița”, după ce exploatarea a fost oprită în unul din puțuri, prin infiltrarea gazului metan s-a prăbușit porțiunea vestică (1878). În timpul consolidărilor s-au descoperit zăcăminte de chihlimbar. Cu toate inconvenientele apărute, exploatarea sării a continuat. S-au săpat puțuri noi, unul din ele fiind puțul „Sfântul Constantin”- Mina „Moldova Veche” („Carol I”), deschis în 1891.
La începutul secolului XX iluminarea cu lumânări sau feștile de cânepă a fost înlocuită cu lămpi de petrol. Pentru un transport mai eficient s-au creat galerii și tuneluri, apoi s-au montat linii de cale ferată, cu vagonete trase de locomotive electrice (1931). Din 1936 s-a deschis o nouă mină, „Moldova Nouă” („Carol al II-lea”). În perioada 1930-1940 Târgu Ocna a devenit al treilea mare producător de sare din țară. Pentru creșterea producției s-au creat noi galerii și salina a fost modernizată (1959-1960).
Pentru personalul salinei, în zona „Pilon” a fost creată Biserica Ortodoxă „Sf. Varvara”, ocrotitoarea minerilor (1992). De la Mânăstirea Măgura Ocnei a fost adusă o catapeteasmă de lemn, decorată cu 24 de icoane. Altarul, iconostasul, obiectele de cult, suporturile picturilor au fost create din sare.
Aerul salin, puternic ionizat (Na, Ca, Mg) și cu umiditate scăzută, fiind benefic pentru tratarea diverselor afecțiuni respiratorii, din anul 2005 a început amenajarea unei baze de tratament, amplasată la 240 metri adâncime.
Fiind tot mai mult folosită în scop curativ, pe o suprafață de 13.000 metri pătrați, în golurile rămase în urma excavațiilor, s-au creat locuri de relaxare, spații de joacă, terenuri de sport (gimnastică, tenis, baschet, minifotbal, etc.), un punct sanitar, terasă la care se poate lua masa, etc.
Se poate vizita contra cost. Din 30 în 30 de minute un autobuz coboară printr-un tunel de 3 kilometri lungime. De acolo, pe un șir de scări luminat, vizitatorii pătrund în adâncime și, la capătul ei, intră în miraculoasa lume subterană. La același interval de timp autobuzul preia vizitatorii și îi scoate la suprafață.
În salină au fost expuse obiecte folosite în trecut la extragerea sării, de asemenea lucrări executate în sare și din 2012, inaugurată de actorul căruia îi poartă numele, a fost deschisă Sala de spectacole „Florin Piersic”.
Pe lângă scopul curativ a devenit și un loc turistic, lumea fiind curioasă să vadă minunățiile create de sare și de om în adâncul pământului.
Pe un deal din apropierea salinei, în cimitir, se află Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva”. A fost construită în 1725 de cămărașul ocnei, socrul Domnitorului Mihai Racoviță, pe locul unei foste biserici (aprox. 1580), arsă în atacurile tătarilor (1717). Biserica din bârne de stejar, pe temelie de piatră, acoperită cu draniță, cu turn clopotniță, în interior placată cu scânduri de brad, a fost folosită ca loc de închinăciune pentru ocnași. În timp biserica a fost reparată și consolidată de mai multe ori.
Orașul Bacău, din județul Bacău, este situat în nord-estul țării, în partea central-vestică a Moldovei, pe râul Bistrița. A fost prima dată atestat documentar din anul 1399, în timpul domniei lui Petru I Mușat. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în zona Pieței Revoluției, un obiect de silex vechi de aproximativ 5.000 de ani, din paleoliticul superior, folosit atunci la vânătoare și a fost continuu locuită, în alte zone ale orașului fiind scoase la iveală urme de locuințe și obiecte casnice din diferite secole.
La sfârșitul secolului XIX în zonă s-au așezat pecenegii, înlocuiți de cumani în secolul XI. Au urmat atacurile tătarilor, care au devastat zona (1241). În secolul XIV Papa de la Roma a înființat în Moldova, pe Siret, o episcopie catolică (1370), care a fost mutată la Bacău în timpul în care Domnitorul Alexandru cel Bun și-a construit acolo o reședință. Acolo s-au așezat o parte din Cavalerii Ioaniți, în XVI deveniți Cavalerii de Malta.
statuia Alexandru cel Bun
Un secol mai târziu Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare, a construit în Bacău Curtea Domnească, cu Biserica Precista și s-a stabilit acolo.
În apropierea ei, pe terenul și cheltuiala familiei Sturza, s-a construit Biserica „Buna Vestire” (1820) și turnul clopotniță, de lemn. Clădirea mică, din cărămidă, acoperită cu șindrilă, a devenit neîncăpătoare și a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1879-1882), acoperită cu tablă și interiorul pictat în ulei care, până în 1915, a fost filie a Bisericii Ortodoxe „Sf. Nicolae”.
În decursul timpului a suferit numeroase reparații, mai ales după cutremurele din 1977 și 1981. În perioada 2000-2004 fundația a fost înlocuită cu beton, biserica a fost extinsă cu aproximativ 10 metri și interiorul a fost pictat în tempera.
Orașul fiind situat la întretăierea drumurilor comerciale dintre Transilvania, Moldova și Muntenia, în timp s-a dezvoltat. În vremea Domnitorului Ștefan cel Mare în Moldova s-au înființat serviciile poștale.
La Bacău Poșta a fost construită în „Mahalaua calicimii”, în partea de nord a târgului. Documentar este atestată din 1741. Din 1850 s-a inaugurat serviciul de diligență care funcționa de 2 ori pe săptămână, pe rutele Iaşi- Roman- Bacău- Focşani, de unde se făcea legătura cu poşta munteană. În Bacău, la „Ceaiul Poștei” vizitiii se opreau și schimbau caii.
Oficiul Poștal nr. 1 (monument istoric)
Încă din secolul XV în actualul centru al orașului a existat o Biserică Ortodoxă, distrusă două secole mai târziu de inundații, fapt atestat de săpăturile arheologice din anii 1971-1972 care au descoperit morminte și monede din acea perioadă. Datorită deteriorărilor survenite în timp, biserica a fost demolată, păstrându-se doar o parte din fostele ziduri, azi monument istoric.
În apropierea lor a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1839-1848), în stil bizantin. Mai mult de 150 de ani a rămas principala biserică a orașului și a fost numită catedrală. În anul 1871 în dreapta bisericii a fost construit Paraclisul „Sf. Mina, Pantelimon și Haralambie”. Clădirea a fost avariată în cutremurele din 1934, 1977, de incendiul din 1976 și de fiecare dată refăcută, ultima restaurare având loc în perioada 1983-1984.
În fața ei se află o piață largă în care s-au desfășurat diverse evenimente istorice, unul dintre ele fiind citirea proclamației Unirii de la 1859 de către poetul Vasile Alecsandri.
Tot central a fost amenajată o grădină publică (1850), azi Parcul Trandafirilor, întins pe 8.000 metri pătrați, numit după numeroșii trandafiri care îl împodobesc.
În el a fost postată statuia lui Constantin Ene, maiorul căzut la datorie în Bătălia de la Rahova (1877).
În anul 2007 parcul a fost modernizat, când s-au amenajat un foișor și o fântână arteziană.
Pe o străduță laterală de parc, între casele de epocă, se află și Casa Memorială „George Bacovia”, fosta casă în care din 1906 au trăit părinții renumitului poet.
A fost deschisă publicului în 1971 și a funcționat ca muzeu, închis o perioadă de timp și redeschis în 2016. În cele 5 încăperi sunt expuse piese de mobilier și de uz personal, documente, manuscrise originale, etc., ale poetului.
În perioada 1803-1813 în oraș a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”. În cimitirul ei, peste ani, a fost îngropat Ionică Tăutul, autorul proiectului de constituție din 1922 și primul pamfletar român.
În perioada 1922-1931, prelungită datorată lipsei de fonduri, biserica a suferit reparații majore, a fost realizată și pictura interioară, în stil bizantin, refăcută în perioada 1969-1970.
Orașul extinzându-se, azi biserica este înconjurată cu blocuri de locuințe și clădiri în care funcționează diverse firme.
La sfârșitul secolului XIX, în localul Primăriei de atunci, a fost înființată o Bibliotecă Publică (1893), prin donații de la diverse persoane, cea mai importantă fiind a primarului Gheorghe Sturza (948 de volume), adunând în total cam 2.000 de volume. În 1911 colecția Sturza a fost transferată Liceului „Principele Ferdinand” și din 1960 Bibliotecii Regionale. Restul de volume au fost transferate în biblioteca Societății Culturale Casa de Sfat și Citire „Vasile Alecsandri”, nou înființată (1919) și în 1960 s-au alăturat primei colecții, formând Biblioteca Județeană „Costache Sturdza”.
Din 2004 biblioteca s-a mutat în incinta Muzeului de Științe ale Naturii și clădirea a fost ocupată de Serviciul de stare civilă al Municipiului Bacău, care funcționează și azi.
În fața ei, o dată cu desfășurarea Festivalului literar-artistic „George Bacovia”, în 1971 a fost dezvelită statuia George Bacovia (1881-1957). Din bronz, înaltă de 3,25 metri, prezintă poetul în picioare, zgribulit de frig. Privindu-l, ești transpus în atmosfera poeziilor sale.
Tot de Muzeul de Științe ale Naturii aparține și Vivariul din Bacău. A fost înființat în 1976 și din 1981 transferat în actuala clădire, monument istoric, în locul Școlii Generale nr. 2, cea veche fiind demolată. Inițial, pentru creșterea unor animale mici, a fost amenajat un spațiu asemănător mediului lor natural și au fost amenajate acvarii cu pești exotici. Apoi s-au adus diverse specii de păsări, reptile, care pot fi văzute în evoluție, de la reproducere până la maturitate.
În aceeași perioadă cu Biblioteca Publică a fost construit și actualul Palat Administrativ Bacău (1886-1890), sediul Consiliului Județean și al Prefecturii. Clădirea, formată dintr-un corp central și 2 aripi laterale, cu 2 nivele și mansardă, ocupă o suprafață de 6.500 metri pătrați.
La parter, în corpul central a funcționat Tribunalul, în aripa dreaptă Curtea cu Jurați, aripa stângă a fost ocupată de Poștă, Telegraf, Casieria generală și o scară de ceremonie, pe care se urca la etaj, unde erau amenajate un salon și 2 camere, destinate regelui, în momentul vizitelor sale în oraș. Etajul aripii din stânga era locuit de prefect. Acesta deținea și la subsol o pivniță, în rest ocupat de arhive.
În decursul timpului palatul a fost sediul diferitelor autorități locale ca Parchetul, Baroul Avocaților, Sfatul Popular, etc. În 2013 s-au efectuat reparații capitale.
La începutul secolului XX, pentru alimentarea cu apă a orașului, s-a construit un turn rotund, cu 4 nivele, înalt de 25 metri (1910-1911). Din 1981 a fost transformat în Observatorul Astronomic „Victor Anestin”, muzeu în care la parter se află o expoziție cu cărți de specialitate, la etajele I și II, în 6 săli, sunt etalate fotografii, documente și diapozitive astronomice: sala I Universul, Sala II: Familii astrale, Sala III: Soarele și Luna, Sala IV: Stelele, Sala V: Evoluție astrală, Sala VI: Astronomia în țara noastră, la ultimul etaj o sală de spectacole și o mică sală pentru expoziții temporare.
În apropierea lui s-a înființat Școala Populară de Artă (1912).
Azi în clădire funcționează o grădiniță și Ansamblul Folcloric „Busuiocul”, înființat în 1973.
La începutul secolului XX Bacăul avea o comunitate evreiască mare care, după cel de Al Doilea Război Mondial, a scăzut enorm, iar casele celor rămași au fost naționalizate. Într-una dintre ele, construită în anii 1920, după ce a avut mai multe utilizări, în 1951 s-a înființat Teatrul de Animație „Licurici” (Teatru de Păpuși). După 1990 clădirea a fost retrocedată și azi este deținută de Fundația „Caritatea” București, înființată de Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) si Organizația Mondiala Evreiasca pentru Restituirea Bunurilor. Ruinată, stă în centrul orașului și nu se poate demola, sau reface, datorită faptului că între societate și Primăria Bacău există un litigiu.
La kilometrul 0 al orașului, vis a vis de Palatul Administrativ, pe locul unde a fost casa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri (1821), s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri”(1964-1965), care a funcționat până în anul 2015.
În fața ei s-a creat o piață largă, mărginită cu bănci, terase, unde seara se adună tineretul orașului.
După un an etajul clădirii, cu fostele birouri, a fost transformat în Hotelul „Decebal” și la parter s-a deschis un restaurant. Acolo m-am cazat și eu pentru o noapte.
Ambele aparțin unui om de afaceri din Bacău dar modul în care s-au obținut autorizațiile este controversat.
În perioada comunistă a fost înființat un Muzeu regional (1957), în care au fost amenajate 3 secții de artă și etnografie, deschise publicului din 1959. În timp li s-a adăugat și o secție de științele naturii. După ce s-au unificat Muzeul Judeţean de Istorie ”Iulian Antonescu” şi Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă, s-a construit actuala clădire și din 2003 funcționează ca și Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”. În secțiile sale sunt etalate colecții arheologice începând din paleolitic până în perioada medievală, documente, obiecte și bijuterii care ilustrează istoria locală, ceramică, obiecte destinate practicării meșteșugurilor, mobilier, portul național al zonei, documente privitoare la istoria literaturii. Există şi o bibliotecă cu peste 9.000 de volume.
În acea zonă a orașului se află și Catedrala Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel”, construită în anul 2005.
Clădirea enormă, cu turnul de 77 metri înălțime, o plasează ca cea mai mare din Moldova și a 4-a din țară.
Cele 3 clopote, acționate electronic, au fost turnate în Padova (Italia).
Interiorul a fost creat sub forma unui amfiteatru, cu 2 etaje și o cupolă. Spațiul este larg datorită faptului că nu există stâlpi centrali de susținere.
Deasupra intrării în sală a fost postată orga imensă, pe 3 nivele.
În centrul orașului, în apropierea Bisericii „Sf. Nicolae”, din 1992 s-a pus piatra de temelie la Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”. Construită pe o suprafață de 1.706 metri pătrați, înaltă de 70 metri, este a 3-a ca mărime din România, după cele din Baia-Mare și București.
De la nivelul zero s-a ridicat biserica propriu-zisă unde, deasupra naosului, s-a creat o cupolă cu deschidere de 24 metri.
La exterior, deasupra acoperișului, se înalță turlele clopotniță, dotate cu 18 clopote, între 30 kilograme și 4,5 tone, care au fost fabricate la Innsbruck (Austria), din care 13 sunt sincronizate de computere, putând astfel să redea circa 1000 de melodii diferite, specifice anumitor momente din timpul anului bisericesc. Pe clopotnițe au fost montate 4 cruci, cea mai înaltă de 7 metri, celelalte de 4 metri.
După 5 ani, lateral de catedrală, a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare (1457-1504).
Fostul domnitor, călare, cu sabia în mâna dreaptă, parcă pornește spre o nouă bătălie. Statuia a fost restaurată în perioada 2019-2020.
În spatele catedralei, lângă Parcul Central al orașului, în 2019 a fost dezvelit Monumentul „România Biruitoare”, ridicat în memoria eroilor neamului care au căzut în luptele purtate pentru unire. În mijlocul unui cerc, înconjurat cu plăci comemorative, a fost ridicat un soclu, de 3 metri înălțime, pe care a fost postată stema României Întregite. Deasupra un personaj feminin, cu sabia în mâna stângă, cea dreaptă ridicată, purtând laurii victoriei, pe un umăr are un porumbel, simbol al păcii.
În fața lui, 2 statui din bronz, de mărime naturală, îi reprezintă pe Regele Ferdinand și Regina Maria, considerați creatorii României Mari.
De lângă monument se întinde Parcul Catedralei, actual Parcul Unirii, loc de recreere în care s-a amenajat și un loc de joacă pentru copii.
În 1892 în județul Bacău existau doar 2 orașe: Bacău și Târgu Ocna. Sub domnia lui Carol al II-lea al României (1930-1940) județul a făcut parte din Ținutul Prut, unul din cele 10 ținuturi nou înființate, desființat de comuniști (1950), care au împărțit regiunea Bacău în 5 raioane. În toată această perioadă reședința era la Bacău. La reorganizarea administrativă a țării, pe județe (1968), orașul Bacău a fost declarat municipiu, reședința județului Bacău.
Primăria Bacău
La marginea orașului, pe o suprafață de 24, 50 hectare, între vechiul stadion, calea ferată și un spital, a fost amenajat Parcul Carol (1938), devenit ulterior Parcul Eminescu, apoi parcul Libertății și din 1989 până azi Parcul Mircea Cancicov.
statuia Mihai Eminescu
În perioada în care orașul a fost modernizat, la modificările urbanistice contribuind Mircea Cancicov, ministru de finanțe al României în mai multe guverne (1936-1939), în zona parcului a fost construit Teatrulde Vară „Radu Beligan” (1961-1962). Pe o fundație din beton, cu 6 metri adâncime, în jurul unui corp central s-a ridicat o structură din arce de lemn, îmbinate cu elemente de zidărie, în total având o capacitate de 1.500 de locuri. La intrare s-a creat un „pridvor” cu acoperișul susținut de coloane. În timp clădirea s-a degradat și în 2009 a fost refăcută.
În aceeași perioadă în Bacău s-au înființat Biblioteca Universitară „Vasile Alecsandri” (1961) și Institutul Pedagogic, prima fiind situată la una din extremitățile parcului.
Pe locul fostului stadion s-a construit un muzeu (1992-2004), azi Complexul Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea”, numit după fondatorul oceanografiei românești și a Stațiunii de Cercetări Maritime de la Agigea.
El găzduiește și Biblioteca Județeană „C. I. Sturdza”. În clădirea adiacentă azi funcționează diverse cabinete și firme.
Datorită acestor construcții limitele parcului s-au schimbat, azi fiind mult mai mic decât cel inițial.
În timp a fost decorat cu busturile mai multor personalități, pentru relaxare s-a creat un foișor de lemn și a fost amplasată o fântână arteziană.
Ansamblul Curtea Domnească din Bacău, județul Bacău, monument istoric, deschis vizitării din 1973, a fost centru administrativ, militar și economic al Țării de Jos, din Moldova secolului XV. Prima mențiune documentară datează din 1491.
O parte din ruine au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din perioada 1967-1968. Reluate între anii 1984-1986, s-au găsit ruinele unui turn de apărare, numeroase fragmente ceramice, obiecte gospodărești și monede datând din perioada 1481-1556.
Nu se cunoaște exact data construirii, doar că a fost în perioada în care domnitorul Ștefan cel Mare a restructurat administrativ Moldova, punându-l pe fiul său mai mare, Voievodul Alexandru, urmașul său la tron, să guverneze de acolo partea de sud a Moldovei (1476-1481).
Ansamblul era format din Casa Domnească, dreptunghiulară (17,90×8,50 m), cu subsol, parter și etaj, unde se aflau camerele în care locuia Voievodul Alexandru și familia. Interiorul era ornamentat cu plăci și cahle de sobă, cu motive florale, geometrice, heraldice, zoomorfe și antropomorfe.
Pe aripa sud-estică se afla Turnul de apărare, crenelat, dreptunghiular (2,80×10,80m), cu ziduri groase de 1,10 metri, înalt de 25 metri, cu 3 nivele- beci, parter și etaj cu locuințe. Avea rolul de a supraveghea partea sud-estică a orașului și drumul comercial de pe valea Siretului, cu ramificațiile sale spre Țara Românească și Transilvania. Până azi din turn s- au păstrat doar ruinele beciului.
În incintă se aflau și clădiri anexe în care locuiau și munceau slujitorii.
Lângă ele s-a construit Biserica „Precista”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în stil moldovenesc, ștefanian (1491). Pe un soclu din piatră brută a fost ridicată clădirea din piatră și cărămidă, cu ziduri groase de 1,2 metri și contraforturi exterioare. A fost ornamentată cu 2 rânduri de firide, pictate cu personaje biblice, formând o friză sub nivelul cornișei.
În dreptul absidei centrale, sub firide s-au creat arcuri din cărămidă care, prin picioare verticale, coboară până la soclu. Deasupra s-a ridicat o turlă, în interior circulară și la exterior cu 8 fețe, având la bază elemente decorative.
În interior biserica a fost pardosită cu cărămidă smălțuită, mobilată și ornată cu diferite odoare sfinte, donate de voievod. În 1494 în biserică s-a așezat o piatră de mormânt pentru unul din fiii lui Alexandru. Descoperită de arheologi abia la începutul secolului XX, azi se păstrează în Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău.
Ansamblul a fost distrus de oștile otomane, conduse de Soliman I Magnificul, care înaintau, cu intenția de a cuceri Moldova (1538).
Fiind foarte rezistentă, a supraviețuit doar biserica care, în timpul Voievodului Vasile Lupu, a suferit reparații ample (1634-1653). Tot atunci catapeteasma, ușile împărătești și diaconești au fost reparate și s-au pictat icoanele, în stilul renașterii, reprezentând prooroci și sfinți.
În 1854, fiind ocupată de egumeni greci, aceștia au extins-o și au stricat forma inițială. A fost creat un pridvor, deasupra pronaosului s-a ridicat o turlă, pardoseala interiorului a fost înlocuită cu piatră și s-a efectuat pictura în tempera.
Din anul 1907 biserica a fost declarată monument istoric. În perioada 1924-1933 a fost restaurată în forma inițială, care s-a păstrat până azi și între anii 1979-1990 pictura interioară a fost refăcută.
Ulterior biserica a fost dotată cu mobilier suplimentar, înconjurată cu gard și în 2008 s-a construit un altar exterior, numit Foișorul Maicii Domnului.
Din satul Luncani, unde vizitasem o biserică veche și o mânăstire nouă, până în municipiul Bacău, mai aveam de parcurs doar 14 kilometri, dar și pe acea distanță scurtă mai aveam de vizitat câte ceva. După 4 kilometri est am oprit în satul Valea Budului, unde se află Mânăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”.
Inițial a fost construit Paraclisul „Sf. Împ. Constantin și Elena” (2003), apoi a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2004-2008) care, timp de 10 ani, a funcționat ca biserică a parohiei Valea Budului.
În anul 2013 s-au așezat acolo 5 călugărițe, apoi s-a renovat paraclisul, s-au amenajat alei, în biserică catapeteasma veche a fost înlocuită, ansamblul a fost înconjurat cu un zid, ornat cu diverse scene biblice și s-a format mânăstirea.
A fost sfințită în 2016, moment în care acolo au fost aduse și o parte din moaştele Sf. Mironosiţe Maria Magdalena, ale Sf. Teodosie de la Brazi şi ale Sf. M. Mc. Pantelimon.
În continuare s-au construit corpul de chilii și câteva clădiri anexe, apoi în anul 2018 biserica a fost renovată.
Încă 4 kilometri sud-est, până în comuna Mărgineni unde, pe marginea șoselei, se înălța Mănăstirea „Sfântul Augustin”, mânăstire catolică, de călugări asumpționiști, al doilea lăcaș al acestora din România, primul, Centrul „Sf. Petru și Pavel”, fiind în București.
Ordinul s-a creat în Franța (1845) și a fost numit după sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” ( L’Assomption). Asumpționiștii urmăreau să se creeze o apropiere între catolici și ortodocși. În Mărgineni prima biserică a fost ridicată în anul 1889. Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Catolică „Sf. Fecioară Maria, Regină” (1954-1966).
Am avut norocul să o găsesc deschisă.
Urma să îmi petrec noaptea în Bacău. Având suficient timp, nu m-am îndreptat direct spre oraș. Am parcurs 7 kilometri spre nord, până în comuna Hemeiuș, pe teritoriul căreia se afla un fost castel, înconjurat de un parc dendrologic, sperând să le pot vizita, ele nefiind „obiective turistice”.
Primăria Hemeiuș
Știam că actual parcul este administrat de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice și mă gândeam că voi găsi acolo un reprezentant care, poate, mă va lăsa să intru, parcul fiind închis vizitatorilor. Am parcat în dreptul unei porți deschise și am străbătut o alee până la o clădire din care, imediat, a apărut o doamnă. Foarte amabilă, chiar mi-a indicat pe unde să străbat parcul până la castel.
În mijlocul secolului XIX zona aparținea de moșia lui Costache Pașcanu, fost vistiernic al Moldovei. Împreună cu boierul Grigore Cantacuzino, au construit un castel, din blocuri de gresie și cărămidă roșie, format din două corpuri alipite, fiecare cu etaj, parter și subsol, culoare care i-a conferit numele actual, Castelul Roșu (1864-1866).
Pe colțul unuia din corpuri s-a ridicat un turn rotund, crenelat.
La una dintre intrări s-a creat un pridvor deschis, mărginit de zid, prevăzut cu 2 coloane, având capitelurile ornate cu sculpturi reprezentând diverse personaje, care, prin arcade, susțin un balcon, de asemenea decorat.
Prin alianțe și succesiuni, la sfârșitul secolului XIX Castelul Cantacuzino-Pașcanu i-a revenit Luciei Schönburg-Waldenburg.
După cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat.
Parcul dendrologic înconjurător, întins pe 49,5 hectare, azi al doilea ca mărime din țară, a fost creat de specialistul german Christian Adolf (1880-1913), cu peste 150 de specii de copaci.
În perioada 1955-1999 a fost alocat filialei din Bacău a Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice și castelul a devenit sediul acesteia. Direcția Silvică Bacău primind un nou sediu, castelul a fost părăsit și s-a degradat. În timp au fost aduse încă 60 de specii noi de copaci, arbori și arbuști (exemplu Chiparosul de Sawara, adus din Japonia în 1970).
Actual parcul deține peste 1300 de specii de arbori și arbuști. În 1980 a fost locul unde s-au filmat multe scene din filmul „Dumbrava Minunată”, realizat după povestea scriitorului Mihail Sadoveanu.
Din 1925 de comuna Hemeiuș aparțineau administrativ 2 sate, cărora li s-a adăugat și satul Lilieci (1931), situat pe malul drept al râului Bistrița. Aria situată de-a lungul râului, până la confluența cu râul Siret, întinsă pe teritoriile administrative ale comunelor Hemeiuș și Itești (338,8 hectare), fiind populată cu diferite specii de păsări migratoare, ocrotite, din anul 2004 a fost declarată rezervație naturală.
În estul șoselei spre Bacău se întinde Lacul Lilieci, lac de acumulare, ale cărui dig și baraj, lung de aproximativ 1 kilometru, sunt situate în partea de sud a ariei. Tot acolo se desprinde și canalul pentru Unitatea Hidroenergetică Bacău I.
După ce am vizitat orașul Moinești am continuat drumul prin județul Bacău, îndreptându-mă spre nord-est. După 37 kilometri am ajuns în satul Luncani, comuna Mărgineni, pomenit pentru prima dată într-un act al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu (1499-1568).
Am oprit pentru a vizita Biserica de lemn Vovidenia, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, azi inclusă pe lista monumentelor istorice.
Se spune că fiii lui Konstantin Tumurug și-au donat o parte din moșia Mărcești Mânăstirii Luncani și într-o poiană de la baza dealului Stanca, lângă vechea vatră a satului, au construit biserica (1777). În timp satul s-a extins și biserica a rămas la marginea lui.
Pe o temelie din piatră de râu, fără să fie legate cu mortar, în partea cea mai înaltă până la 1,2 metri, a fost așezată talpa, cioplită din topor. Apoi au fost ridicate bârnele de stejar, unite cu „cuie” de lemn și la exterior cu un brâu median din lemn, sub forma unei frânghii răsucite. Deasupra s-a creat acoperișul, din draniță, cu o streașină lată. La intrare a fost creat un pridvor deschis, limitat de stâlpi sculptați, cu pardoseală din piatră de trovant și deasupra lui, ancorat de acoperiș, a fost creat turnul clopotniță.
Temelia fiind fără aerisire, talpa s-a deteriorat în timp și a fost schimbată de mai multe ori, în momentul restaurărilor care au avut loc (1884, 1921, 1950, 2003).
În momentul vizitei mele (2021), la biserică se executau reparații. Primind permisiunea meșterilor, m-am strecurat, cum am putut, pentru a vedea măcar ceva din interior.
După ce construcția a fost terminată, în interior a fost plasată o catapeteasmă, din lemn de tei, pe ipsos, adusă de la Mânăstirea Luncani.
Un secol mai târziu icoanele cu care era decorată au fost înlocuite cu unele pictate direct pe lemn (1883-1884), picturi păstrate până azi, niciodată restaurate.
De asemenea s-a păstrat și icoana „Maica Domnului cu Pruncul” despre care localnicii spun că îi ocrotește, ferindu-i de necazuri.
Până în 1935 a fost Biserică Parohială.
La 3 kilometri sud de sat, la marginea unei păduri, se află Mânăstirea Carmelitană „Maica Domnului de pe Muntele Carmel; Sf. Profet Ilie”.
Mânăstirea a fost ridicată de Ordinul Carmelit, înființat pe Muntele Carmel din Palestina, în timpul cruciadelor din secolele XII-XIII. În perioada 1996-2002 au fost construite biserica, casa călugărilor, o casă pentru comunitatea surorilor carmelite.
Biserica a fost creată din două părți, unite de pietre, reprezentând Muntele Carmel și a fost acoperită cu tablă.
Interiorul, sobru, a fost mobilat cu bănci de lemn.
În spatele altarului a fost postat un mozaic, realizat în Italia, reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul Isus în brațe”, tronând deasupra sfinților carmelitani, pe care-i protejează.
Pe catapeteasmă se află Sf. Profet Ilie, „tatăl spiritual” al Ordinului Carmelit. Biserica a fost decorată cu câteva icoane, dintre care cele ale St. Tereza și Sf. Anton de Padova.
Biserica a fost împodobită cu vitralii, cele din părțile laterale reprezentând cei 6 sfinţi patroni ai Europei: Sf. Edith Stein, Sf. Ecaterina de Siena, Sf. Benedect, Sf. Ciril, Sf. Metodiu, Sf. Brigita a Suediei și sfinţi carmelitani, printre care Sf. Titus Brandsma, Sf. Maria Magdalena de’ Pazzi, Sf. Petru Toma, Sf. Albert Legislatorul Ordinului, iar cele din sacristiile laterale pe Sf. Ioan al Crucii și Sf. Tereza a lui Isus (de Avila).
În cripta bisericii a fost creat un baptisteriu, pentru botezarea celor care aderau la religia respectivă și urmau să devină călugări.
În total mânăstirea ocupă o suprafață de 11.654 metri pătrați. În jurul clădirilor a fost amenajat un parc cu alei și locuri de relaxare.
Vizitând o parte din județul Bacău, din Dărmănești m-am îndreptat spre nord și după 16 kilometri am ajuns în orașul Moinești, situat pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului său, pârâul Gâzu. A fost prima dată atestat documentar din 1467 dar așezarea a fost mult mai veche, pe Dealul Cetățuia, de la marginea orașului, arheologii descoperind urmele unei cetăți dacice din secolul I e.n.
Am am parcat lângă Parcul Tei și m-am îndreptat spre centrul orașului.
Monumentul Eroilor din Războiul Ruso-Turc (1877-1878), ridicat în 1908 și MonumentulEroilor din Primul Război Mondial
La începutul secolului XIX avea statutul de târg, cu o comunitate evreiască puternică, din care a emigrat în Palestina primul grup de evrei sioniști și a format acolo colonia evreiască Roș Pina (1882).
Parcul Central
Spre sfârșitul secolului a devenit comună, reședință a plășii Muntelui, de care aparțineau 4 sate. În ea funcționau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, pe terenul deținut în principal de „Societatea de comerț și industrie a petroleului Moinești-Tazlău-Solonțul”.
O dată cu industrializarea, dezvoltarea comunei a luat avânt. Din 1925 a devenit comună urbană și din 1950 oraș, reședința raionului Moinești, din regiunea Bacău.
Primăria Moinești
Din anul 2001 orașul a fost ridicat la statutul de municipiu.
statuia George Enescu
În apropiere de centrul orașului se află Parcul „Băi”, amenajat pe locul fostei piețe, după descoperirea unor izvoare minerale.
Având proprietăți curative, s-au creat băi și apele au fost folosite pentru tratarea afecțiunilor oculare, digestive și reumatice, chiar și de spitalul orașului.
Din 1934 Moineștiul a fost declarat stațiune balneoclimaterică care a funcționat o lungă perioadă de timp.
În timp băile s-au degradat, au fost părăsite și parcul a fost invadat de vegetație. A fost reamenajat începând cu anul 2011.
De acolo m-am întors spre mașină. După ce am traversat Parcul Central am ajuns în dreptul unei clădiri în care inițial a funcționat Clubul „Lira”. Clădirea a fost refăcută, pentru Centrul Cultural „Lira” (2000-2016), cu o sală mare de 300 locuri, o sală mică de 50 locuri și camere pentru găzduirea artiștilor în trecere. Pe lângă alte evenimente culturale, anual se desfășoară Festivalul de Artă „Teatru sub Lună” Moinești.
În apropierea actualului Parc Tei în perioada XVII-XVIII a existat un Schit de călugări. În timp, orașul dezvoltându-se, s-a mărit și azi acolo se află un cvartal de blocuri între care s-a construit Catedrala Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Ierarh Nicolae” (1998).
În apropierea altarului a fost postată o copie a icoanei Maicii Domnului, Prodromița, adusă în 2013 de la Muntele Athos.
Pe una din laturile parcului se află Spitalul Municipal de Urgență Moinești, dotat cu heliport pe acoperiș, în care funcționează 7 secții. În curtea lui a fost ridicată, de meșteri din Maramureș, Biserica de lemn „Sf. Pantelimon” (2008), pe care nu am putut-o vedea (eram în 2021-an de pandemie).
O dată ce exploatarea petrolului a luat avânt (1950-1980), mulți muncitori din țară au venit pentru a lucra în domeniu, mai ales din județele Buzău și Prahova. Pentru ei, lângă Moinești, s-a format o colonie. În timp, mărindu-se, a devenit comuna Lucăcești, desființată în 1964 și tranformată în cartier al orașului.
Parcul Lucăcești
În 1990 s-a înființat parohia ortodoxă Lucăcești. Petroliștii din zonă neavând un lăcaș de cult, a început construirea Bisericii Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor. Doar subsolul a fost terminat și slujbele s-au oficiat în el.
Din anul 2007 lucrările s-au reluat și clădirea a fost terminată.
Interiorul, parțial mobilat și decorat, urmează să fie terminat în timp (?).
Localitatea Dărmănești, județul Bacău, din 1989 declarată oraș, este situată la poalele munților Nemira, pe ambele maluri ale râului Trotuș. De el aparțin administrativ 5 sate. A fost atestată documentar în scriptele din perioada 1436-1442.
Zona fiind atacată de popoarele migratoare, populația s-a retras în munți, ulterior s-a așezat pe Valea Uzului („uzi”- trib al pecenegilor care a migrat pe teritoriul țării noastre) și au format satul Dărmănești, numit după conducătorul lor, Dărman.
În perioada 1807-1808 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Nicolae” care, cu unele modificări, a rezistat până azi. A fost construită din bârne de stejar, îmbinate în coadă de rândunică, pe o fundație de piatră. La 1,5 metri înălțime, pe o bârnă de stejar, a fost sculptat în lemn un brâu împletit după modelul bizantin. Inițial a avut hramul „Sf. Treime”. În partea de vest a fost așezat pridvorul deasupra căruia i s-a ridicat turnul clopotniță. În anul 1884 a primit hramul actual, „Sf. Nicolae”.
Cu ajutorul Principesei Elisabeta Știrbei, o dată cu tot satul, biserica a fost mutată pe actualul loc, în cimitirul satului (1920) și a fost mărită, prelungindu-se pronaosul (1924). Interiorul a fost decorat cu picturi efectuate pe lemn, reprezentând scene și personaje biblice: Judecata de apoi, Izgonirea lui Adam din Rai, Sfânta Parascheva, etc.
În biserică s-a păstrat un pomelnic din 1807, scris cu litere chirilice, care enumeră peste 70 de ctitori.
Biserica veche devenind neîncăpătoare, în centrul comunei (1924) s-a început construirea unei noi biserici, din piatră cioplită. Lucrările s-au oprit datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial și s-au reluat în 1950, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” fiind terminată și sfințită în 1958. Azi, într-o clădire de lângă ea, funcționează un mic Muzeu Etnografic.
La 3 kilometri de Dărmănești, în mijlocul unei păduri de gorun, se află fostul Palat Știrbei. A fost construit la sfârșitul sec. XIX-începutul sec. XX, de meșteri italieni, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești. În zonă, încă din 1908, a existat o aducțiune de apă, construită de meșteri germani, apa din munte fiind adusă pe o distanță de 8 kilometri.
Clădirea, din cărămidă, în forma literei „L”, cu 4 nivele, a fost deținută de familia Știrbei până în 1944. Apoi a funcționat ca Sanatoriu T.B.C. (1947-1977) și din 1978 a devenit tabără de copii. Azi, fiind proprietate privată, nu poate fi vizitat.
Sub comuniști, la 9 kilometri sud-vest de Dărmănești, pe cursul inferior al râului Uz, a fost construit Barajul Poiana Uzului (1965-1973), cu înălțimea de 84 metri și lungimea 507 metri și realizat un lac de acumulare, pe o suprafață de 334 hectare, lung de 3,7 kilometri, cu o adâncime de aproximativ 65 metri și un volum de 90 milioane metri cubi de apă.
Azi el alimentează cu apă potabilă orașele din zonă (Dărmănești, Comănești, Târgu Ocna, Onești, 70% Bacău) și cu apă industrială Sucursala Termocentralei Borzești. După 1990 de-a lungul lacului s-au construit case de vacanță și la coada lui s-au creat Taberele Valea Uzului și Sălătruc.
Localnicii povestesc că în secolul trecut acolo a existat satul Poiana care, în urma unui incendiu, a fost distrus. Fiind situat pe unul dintre domeniile familiei Știrbei, aceștia au împroprietărit cu terenuri tinerii care s-au căsătorit imediat după incendiu, cu condiția ca să păzească zona, bogată în petrol, gaz și zăcăminte de aur, de eventualii hoți. Aceștia și-au construit case și s-a recreat satul Poiana, ulterior distrus prin construirea barajului.
După ce am vizitat orașul Miercurea Ciuc am continuat drumul prin județul Harghita și după 11 kilometri m-am oprit în satul Nicolești, pentru a vedea Biserica fortificată „Sf. Nicolae”.
Pe locul ei, în secolul XV, a fost construită prima biserică care în decursul timpului a suferit mai multe modificări și a fost împrejmuită cu un zid fortificat.
Din acel zid s-a păstrat până azi partea prevăzută cu 2 bastioane.
În perioada 1777-1784 a fost înlocuită cu actuala biserică, în stil baroc, cu elemente rococo.
Din anul 1992 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului Harghita.
Interiorul nu l-am putut vedea, biserica fiind închisă.
Prin fereastra ușii de intrare se vedea doar altarul unde, central, se află statuia Fecioarei Maria cu Pruncul Isus în brațe. În biserică s-a păstrat și o pictură veche a Sf. Ioan Botezătorul.
O altă biserică veche, consemnată o dată cu atestarea localității (1332), se afla în comuna Mihăileni, la la 5 kilometri de Nicolești. Un secol mai târziu Biserica fortificată „Sf. Arh. Mihail” a fost reconstruită, în stil gotic (1442).
A rezistat până în timpul atacurilor turco-tătare (1661, 1694), când a fost avariată, turnul fiind distrus. După retragerea lor biserica a fost împrejmuită cu un gard de piatră, înalt de 3 metri și în secolul XVIII turnul a fost reconstruit.
Din prima biserică s-au păstrat statuia din lemn a Arh. Mihail (1510-1520), azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului și, în interior, fragmente de frescă care redau legenda Sf. Ladislau și inscripții vechi secuiești. Și această biserică a fost trecută în 1992 pe lista patrimoniului Harghita, ca monument istoric.
De acolo, după ce am traversat 4-5 localități, am intrat în județul Bacău și după aproximativ 1 oră am ajuns în satul Diaconești, amplasat între munții Ciucului și Tarcăului. La marginea lui, înconjurată de pădure, se află Mânăstirea Diaconești „Adormirea Maicii Domnului”.
Construcția a început în anul 1998, finanțată majoritar de localnici. Până în anul 2000 s-au finalizat un corp de chilii și Paraclisul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Apoi s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, din bârne de molid și brad, în stil moldovenesc (2002-2004).
S-a adăugat un nou corp de chilii, prevăzut cu un atelier de pictură (2004-2005).
Pe lângă activitățile religioase, cele 30 de măicuțe pictează scene religioase, studiază muzica bizantină și chiar au editat scrieri despre sfinții din închisorile comuniste.
M-am întors în sat și m-am îndreptat spre est. După 16 kilometri am intrat în orașul Comănești. Situat pe ambele maluri ale râului Trotuș, se întinde pe o lungime de 12 kilometri, în centrul unui bazin carbonifer în care sunt incluse 34 sate din care 7 sunt exploatate economic.
Localitatea a fost prima dată atestat documentar din perioada domniei lui Alexandru cel Bun (1409) dar pe teritoriul ei arheologii au descoperit monede geto-dace (Huși-Vovriești), un sesterț de bronz de la Antoninus Pius (140-144 e.n.) și în apropiere, la Vermești, rămășite din neolitic.
Biblioteca Orășenească Comănești
În perioada stăpânii Transilvaniei de austro-ungari, trecând munții, multă populație s-a refugiat în Moldova și unii s-au stabilit în zona Comănești.
Pe dealul de la marginea satului, în cimitir, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon” (1815), clădire din piatră de râu, în stil tradițional moldovenesc.
În decursul timpului a suferit numeroase modificări și reparații, ultimele în perioada 1994-2000.
Din anul 1864 Comănești a primit statutul de comună, formată din 7 cătune. În timp s-a dezvoltat, în 1895 existând deja 6 biserici, din care una catolică, 2 școli și o Fabrică de cherestea. S-au exploatat cărbunele și ozocherita din zonă și s-au descoperit 4 izvoare cu apă minerală.
Din acea perioadă și până în secolul XX comuna a aparținut familiei de boieri Ghica, una dintre cele mai vechi familii nobile din Țările Române (secolul XVI), de origine albaneză. Aceștia au adus meșteri italieni care, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, cel care a proiectat și Ateneul Român din București, au construit Palatul Ghica (1880).
Clădirea, în stil baroc târziu, a fost împrejmuită de un superb parc.
Sub comuniști în palat a funcționat „Casa Pionierilor” (1945-1988).
Actual este sediul Muzeului de Etnografie și Artă „Dimitrie Ghica-Comănești”, numit după descendentul lor, fost om politic, prim-ministru al României, președinte al Senatului și Camerei Deputaților, ambasador, etc.
Aceiași meșteri au fost angajați să construiască și două gări aproape identice, una în Comănești (1898) și una în Curtea de Argeș, lucrări dirijate de un inginer român. Gara din Comănești, ridicată din cărămidă, a fost acoperită cu tablă. Pe peron patrulau jandarmi, numiți de Prințesa Ioana Ghica. Sala stației a fost folosită și pentru serbările de sfârșit de an ale Școlii Primare din comună.
Din 1952 Comănești a fost declarat oraș și doi ani mai târziu s-a construit o centrală termoelectrică pentru termoficare. După reorganizarea administrativă (1968) orașul a fost inclus în județul Bacău. Azi de el aparțin administrativ satele Podeni și Vermești. S-a dezvoltat mai ales prin înființarea unui combinat de prelucrare a lemnului (cherestea, placaje, mobilă) care după 1989 a fost închis. Până în anul 2003 rata șomajului a crescut, devenind cea mai mare din România și, în acea perioadă, orașul a fost declarat zonă defavorizată.
În oraș funcționează Catedrala „Sf. Împărați C-tin și Elena”, construită în stil tradițional moldovenesc (1992-2000). În 1994 a fost sfințit subsolul care poate fi folosit și ca adăpost civil. Biserica a fost prevăzută cu 6 clopote din care cel mai mare cântărește 700 kg.
Din Comănești până aproape de intrarea în orașul Dărmănești, la Pensiunea „Magic Garden”, unde aveam rezervată cazarea, am mai avut de parcurs doar 8 kilometri.
Nu în van a fost numită astfel și celor care vor dori să petreacă o noapte în zonă o recomand cu mare căldură. Las pozele să vă dumirească.
Comuna Bicaz-Chei este situată în extremitatea vestică a județului Neamț, la poalele munților Ceahlău, Hășmaș și Tarcău. Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind în apropiere, în locul numit „Munticelu”, urmele unei așezări din paleoliticul superior (cultura Gravettian).
În secolul XIX, împreună cu tot Ardealul, aparținea Ungariei. Prin Tratatul de la Trianon (1920) a trecut în posesia României, apoi prin Dictatul de la Viena a revenit în posesia Ungariei (1940-1944) și în final României. În 1950 făcea parte din raionul Piatra-Neamț, regiunea Bacău și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclusă în județul Neamț.
De dimineață plecasem din Piatra Neamț. Pe drum am văzut câteva obiective istorice, mânăstiri, lacuri, etc. și cam pe la amiază m-am cazat la Pensiunea Bicaz-Chei, unde urma să rămân o noapte.
Căminul Cultural Bicaz-Chei
Îmi planificasem ca restul zilei să-l petrec în natură, pe Cheile Șugăului, din munții Hășmaș, o arie protejată, întinsă pe 90 hectare din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, declarat rezervație naturală în 1971.
Citisem mai multe descrieri despre orientare, itinerar, semnalizare, etc. Conform informațiilor culese (localnicii întrebați erau neștiutori), am ieșit din comună pe drumul spre Lacul Roșu și am ajuns la panoul informativ pe care erau trasate diverse trasee din zonă. De acolo am început urcușul spre Cabana Ecolog, deținută în trecut de C-tin Lăcătușu, primul român care a urcat muntele Everest, de unde porneau traseele montane. Citisem că este situată cam la 200 metri de drum dar eu nu am găsit-o.
Intuiția m-a îndreptat pe o potecă laterală unde, după câțiva zeci de metri, am ajuns la intrarea în chei. Eram în partea superioară a pereților abrupți, foarte apropiați (aprox. 4 metri), între care curgea pârâul Șugău. În decursul timpului acesta a săpat în stâncile calcaroase, unele cu travertin și a format un canion de cca. 350 metri lungime.
M-am întors și am urcat din nou, poate găseam o altă potecă pe care să pot coborî în chei. De-a lungul lor apa formează mici cascade din care, măcar una, doream să o văd. Știam că restul traseului, prin apă, nu l-aș fi putut străbate, nefiind echipată corespunzător.
La intersecția mai multor poteci m-am întâlnit cu niște alpiniști care mi-au explicat că, doar escaladând versanții, puteam vedea măreția cheilor.
Dezamăgită, am urmat indicațiile lor și, pe o altă potecă, am ajuns până la marginea pârâului, înainte să intre în canion.
Era primul eșec din concediu. Bosumflată, m-am întors în comună și mi-am petrecut restul timpului pe terasa pensiunii. Speram ca măcar drumeția de a doua zi să aibă succes.
După cafeaua de dimineață am pornit la drum. Urma să părăsesc județul Neamț și să intru în județul Harghita unde, după 13 kilometri, ajungeam în stațiunea Lacul Roșu.
Drumul, pe două benzi, cu serpentine, urcușuri și coborâșuri, trece printre versanții calcaroși ai munților Hășmaș, străbătând Cheile Bicazului, lungi de 8 kilometri, întinse pe teritoriul ambelor județe. Este un drum de legătură între Moldova și Transilvania.
Cheile s-au format prin eroziunea rocilor, săpate de râul Bicaz și afluenții lui, în sute de mii de ani.
Cam pe la jumătatea lui a fost amenajată o parcare unde, majoritatea trecătorilor opresc, mai ales că acolo se află și diverse tonete amenajate în scop comercial.
Încă câțiva kilometri și am intrat în stațiunea Lacul Roșu, amenajată începând cu anii 1900, în jurul lacului căruia îi poartă numele. Lacul Roșu, lac de baraj natural, situat la altitudinea de 983 metri, s-a format în urma unui cutremur și a numeroaselor furtuni, prin prăbușirea versantului nord-vestic al muntelui Hășmașu Mare (1838).
Rocile au barat valea. Din pădurile inundate apa s-a revărsat în perimetrul închis, formând lacul, atunci mai lung cu 1 kilometru. În timp barajul natural s-a erodat, o parte din apă s-a revărsat, apoi s-a stabilizat și lacul a rămas la dimensiunile actuale, întins pe aproximativ 11,5 hectare, cu un volum de 587,5 metri cubi de apă, alimentat de 4 pâraie și 12 cursuri de apă temporare.
Numele l-a primit de la culoarea roșiatică, apa care-l alimentează străbătând straturi cu oxizi și hidroxizi de fier. Despre el circulă și o legendă care spune că surparea de teren a distrus un sat, omorând toate viețuitoarele din el. Apa lacului format s-a înroșit de la sângele lor, cauză din care a fost numit și Lacul Ucigaș (Gyilkos-tó).
Pentru a vedea lacul în toată măreția lui, mi-am propus să urc spre vârful Ghilcoș. Întrebând localnicii, mi-au explicat că există două trasee, unul mai scurt, dar accidentat de furtunile trecute și unul mai lung, care pornește de la marginea stațiunii. După eșecul cu Cheile Șugăului, pentru a fi sigură că drumeția se finaliza cu succes, l-am ales pe al doilea.
După indicatoare, am urmat un drum forestier care, în dreptul unei case, se bifurca. Indicatoarele dispăruseră dar, așa credeam, am avut noroc cu locuitorii casei care m-au îndrumat spre o poiană, pe care urma să o traversez.
Apoi, după un urcuș prin pădure, în pantă mare, mai aveam doar câteva minute până să mi se arate lacul. Cuminte, în plină arșiță, am străbătut traseul primit și…ajungând pe o culme…urma o altă culme…lateral păduri…Unde era lacul ?
Al doilea eșec. Măcar mă mișcasem în aer curat, prin zona liniștită, fără țipenie în jur. M-am întors la mașină și am pornit spre orașul Gheorgheni.
Excursiile Monicăi 