Cetatea Ineului, județul Arad

În orașul Ineu, județul Arad, prima fortăreață atestată documentar din 1295 a fost ridicată pe locul unde azi se află Cetatea Ineului. Construcția cetății a început în 1387 când domeniul Ineului format din 51 de sate a intrat în posesia familiei Losonczy.

Pentru o scurtă perioadă de timp a fost deținută de Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei (1444), apoi a revenit în posesia familiei Losonczy și a fost condusă de un castelan aflat în slujba ei (1472).

Din 1541, când Transilvania a devenit principat autonom, incinta interioară fiind finalizată, incintă care s-a păstrat până azi și cetatea a făcut parte din centura de vest a apărării antiotomane până în 1566 când aceștia au cucerit-o. Ineul, denumit Janova, a devenit unu dintre cele șase sangeacuri otomane în cadrul vilayetului Timișoara. până în 1595 când otomanii au capitulat.

După ce a fost asediată perioadă îndelungată, în 1595 armatele ardelene au intrat în cetate.

După victoria de la Șelimbăr, luptă la care a participat și Cetatea Ineului, a intrat în posesia lui Mihai Viteazul (1599), a fost ocupată de o garnizoană și a fost condusă de un pârcălab numit de acesta.

În următorii ani, prin luptele dintre otomani și generalul Basta (1601-1604) o parte din teritoriu a scăpat de sub jugul otoman iar Cetatea a fost cedată pașnic Principatului Transilvaniei.

Pe locul vechii cetăți a fost construită una nouă (1645-1652), în stilul Renașterii târzii, partea interioară cu forma unul patrulater pe două nivele, în colțuri cu bastioane circulare etajate, înconjurată de un brâu de ziduri situat la câteva sute de metri spre exterior, la rândul cu bastioane în colțuri.

În afara zidului au fost săpate trei șanțuri, umplute cu apă, a patra latură fiind protejată de râul Crișul Alb. Datorită ofensivei otomane bastionul extern din colțul de nord-est nu a fost terminat. Până azi s-au păstrat ruinele bastionului extern din sud-est, pe malul râului.

Recucerită de otomani (1658- 1693), cetatea a devenit un centru administrativ important. În acea perioadă au avut loc reconstrucții, reparații, la exterior cetatea a fost înconjurată cu o palisadă și la sud-vest a fost construită o moschee. Perioada de stăpânire otomană s-a terminat o dată cu intrarea armatelor imperiale habsburgice în cetate (1693).

Ulterior a fost încartiruit regimentul iliric Tisa- mureșean (1700-1745), perioadă când moscheea a fost transformată și clădirea a fost cedată cultului romano-catolic care a funcționat până în 1858 când s-a mutat într-o biserică nou construită.

Cetatea a fost părăsită până în 1870 unul dintre fiii baronului Atzel, proprietar al acea vreme a domeniului Ineului, a reconstruit-o și recondiționat-o în stil neoclasic cu elemente ale Renașterii târzii. Corpul sudic a fost reconstruit integral și clădirile recondiționate și supraetajate au fost decorate cu elemente în stil neogotic.

Ultima perioadă a cetății cu importanță militară a fost spre sfârșitul secolului XIX când a fost încartiruit Batalionul 11 de honvezi apoi a fost transformată într-un ospiciu, Institutul Medico-Pedagogic „Sfânta Treime” (1904). Ruinele fostei moschei au fost demolate (1950) și cetatea în timp s-a ruinat.