Din comuna Păuliș, județul Arad, am pornit să străbat unul din cele două trasee, Păuliș-Ghioroc-Covăsânț- Șiria, din așa numitul Drumul Vinului, finalizat în 2015, celălalt fiind Ghioroc-Arad, pentru a vizita comuna Ghioroc și cele 2 sate care aparțin administrativ de ea. La nici 2 kilometri am intrat în satul Miniș, prima dată atestat documentar din 1302, când regina Ghizela, soţia lui Ştefan cel Sfânt „a dăruit opt vii cu tot atâţia vieri” din hotarul Minişului (dealul Macra) abaţiei Bakonybél. În acel secol satul a fost deținut de cneazul Ladislau (1365) apoi a fost inclus în domeniul castelului de Hunedoara și din 1506 domeniului cetății Seudului, împreună cu celelate sate apropiate.
După cucerirea zonei de către otomani Minișul a fost inclus în sangeacul Lipovei, care aparținea de pașalâcul Timișoarei (1552), dar nu pentru mult timp. În perioada 1599-1601, după înfrângerea turcilor de către trupele lui Mihai Viteazul, Minișul împreună cu cetățile Lipova și Șoimoș au fost incluse în statul unificat de domnitor. Apoi Principele Gabriel Béthlen le-a cedat iar turcilor, cărora le-au aparținut până după izgonirea lor de către trupele austro-ungare.
Sub domnia Mariei Tereza satul a fost inclus în domeniul Mutina (1732), apoi a trecut în posesia Erariului care l-a făcut centru administrativ al domeniilor în care se cultiva vița-de-vie, în total 31 de comune. Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 și-au construit Biserica de lemn „Sfinții 40 de Mucenici”. Nu a rezistat mult și au înlocuit-o cu alta din piatră (1766) care a supraviețuit până în 1944, când a fost bombardată. În locul ei au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1957) care în timp s-a deteriorat și a fost refăcută (1971).
La mijlocul secolului XVIII contele Antal Grassalkovich deținea mai multe moșii în zonă, una fiind la Miniș, unde cultiva vița de vie și producea diverse sortimente de vin. El a făcut primul export de vinuri în Boemia și Italia (1745). Afacerea mergând bine, a construit pe un deal din Miniș Castelul Grassalkovich (1749).
La subsol a amenajat o pivniță, cu boltă de cărămidă, cu scop de vinotecă. Degradat, părăsit, castelul s-a păstrat până azi și este scos spre vânzare de proprietari.
În 1881 a fost înființată Școala Viticolă care a funcționat până în timpul Primului Război Mondial când localul a fost transformat în Spital Militar (1918). După război și-a reluat activitatea dar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat de horthyști (1944).
După reorganizarea administrativă din anii 1950 satul a intrat în componența comunei Ghioroc, situată la nici 2 kilometri distanță.
Primăria Ghioroc
Satul Ghioroc a fost prima dată atestat documentar din 1135. Istoria sa se împletește cu cea a satului Miniș.
În secolul XVIII, aparținând domeniului Edelspacher, era locuit de români și maghiari, care practicau religii diferite. Ortodocșii aveau o Biserică de lemn (1768) care deteriorându-se au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1793).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Donatius” (1779-1781)
Deși în anul 1630 în acte este menționat la Ghioroc un paroh reformat, abia din anul 1901 s-a păstrat Biserica Reformată Calvină (1901).
Ghiorocul a devenit un centru important al zonei în momentul inaugurării primei căi ferate electrificată din România (1913). Aceasta lega orașul Arad de Radna, Ghioroc, Șiria, Pâncota, linii care se întâlneau în Ghioroc.
Cu trenul, numit de localnici „Săgeata Verde”, viticultorii și țăranii din zonă își transportau la Arad mărfurile.
În 1948 linia a fost naționalizată, inclusă în C.F.R. și a rămas singura din țară până în 1965 când s-a creat o altă linie electrificată, între Brașov și Predeal. Din 1984 pe sectorul Arad-Ghioroc Săgeata Verde a fost înlocuită cu tramvaie urbane și din 1991 vagoanele ei, deteriorate, au fost scoase din circulație.
Au urmat cele Două Războaie Mondiale la care au participat și localnici. În amintirea celor care și-au pierdut viața, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor.
Postbelic, rămânând punctul central al Podgoriei Aradului, comuna a continuat să se dezvolte. Lângă Primărie a fost construit un Spital, azi Secția de Îngrijiri Paleative, integrată Spitalului Județean de Urgențe Arad.
Biblioteca Ghioroc
La marginea comunei a început să funcționeze o balastieră. Prin extragerea pietrișului și nisipului în timp s-au format bălți, transformate apoi în 4 lacuri.
Cel mai mare lac, întins pe aproximativ 66 hectare, este situat pe marginea șoselei Sâmbăteni-Ghioroc.
După evenimentele din 1989 balastiera a fost închisă și lacul a început să fie vizitat, ca loc de agrement și pescuit. Se povestește că pe fundul lacului, adânc până la 25 metri, ar trăi „monștrii”, pești bătrâni care nu se mai ridică la suprafață și pe care orice pescar ar dori să-i aibă ca trofeu. Treptat vizitatorii s-au înmulțit și din 2018 autoritățile locale au început amenajarea unei plaje, dotată cu umbreluțe, șezlonguri, etc., o zonă cu alei pavate, au nivelat un spațiu pentru parcare și s-a inaugurat Plaja Ghioroc.
A fost creat un dig până la o mică insulă și în perimetrul plajei au fost plantați 60 de palmieri de Ecuador, deveniți emblema lacului.
În fiecare vară plaja fiind vizitată de aproximativ 100.000 de turiști și datorită desfășurării Festivalului „Ghioroc Summer Fest”, a ajuns să fie numită litoralul de vest. Lucrările nu s-au oprit, urmând să fie construite căsuțe de camping și efectuate alte amenajări, Primarul dorind să transforme comuna în stațiune.
În apropierea lacului, la intrarea în comună, în locul unui depou vechi, s-a amenajat Muzeul Tramvaiului Electric.
În el sunt expuse două vagoane vechi, unul recondiționat și folosit o scurtă perioadă de timp în scop turistic, pe ruta Ghioroc-Arad, azi doar păstrat în muzeu și unul degradat, pe care se dorea probabil să fie recondiționat, fapt ce nu s-a mai întâmplat.
De asemenea sunt păstrate vagoane de marfă și tramvaie vechi, scoase din circulație în jurul anilor 1990, situate în curtea muzeului.
Satul Cuvin, azi unit cu comuna Ghioroc, a fost prima dată atestat documentar din 1323 dar se știe că la sfârșitul secolului X acolo a existat cetatea Cheve, deținută de voievodul Glad. În secolul XV aparținea domeniului Doczy apoi a trecut din proprietar în proprietar, în 1723 aparținând domeniului Mutina și după 1760 în proprietatea Erariului.
Era locuit de ortodocși care aveau o Biserică de lemn, situată pe dealul Miloaia (secolul XIV). Ruinându-se, au înlocuit-o cu o Biserică de piatră (1715) și între anii 1801-1809 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Un secol mai târziu s-a înființat o comunitate adventistă mică (1906) care ținea slujbele în unele din casele oamenilor. În 1921 au ridicat o biserică care a primit permisiunea să fie folosită abia 3 ani mai târziu. Postbelic numărul adventiștilor a crescut prin migrarea multor familii din Maramureș (1954-1957), ulterior și din alte zone ale județului Arad, care și-au ridicat propria biserică. Azi populația satului e predominant adventistă.
Pe teritoriul satului, pe deal, sub perimetrul viilor, se află Stațiunea de Cercetări Viticole Ghioroc. În incinta ei, într-un castel construit în sec XIX, numit mult timp Cabana Ghioroc, a fost amenajat Muzeul Viei și Vinului (1988) care aparține Complexului Muzeal Arad. În el sunt etalate diverse instrumente și unelte folosite în viticultură de-a lungul timpului, documente și fotografii ale procesului de procesare a vinului și ale podgoriilor. Din păcate nu am putut vedea decât exteriorul. la fața locului am aflat că muzeul poate fi vizitat doar la cerere, făcută anterior telefonic.
Despre el se povestește că ultima proprietară, Elisabeta Langa, fusese măritată de tânără cu un inspector C.F.R. pe care, înșelându-l, s-a ajuns la divorț și ea a moștenit întreaga sa avere. În decursul timpului a avut mai mulți amanți printre care se spune că ar fi fost și Regele Carol al II-lea.
La un moment dat a înfiat un copil care a decedat la 4 ani și, în urma șocului, Elisabeta a avut toată viața un comportament bizar. Deși erau deranjați de ea, localnicii nu au putut să riposteze deoarece devenise amanta șeful primului guvern comunist, Petru Groza. Deși în acea perioadă conacele și castelele țării au fost naționalizate, cel de la Cuvin a rămas în proprietatea Elisabetei. Acolo se desfășurau numeroase petreceri ale diverselor cadre de conducere.
Totuși după moartea lui Petru Groza castelul a intrat în posesia statului (1964). În locul lui Elisabeta a primit un teren și un apartament în Arad, unde s-a mutat. La 91 de ani s-a căsătorit cu un tânăr, în jur de 40 de ani, cu care a trăit 2 ani, la 93 de ani decedând, dar căruia i-a lăsat prin testament bunurile. Prin legea retrocedărilor moștenitorii au încercat să recupereze castelul, însă fără succes.
Citește și Comunele Covăsânț și Șiria, județul Arad
Excursiile Monicăi 